Legea Cărții – 1- Despre blogul meu

Legea Cărții – 1- Despre blogul meu

Mi-am ales ca tematică a acestui articol de seară ceva simplu, relaxant – Legea Cărții, un subiect pe care îl port în sufletul meu de mult timp, pe care am evitat să îl dezvolt aici pentru simplul fapt că aș trece dincolo de dorința mea de a rămâne anonim, pierdut în poveștile mele. Dar, câteva evenimente recente mi-au dat mult de gândit și, iată-mă, scriu, scriu despre ceva ce nu cred că ar provoca prea mult pe cei pe care îi vizez, iar acest lucru vă va fi clar în scurt timp.

Orice cititor al blogului meu poate constata faptul că îmi place să răsucesc limbajul pentru a-i conferi acestuia forme proprii, specifice mie. Recunosc că un editor mi-ar ruina defectul de a mă complica în jocul meu de a defini stări, trăiri sau experiențe, iar legile dreptului de autor m-ar ruina la taxe pentru galbenul de păpădie pe care îl consider al meu, al meu, al meu. Dar, când vine vorba despre conținutul scrierilor mele, aici este bine să nu mă corectezi până nu te-ai asigurat că m-ai citit corect.

Vă spuneam că blogul meu nu are menirea de a transmite prea multe despre mine, despre lucrurile ce țin de viața mea personală. Mă și întreb la ce ar folosi cuiva să știe despre mine mai mult decât că sunt autorul articolelor mele când, de m-ar cunoaște tot nu i-aș putea arăta vreun melc ce zboară dincolo de nori, vreo păpădie cu care am enervat până și pe cei din Ministerul Agriculturii, nu am păstrat nicio păpușă ceramică cu jumătate de suflet pentru a ilustra cuiva că nu am inventat-o, iar dorința unora de a le spune cine este în spatele Păpădiței mele ar rămâne un mister, exact cum trebuie să rămână (că doar nu o să vă spun că este vorba de acea femeie cu chip de lumină pe care am pomenit-o în câteva rânduri, femeia din visul meu de pe la opt anișori).

Cartea fără cititor (sursă foto google .yupi.md)

Cartea fără cititor (sursă foto google .yupi.md)

Astăzi am vorbit cu un domn care se lăuda că el nu a citit nicio carte în viața lui. Bani avea, soție la fel, chiar și un copil. Mașină, ținută sport, telefon smart, PC și laptop. Le avea pe toate fără să fi citit o carte. Ca să vă spun puțin din spatele Cosmisianului pe care l-am creionat aici, eu sunt un împătimit al cărților. Am peste 3000 de cărți, citesc zilnic cel puțin 30 minute, chiar și când mă folosesc de telefon pentru acest lucru și citesc în timp ce merg spre serviciu. Mă bucur de progresul tehnologic de astăzi pentru că pot accesa milioane de titluri online, iar prețul unei cărți tipărite se situează nu în puține rânduri mult sub prețul cu care îţi cumperi orice băutură răcoritoare la 2 l. Acces la carte avem.

Dar, nu sunt atât de deranjat că adolescenții de astăzi nu se opresc din drum pentru a intra în librăriile rare din țara noastră. Nu, nu sunt deranjat de acest lucru. La urma urmei, ce să facă cu ele? Zilele trecute am participat la câteva sesiuni educaționale (de vacanță) cu adolescenți. Din 10 băieți, unul citea corect cu articularea unor cuvinte cheie, un altul citea corect, 4 citeau cu greu, adesea recitind pentru a corecta ce nu au citit corect când gura le-a luat-o pe dinainte, 2 citeau atât de rău, încât ceilalți râdeau. Crema lor au fost doi băieți care citeau repede, dar nu cuvinte tipărite, ci cuvinte pe care le genera mintea lor în fața unei pagini ce le tulbura încrederea în sine. Și, dacă nu înțelegi ca să citești corect, nu înțelegi ce citești. Dacă ești obișnuit să îți dai cu părerea despre orice, ce nebunie ai putea genera tu. Oricum, originală sigur va fi nebunia pe care o vei rosti.

Apoi, te vei îndrăgosti de o fată. Ea îți va spune ceva, tu vei înțelege altceva, iar viața va fi roz. Viitorul este strălucitor precum mintea pe care o adăpostești în căpșoru-ți (eu zic că, dacă ai citit până aici, sigur nu te afli în această categorie). O generație de tineri care vor deveni părinți. Îmi amintesc de gluma unui cunoscut. Mi-a spus că pe mine mă citesc oamenii doar dacă îi plătesc. Într-o zi am întâlnit o copilă la grădiniță, prinsă protectiv de mâna mamei sale. Cine mă cunoaște, știe că nu îmi scapă ocazia de a vorbi unui copil (adolescent, adult, vârstnic). Am întrebat-o pe fetiță cum se numește, dacă este la grădi și ce îi place la grădiniță. Mi-a spus cum se numește, la ce grădiniță merge și faptul că îi place să învețe poezie. I-am spus că am și eu o poezie frumoasă despre un ursuleț, pe care i-am și oferit-o. Am provocat-o să o învețe și să mi-o recite, iar în ziua când acest lucru se va întâmpla îi voi da o ciocolată. Mama fetei mi-a spus râzând: Fata mea este la grădiniță, nu știe să citească. Doar că, ce nu știa mama fetei este că promisiunea mea era magică, iar fetița, fermecată a memorat pe loc prima strofă. Cum să nu îi oferi ciocolată fetei?


Ursuleţ de plus, te-aştept să vii

Ursuleţ cu inimioară, te cunosc de mic de tot,
Te strângeam la pieptul meu şi-ţi vorbeam cu foc.
Îţi spuneam orice din suflet, în cuvinte dulci, şoptite,
Tu mă ascultai cu drag, cu urechile-ţi ciulite.
Mai vreau şi-acum…

Ursuleţ cu labe fine, iarna ştiu că nu ţi-e bine,
Ai plecat departe-n luncă, de m-ai fi-ntrebat pe mine!
Te-ai ascuns la hibernat, iarna grea ai evitat,
Seara-n pat cu mine, să vii ai uitat.
Ursuleţ de plus, vino-napoi…

Ursuleţ cu ochi căprui, spune tu ce vrei să spui,
Eu te mângâi, te dezmierd şi nu vreau să te mai pierd.
Am crescut un pic mai mare, pot să scriu şi să citesc,
Din poveştile cu zâne, seara vreau să-ţi povestesc
Acolo-i altă lume…

Cosmisian, 2 feb 2010


Într-o altă zi, un tată a venit cu fiica sa la mine, cu o sumedenie de acte medicale. În timp ce mă uitam prin ele pentru a le găsi rostul, mi-am spus să conversez cu fetița acestuia. O întreb ce pasiune are, iar scena cu mâna ce asigura protecție s-a repetat fără milă, încât am teama că este o reacție spontană a părintelui de a-și asigura copilul că totul este minunat astfel. A tras-o spre el și a spus, de parcă pasiunea și copiii sunt două noțiuni contradictorii: „”Nu are nicio pasiune fata mea!” Era mândru chiar. Frumos, domnule tată. Sunt sigur că nu prea e posibil să își dezvolte pasiunea. O văd peste câțiva ani pe wordpress, cu un blog trist, http://www.nuamniciopasiune.wordpress.com

Într-o dimineață am vorbit cu o doamnă despre băiatul dânsei. Nimeni nu îl mai putea controla. Doar o pereche de căști audio mai reușeau să-l liniștească. Ce vârstă credeți că avea acel rebel? Doi ani și o primă jumătate. Cum îl stăpâneau? Îl împlântau într-un fotoliu în fața unui PC cu căștile pe urechi.

Recent, băiatul unei prietene (sper să nu mă citești tocmai acum când te pomenesc, hi hi) mi-a arătat un DVD cu jocuri pe care nu știu cine a lipit 18+. Îi spun că nu este bine să își instaleze un joc violent la cei 12 ani ai lui. Băiatul râde și spune mândru (mama lui nu era mândră) că „este primul joc pe care mi l-a cumpărat tata la cinci ani.”
Văd că mă pierd în detalii… nu prea am scris ce am dorit și există riscul să mai scriu un articol pe tema aceasta. M-aș bucura mai cu seamă să primesc răspunsuri la ce am scris, decât Like-uri.

În concluzie, trăim într-o lume guvernată de cuvinte, scrise sau rostite. Dacă le auzim și le înțelegem cum le citim, nu este oare corect să spunem că ne definim după înțelegerea cuvântului?! 

 

 

Tag-uri:, , , , , ,

5 gânduri despre „Legea Cărții – 1- Despre blogul meu

  1. iluminisme Iulie 9, 2014 la 11:59 Reply

    cate intamplari, imi dau seama ca multi parinti nu sa investeasca in copii lor si ii si subestimeaza ori le baga pe gat desene si dulciuri ca sa fie cuminti, o idiotenie…

    • Cosmisian Iulie 9, 2014 la 14:41 Reply

      Adesea este propriul lor comfort, deghizat initial in lipsa de a „controla” un copil. Mai apoi, devine o imposibilitate de a-i ajuta pe copii sa isi formeze principii, valori si, de ce nu, respect pentru propri lor parinti. Nu stiu cu cine am eu probleme acum, cu parintii, cu copiii acestora, cu societatea (in masura sa ia decizii pentru norme solide de educatie)…

      • iluminisme Iulie 9, 2014 la 19:39 Reply

        in primul rand trebui sa stii sa il educi acasa, cei 7ani sunt ai tai si tu esti raspunzator daca la scoala da cu pixul in capul invatatoarei, mai departe.., tine tot de tine si tot asa pana la adanci batraneti…. din parinti saraci au iesit si magari si copii buni, totul depinde de cum ii cresti, la fel se intampla si in cazul celor mai instariti..

  2. Mishuk Iulie 9, 2014 la 01:05 Reply

    he he…. prea multe nu-s de zis… întotdeauna va exista conflict între generații… și nu tind să apăr… eu nu mai sunt adolescent…dar când am fost m-am simțit neînțeles. acum că anii s-au adunat și am fruntea încrețită, nu-i înțeleg la rândul meu pe adolescenți… dar nici nu mă mai obosesc. asta e… ei cu unele, eu cu altele….
    cât ”despre blogul tău”… întotdeauna va fi o plăcere…,

    • Cosmisian Iulie 9, 2014 la 09:40 Reply

      Multumesc pentru comentariu. Este adevarat ca generatiile difera mult intre ele, ca pot naviga spre extreme foarte usor, dar ma tem mai tare de valori. Valorile sunt cele ce ne definesc societatea si, in timp ce copiii se ingramadesc sa isi formeze viata dupa umbre sociale fara valoare reala, parintii gresesc ca nu le au pe ale lor. Ce copil nu si-ar dori sa fie ca parintii lui daca valorile acestora din urma ar fi atat de clare, formate si traite? Cartea este deschiderea catre o lume noua. Aici cred eu ca este deficienta… Una dintre ele…

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: