Dezliterarea pe fuior de timp – 7 – Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol

Dezliterarea pe fuior de timp – 7 –

Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol

 – Ai putea trăi fără să scrii? M-a întrebat brusc, schimbând în mod evident subiectul de la tragicul accident al lui Piere. Am sesizat durerea ce îi sugruma respirația și am evitat să revin la subiectul pe care l-a închis cu o întrebare la care nu mă gândisem până atunci.

– Să nu mai scriu? Cu siguranță că am putea trăi fără multe din lucrurile frumoase din viața noastră. Pentru mine, scrisul este un confident care pare să îmi fie întotdeauna alături.

– Ai putea scrie tot ce simți fără să te gândești la cititori? La ce ar înțelege ei? Ai scrie fără să cunoști personajele, fără să le poți da tu viață? Ai putea scrie fără să scrii, ai putea scrie devenind tu însuți o pagină goală pe care să îți fie scrijelite simțirile personajelor tale?

Întrebările acestea păreau a deschide o altă lume, unde simpla relatare a unor istorisiri scrise deștept, după reguli clasice, oferea tonul unei povești. Dacă este să fiu sincer, nu cred că m-am gândit prea mult la scris în termeni ce ar putea răspunde întrebărilor retorice puse de dna Mouelle, dar cred că am scris sincer, fără să gândesc, fără efort, fără să impun personajelor mele prea mult din mine. Este oare posibil ca aceste întrebări să fie calea indirectă a dnei Mouelle de a mă corecta? Oare a citit ce am scris eu, o scriitoare desăvârșită să fii citit un simplu aventurier în ale penelului?

Între timp, Eugene a mai adus prăjiturele cu fulgi de caju, în farfuriuțe aproape pătrate, apoi a așezat în dreptul acestora lingurițe a căror codiță părea a se crede corpul unei viori, făcându-mă să privesc scena ca pe o partitură curată, cu note necântate încă. Notele nescrise aveau textura unei ciocolate amărui topite pentru a-mi permite să scriu. Am zâmbit și nu mi-am stăpânit dorința de a le simți aroma. Eugene mă privea zâmbind nesigură, parcă așteptând să îi spun că le făcuse bune. I-am zâmbit de mai multe ori, încercând să nu trădez plăcerea cu care le savuram.

– Dra Eugene, oare chiar dvs le-ați făcut? Par a fi rodul unor mâini pricepute în ale cofetăriei… Cred că, fără să mă pot controla, am trădat cât de mult mi-a plăcut să le mănânc…

– Ei, sigur! Le prepar destul de des, nu încercați să mă măguliți… încercând și dânsa să dea impresia că nu ar conta cât de repede le-am mâncat.

– Să ne plimbăm! Ridicându-se de pe scaun cu atât de multă eleganță, dna Mouelle părea a fi mai degrabă o lebădă ce sfida fluida apă atunci când aripile par a învălui apa într-o desprindere demnă de o reprezentație de înaltă clasă a unui balet alb. M-am alăturat acesteia fără a o întreba ceva, mi-a zâmbit și m-a cuprins cu ambele mâini de braț, conducându-mi pașii spre o alee ce ducea la un lac artificial în spatele vilei, ascuns după un pâlc de arbuști ce umpleau scena cu un verde dens. Dincolo de ei se deschidea o priveliște incredibilă, cu nuferi albi și roz înfloriți, rățuște agitate își paletau gălăgios jocul prin apă, iar de departe pluteau aproape inexistente două lebede voluminoase, valsând pe albul lacului fără a trăda mişcare. Le puteam confunda cu delicatețea dnei Mouelle, care era undeva în spatele meu cu brațele aruncate în sus și privirea ridicată.

– Aveți o lume întreagă aici, cu anotimpuri de ființă, secvențe de suflet ce iubește când natura, când omul ce îi inspiră eleganța.

Din tufele ce mărgineau lacul puteai asculta delirul jocurilor de iubire ale diverselor păsări ce uneori săltau ca într-un fel de zbor, ca apoi să planeze printre stâlpișorii de trestie ce le oferea ascunziș.

Ne-am plimbat în jurul lacului până când lumina zilei părea tot mai incapabilă să își țină ochii deschiși. Dna Mouelle emana o feminitate incredibilă, care totodată inspira respect. Părea incredibil să mă plimb cu dânsa. Fără să vorbim prea mult. Eu nu aveam ce să îi spun, iar teama că aș putea deveni naiv mă acoperea la fel de strâns ca pielea ce îți ascunde sufletul.

În drum spre casă am rămas cu o impresie diferită despre Mouelle, diferită de ce părea a fi autoarea unor titluri pe care le-aș fi cumpărat de fiecare dată când le-aș fi văzut în librărie, diferită de ce etala în cadrul prezentărilor de carte. Mouelle Roucher era o lume a propriei ei singurătăți. Iar scrisul i-a devenit cel mai mare confident. Pentru Mouelle, scrisul depășise de mult nevoia de a comunica altora idei, impresii despre viață și ale ei experiențe. Scrisul devenise o entitate ruptă din inima ei, o ființă ce o copleșea de îndată ce penelui contura primul scrâșnet de peniță pe imaculare.

În acea noapte nu am scris nimic. Am tăcut doar!

Va urma! Cosmisian, 18 septembrie 2014, Timisoara

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

4 gânduri despre „Dezliterarea pe fuior de timp – 7 – Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol

  1. […] Capitolul precedent aici! […]

  2. Mélanie Octombrie 3, 2014 la 10:03 Reply

    @”Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol…” – logic, desi „iubire” e prea mult spus în prima parte a afirmatiei tale… plina de sens si sub-întelesuri… 🙂

    • Cosmisian Octombrie 3, 2014 la 10:41 Reply

      Buna ziua. Ideea de trup gol este legata de Piere. Intr-un capitol ulterior acest lucru va fi clarificat. Subintelesuri exista si in lucruri clare, dar Mouelle adaposteste intr-o cufar sigilat al fiintei ei o durere despre care inca nu a vorbit.

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: