Valurile oceanului sunt aripile cu care acesta încearcă să zboare

Valurile oceanului sunt aripile cu care acesta încearcă să zboare

Recomandare muzicală

imgprix.com

Ți-ai dat părul din ochi, bretonul tău părea un deal însorit ce acoperă o cascadă albastră și senină, acolo unde se nasc curcubeie mici, încă ne înaripate. Puteam să nu te privesc? Trecerea degetelor tale subțiri spirala perfecțiunea părului tău, iar eu priveam. Gândul mi-a călătorit cu viteza dorului spre un univers în care noi doi stăteam așezați pe iarba unui petic de poiană, ascunsă de trecători și priveam misterul galaxiilor ce se delectau în jurul misterului cu care au apărut în ceea ce noi numim sus.

În fundal se auzea un pian alb, al cărei octave părea să fie paralelă cu zâmbetul tău. Mi-am așezat degetele pe încheietura ta să îți ascult pulsul. Știai că pianul îți îngâna muzicalitatea sângelui tău albastru? Mi-am așezat urechea pe partea stângă a pieptului tău să îți ascult inima. Simfoniile ce își desfășurau actele intens m-au cuprins de trup și m-au smuls din limitarea trupului meu în tine. Oceanul tău interior era tulburat de prezența mea, dar cum puteam să îi ofer asigurarea că nu îți voi face rău? Valurile oceanului sunt aripile cu care acesta încearcă să zboare.

Viorile se loveau între ele cu ritmicitate, rupând tăcerea nopții cu sunete nebune, alerte, iar inima ta își contracta dorințele. Lupta devenise incandescentă, lumina răzbătea din pieptul tău și s-a transformat în primele cuvinte pe care mi le-ai șoptit vreodată. În spatele agitației, noi valsam. Mi s-a părut greu să mă simt valsând cu tine alături de noi, și te strângeam la piept, și mă luptam cu oceanul tău protector, agățat de aripile lui, așezat sau mai bine spus, înfipt în spatele lui pentru a-l îmblânzi. Trupul tău era calm precum o dimineață în munte, dar inima ta, când vine vorba despre inima ta, oceanul încă era ostil. Tu știi oare cum am ajuns eu să fiu călare pe oceanul tău tulburat?

Vioara ritma sau șoptea. Știai că viorile vorbesc? M-am pierdut în anotimpurile pe care le inducea, iar vioara nu se oprea. Ți-ai închis ochii și ți-ai așezat capul pe umărul meu în forma gâtului unei viori acordate după forma buzelor tale. Ai rămas nemișcată, apoi oceanul a râs, potolindu-se brusc. Ți-am atins ochii și păreau liniștiți. Din ei picurau petale albe de flori nemaivăzute, iar imaginația mea le-a luat și ți-a croit o cămașa de suflet largă, brodată cu aripi de ocean. Am dat curs brizei oceanice, mi-am închis ochii să privesc lumea ta interioară cu sufletul, iar acesta și-a luat libertatea să mă inspire.

Oceanul și-a permis să își prindă zborul de norii zgomotoși cu frânghii de curcubeu. Cerul tău era plin de frânghii de curcubeu, unele subțiri şi prinse de degetele norilor, de parcă cerul era o păpușa animată de curcubeul împletit, altele libere, ce formau eșarfe plutitoare. La orizont se întrezărea un petic de mister, dar oare să fie adevărat? Oceanul tău interior era dispus să mă prezinte misterului din inima ta?

De ce îmi șoptești în plină noapte când nu ne aude nimeni? Am rămas îmbrățișați în mijlocul unui vals static. Te eliberează oare o strânsoare? Îmbrățișarea noastră este vie.