Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei 2

Când am privit-o prima dată pe picioarele ei, Iulia alerga prin pădure spre casă, acea casă a bunicilor ei pe care  o știam cu toții. Bunicii Iuliei erau oameni simpli care au iubit să împartă în copii multă visare. Visare, ai întreba, ce e atât de special la visare? Îți voi explica îndată, dacă mă prinzi de mână și mă urmezi în povestea mea din această seară. Îți spuneam de Iulia. Alerga fără a bănui că o priveam cum așeza nesigur picioarele pe pământul bătătorit al copilăriei ei. Că eram acolo, s-a întâmplat, dar ea nu a știut că o văzusem. Căutam un mușchi de pământ, unul anume, dintre multele specii ce știam că acoperă pământul din pădure, acela pe care nu îl aveam. Dar astăzi am stat ascuns după o stâncă în pădure pentru a o urmări cu privirea pe domnișoara ce zburda veselă spre casă. V-ați întrebat de unde au apărut stânci în pădurea copilăriei voastre? Eu nu am găsit răspunsul, dar sigur le-a adus cineva pentru a decora în umbre de mister copilăria noastră.

Visarea este o minune. Pentru Iulia, totul părea o visare. Alergatul prin pădure, cățăratul pomilor și săritul de pe un picior pe altul nu erau decât floarea deschisă a visului ei de a păși. Nu ți-am spus, dar Iulia mea a apărut însingurată printre noi, având dificultăți în a păși prea curând, iar alergatul era la fel de departe de visele ei precum soarele de recele nopții. Într-o zi am cutezat să mă apropii de gardul gri al casei bunicilor ei, privind spre noua lume ce se definea chiar acolo, pe loc, în fața ochilor mei curioși. Preocupați de bucuria nepoatei lor, bătrâneii alergau dintr-o parte în alta pentru a suplini incapacitatea ei de a alerga.  Adesea erau nevoiți să vegheze ca micuța lor nepoată să nu cadă din scaunul ce o imobiliza în momentele în care sufletul îi erupea într-o bucurie enigmatică, ce lăsa ca pieptul bătrânilor să scape oftaturi șterse.

MG_8227

Minunea visului. Toți visează indiferent de unde provin, toti visează în sus, spre bine și bucurie. Că s-au născut în familii sănătoase, sau nu, că părinților viața le-a oferit o situație financiară mai bună, sau nu, oamenii visează la fel. Visul este limbajul unic al omului. Toate aspirațiile omului din timpul zilei sunt dictate de mulți factori ce nu sunt întotdeauna pozitivi, dar noaptea, visul îi unește pe oameni într-o stare de aspirație către binele suprem, pe care Dumnezeu l-a ascuns în miez de om.

Dar bunicii Iuliei visau cu ochii deschiși, cu inima largă. Ei visau ca nepoata lor să meargă. Eu o vedeam doar verile când eram lăsat la bunicul meu, frizer de plăcere prin sat, pensionar de meserie. O știam de mică, tot în leagăn o surprindeam când mă furisăm la gardul ce dădea în curtea lor. Nu am compătimit-o niciodată, presupunând doar faptul că bunicii ei, fiind mai înstăriți, își permiteau ce eu doar visam, un leagăn, un balansoar în care să poți visa liniștit. În ignoranța mea de atunci, credeam că acel leagăn reprezenta o copilărie luxoasă, în timp ce el se răsfrângea asupra nefericirii unui copil ce nu putea merge.

Revenind la momentul în care am văzut-o prima dată alergând prin pădure, cred că avea șapte anișori, alerga cu pasiune, într-o rochie de culoarea florilor de cireș, cu pălărioară din paie, cu șnur roz, pe care o flutura deasupra capului. Am lăsat cutia în care adunam mușchi în spatele stâncii pe care o folosisem drept paravan și m-am ridicat să o urmăresc cu privirea. Cred că m-a văzut, dar nu a deranjat-o deloc, ba chiar s-a oprit să fluture buchetul de flori sălbatice culese din drum pentru bunica ei, știind că o va certa din nou că le-a smuls din casa lor, rădăcina, doar pentru a fi admirate efemer. Dar, dragostea pe care o cultivase pentru bunica ei era atât de mare încât ea va deveni cea mai apropiată membră a familiei acesteia până când visarea supremă o va fi cuprins pe bunică. I-am răspuns și eu, dar mă bucur că nu m-a văzut culegând verdele pădurii pe care alegi doar să îl ignori. Oricum, nu ar fi fost singura care ar fi râs de preocupările mele de peste vară. Vară după vară ne intersectam fără a vorbi. Iulia devenise un vis pe care viața mi-l adusese în atenție doar ca să îmi tulbure zilele. Nopțile erau altfel, atingerea zâmbetului ei ce se sprijinea pe ochii ei căprui, vocea ei ce era încrustată în mintea mea, zâmbetul ei simplu, liber și natural…

Va continua!

3 gânduri despre „Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei

  1. […] Visul Iuliei, scrii în search-ul browser-ului și constați că articolul tău publicat aici (Visul Iuliei – prima parte) și (Visul Iuliei – partea a doua), apoi publicat de Catchy, să fie publicat fără […]

    Apreciază

  2. […] Cele mai mari progrese în istoria umanităţii şi-au înrădăcinat realitatea din sânge de visător, cu ochii deshisi. Nu visez cu ochii închişi. Îmi place să îmi visez paşii. „Minunea visului. Toţi visează […]

    Apreciază

  3. […] ← Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei […]

    Apreciază

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: