Lumină contorsionată

Lumină contorsionată

instalatia_twirl_copy

(Ne priveam fără să spunem un cuvânt. Ce poți spune unui om pe care nu l-ai văzut niciodată? O situație neplăcută, cu-atât mai mult cu cât aveam impresia că această cameră adăpostește o fărâmă neprețuită a unui timp nesperat. Eu tăceam. Camera era mult mai înaltă decât orice altă imaginație pe care mi-am permis-o până acum. Și el tăcea)

– Când te privesc, ai tu ceva în privire… ah, ceva aparte, de parcă ai…

– De parcă ochii mei ar cuprinde privirea blândă a tatălui meu?

– Da, de parcă… (Acest om nu îl cunoscuse niciodată pe tatăl meu. Cum ar fi putut oare? Nu, nu avea cum, nici chiar eu nu l-am… ah, ce căldură m-a luat prin surprindere).

Liniștea s-a lovit de lumina din cameră, căzând pe podeaua roasă din lemn sătul să fie călcat în picioare, apoi liniștea ce-și apropiase pieptul de lumină se contorsiona pe podea în toate felurile de puteam jura că se va rupe în distincții și umbre, iar eu râdeam. Iată ceva ce puteam înțelege și eu. Lumină contorsionată. Pieptul liniștii îl atinsesem adesea, urme ale zvâcnirilor le aveam peste tot pe sufletul meu. O lume pe care o înțeleg.

Pe undeva prin cameră se auzea un piept diferit ce absorbea agitat aerul parfumat al camerei, iar eu m-am întors brusc, mai mult speriat decât sigur pe mine. Eram tot eu reflectat într-o oglindă acoperită a unei rame sculptate din neatenție.

– Tu ești, eu, aș repeta? De ce oare nu-mi stai ascunsă, tu respirație? Îmi păream atât de cunoscut. Eu eram și acolo și aici, dar parcă mă uitasem, iar pe cel din oglindă îl recunoșteam, dar nu i-am spus că sunt tot eu. Iată ceva ce puteam înțelege și eu. Oglinda se topea și picura asemănarea cu mine pe podea. Podeaua obosită nu se săturase niciodată să-mi absoarbă reflectarea picurată haotic. O lume pe care o înțeleg.

– De parcă ai avea privirea blândă a tatălui tău… dar, zâmbetul este al mamei tale, să știi. Bărbatul acesta părea să știe ceva ce îmi scăpase până acum. I se părea distractiv să mă prostească pentru necunoaștere. Care este prețul cunoașterii părinților iubitori? Un străin părea să le cunoască dragostea. O vedea în privirea mea. Nu pricepeam nimic. Iar omul nu era acolo. Era o iluzie. Eram eu, cel care-și căuta devenirea în pereții reci ai camerei înalte.

– Tu nu pricepi, el este, perete scorojit! Oglinda rămasă în rama sculptată din neatenție se încruntase atât de tare încât mi-am dus involuntar mâna la frunte. Aveam riduri. Părul îmi era alb. Eram bătrânul care se legăna într-un scaun fără spătar.

Camera înaltă nu avea ferestre.

(Sursa foto)

4 gânduri despre „Lumină contorsionată

  1. doar verde Mai 21, 2016 la 12:43 Reply

    Asa isi cunosc unii din noi tatal !
    Altii se recunosc pe ei insisi ,asa cum nu au facut-o niciodata pana atunci . E nevoie doar de camera aceea nespus de inalta ,si desigur de un „rest”de respiratie …

    • Cosmisian Mai 21, 2016 la 13:54 Reply

      „Nu pricepeam nimic. Iar omul nu era acolo. Era o iluzie. Eram eu, cel care-și căuta devenirea în pereții reci ai camerei înalte.” Da, in cazul de fata vorbim doar de o oglindire 🙂

  2. runnerintherain Ianuarie 15, 2015 la 02:26 Reply

    mi-a placut mult de tot asta, sa stii!

    • Cosmisian Ianuarie 15, 2015 la 08:35 Reply

      Ma bucura ca ti-a placut. Ma joc, e drept. Si, ma bucur ca ma citesti chiar si acum, cand gardul gradinii pare inchis. 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: