Homeless Earth

Homeless Earth


Pământul. Am atins pământul cu privirea și mi-a rămas gândul la lupta sa interioară. Pământul este un călător pe spatele propriei sale deveniri. L-am văzut. Era trist. Plopii l-au acoperit cu puful lor invadator. Mă opresc la frunzele ce își gestionează singure culoarea, apoi cad. Frunzele căzute sunt din carton ieftin, iar pământul își face culcuș în ele. Poți condamna un însingurat că și-a găsit căldură în decăderea altora? Cele mai însemnate schimbări sunt cele care se petrec în ascuns. Cei mai înalți munți și-au făcut apariția în inima norilor din lava ascunsă a pământului topit. Pământul părea atât de lipsit de putere în fața temperaturii devastatoare, încât s-a topit. Până și azi mai este așa.

lost

Am văzut un băiețel fugind. La celălalt capăt nu era nimeni. Nu îl aștepta nimeni, dar el alerga fericit și singur. Era frânt. Viitorul îi era topit de absența unei figuri care să-i întâmpine alergarea. Era singur. Toți îl înțelegeau și îl sfătuiau. Nimeni nu îl asculta. Noțiuni infinite și abstracte. Exagerez. Pe copil îl știa cineva. Pământul. Au împărțit adesea frunzele de carton. Puștiul îi dădea din apa pe care o ținea în cănuța uzată de tablă. E greu să te desprinzi de trecutul ce te-a năucit. Viața este o cameră a oglinzilor. Greu te mai prinzi când vine vorba de ce e real și ce pare a fi. Pe băiat în vezi mai bine conturat în oglindă. Se pare că ai rămas fixat pe reflectarea lui, doar că el nu mai e. Nu pentru că ar fi plecat, ci pentru că a devenit un bărbat cu pieptul proeminent. Nu pentru a iubi. Nu știe că are inimă. Oare un astfel de băiat iubește cu inima? Nu, clar că nu, nu are inimă. În loc de inimă, el are pământ uscat.

Am amețit rău de tot. Amețeala era atât de dură încât aveam senzația unei măsele ce doare cumplit de parcă aș fi avut un butoi cu pulbere gata să îmi explodeze în suflet. Așa durea. Apoi, s-a dus durerea. Nu de tot. A coborât chiar în suflet. A rămas acolo. Pe drumul meu am văzut o fetiță alergând. Nu o interesa nimic. Era învăluită în viitor. Pe ea stătea mai bine decât pe băiețel. Am invidiat-o. Putea să mintă diferit de pământ. Cel puțin ea o făcea alergând. Unde eşti? Crezi că mă gândesc la tine? Oprește-te și aleargă în drumul tău. Nu căuta semne despre ce simt. Inima mea este înecată în puf. Am crezut că puful de plop e ca cel de păpădie și mi l-am îndesat peste tot în mine. M-am cusut cu nebunie. Am făcut nod să nu scape vreun fulg. Dar, nu era fulg de păpădie să îmi vrea aripi pe spatele dorințelor. Eram împăiat cu iluzii. Tot trupul meu era plin de iluzii.

O bătrână ducea o plasă făcută din pânză neagră, cu mânere lungi. Nu o agățase de umăr. Mergea lejer. Pe același drum pe care altădată visa. Acum doar mesteca o presupusă viață. Era mirată. Frunzele vechiului plop o umbreau, iar crengile sale se înălțau tot mai mult. Am lăsat-o să plece. M-a văzut. S-a oprit și s-a așezat pe banca unde eu scriam. Tinere! A șoptit ea. Dormi? Haide, spune-mi că dormi, ca să cred că te visez. E bine așa? Visez. Fumezi? Nu? Nici eu. De ce ești singur? Sau, de ce ești aici? Aici nu vine niciun om. Tu de ce ești aici?

La final,

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: