Fumiel si Primrose – 3 – Coloane-personaje si noul gradinar

Fumiel şi Primrose – 3 – Coloane-personaje şi noul grădinar

Dimineaţa este o doamnă grăbită, trasează din frunze cărări, le adună în forme şi le-mprăştie spre sori. Dimineaţa înfloreşte cu-nfloriri de flori, roua petalelor devine nori, ce cad blând să mângâie pământul, grădinile, omul şi gândul. Primrose e luna ascunsă, lacrimile despărţirii au făcut-o să pară plânsă. Nu durerea-i ascunsă-n lacrimi, nici despărţirea ce pare să doară, ci dorul de suflet o face să pară. Letargic şi-a ascuns rotirea capului Fumiel, în scorbura-i îşi doarme „luminirea”, că soarele-l doare când nu e în lună, reflexia luminii pentru ochi nu îi e bună.

La patru coloane de fiinţe-poveste, apare din colţ de confuzie, o nouă „fiire”, e noul grădinar, cu salopete ce-s gri, el crede că aici labirint nu va mai fi. Venirea-i se pare c-anunţă schimbări, mă întreb eu, cel ce scriu, dacă va face furori. S-aştepte trezirea grădinii în splendoare, culoarea şi formele-i ademenitoare, căci mintea cu labirintu-i impus, nu e o închisoare, de aşa vrei tu să-i spui, de aşa vrei tu să-i spui.

Îl văd cum se mişcă grăbit, dimineaţa în calea-i se pune. Privire confuză de grădinar nou, ai spune, dar nu îl las să se mişte în voie, în grădina mea nu e loc de schimbări, cu una, cu două. Cu mintea în forma ei ce-i ascunsă eu scriu doar cuvinte, pe unele le ştiu, de altele-s doar străin, le iau să le-aşez în rânduri, le ud şi le pun să-şi aleagă roluri, grădina să-ncânte……

Coloane înalte în formă de mine, trasează provocătoare destine, sunt oameni ce viaţa şi-au spus, înţeleptului ce doarme de vise răpus. Fumiel le cunoaşte cum ştie, expresia lor în cuvinte e vie, dar existenţa lor conturată e aici puţin desenată. Coloanele sunt forme de-a fi, sunt expresiile oamenilor ce-s vii, ce lucruri ascunse de lună credeau, că vor fi pecetluite-n uitar’ (e). Luna e martoră, spune ea, Primrose e femeia în roşu, şi vrea, să le spună poveşti, ce îi leagă pe toţi, cu lumi de simţiri, cu ramuri cu tot.

Devenirea-i cu rost, nu negă, ea către Fumiel inima-şi deschidea, coloane-persoane, fiinţe ştia. Să luăm spre exemplu copacul ce-i stea, luceşte în colţuri, tăios, cam aşa. E-o fiinţă ce vrea ca să fie o lună, se chinuie să devină femeie de-o lună, dar nu reuşea. Pe mine, în mintea compusă din locuri de vis, labirintul iubirii rămâne impus. Vrei să fi vesel cu stelele-n vis, sau alegi libertate, la forma impus?

Te-ntrebi dacă tu poţi survola, gândirea de bufniţă ascunsă de stea? În lucele zilei Fumiel ascuns îţi părea, dar în visele dese cu Luna vorbea. O lume design cu contur ce e roz, pentru sora ei pe câmpul gri desena. Acolo, cu munţi şi izvoare, pădurile dese cu vieţuitoare, complex în detaliu, uşor de privit, Tara roz pentru Egi cu drag a croit.

Povestea coloanelor vii în faţa grădinarului a devenit, o pictură-n ulei pe un zid de granit. Idile, căderi şi decepţii, pe rând în umbre au prins forme înalte, desculţ grădinarul caută să le vadă pe toate. I-am spus că grădina nu vrea să se schimbe, că labirintul nu e ce îi părea înainte. În lumea mea, limitările sunt normale, gândirea la lună e perfect legală. Fumiel şi Primrose sunt de mult împreună, sunt forme comune, desprinse din lume, sunt două priviri ce sunt doar deveniri, când ziua le-ascunde, Fumiel o visează întruna, când seara o face femeia în roşu, ea iarăşi devine, repetiţia-i nebună.

Grădina suspină când foarfecele-l vede în mână, noul grădinar e departe de-o înţelegere comună. Labirintul impus al lui Fumiel se dărâmă? Mă uit mai de-aproape şi văd foarfecele-n mână…

Adesea am dat de cei ce cunoaşterea o confundă-n schimbare, cei ce nu ştiu ce fiinţe coloanele ascund, ce cred că sunt prins în labirint, fără scăpare. Ei vor să mă schimbe, să facă din mine o lume mai simplă, fără coloane, Fumiel, labirinte, aluneci în zare… Foarfecele judecăţii e-ngâmfarea cu care se cred schimbători de fiinţă, dar aleg mai degrabă o pauză, cufundarea-mi în nefiinţă, decât să mă „elibereze”, acei fără minte. Labirintul impus, cum în iniţierea-i descris, e o parte ascunsă, adânc chiar în minte. Eu vreau să fiu o bufniţă ce doarme în scorburi, când grădinarii cei noi cred că foarfecele lor înghite grădina, decupând astfel şi Lunii, o cale să fie, să vină în minte.

Coloane-fiinţe în zi se ridică, protecţie-mi devin, fiinţa-mi complică, labirintul impus devine un scut, căci oamenii-mi sunt preţioşi, întocmai cum am spus, nu lasă intruşi ce cred în „schimbare” să intre în minte, să taie lăstare…

Grădinarul cel nou credea că mă ştie, poveştile ce-s şoptite doar celui ca mine, sunt pentru intrus doar simple cuvinte, dar pentru mine sunt lumea, şi ea e cuminte. Să ştii ce coloane ascunde în spate, o minte-n durere, trecută prin toate, tu vii când se pare că-s fără apărare, cu forfecele-n mână să faci o schimbare? Eşti nou în grădină, nu ştii vieţuitoarele ce mişună-n mine, dacă vrei să rămâi o coloană, aruncă departe graba şi stai, mă cunoaşte!

Se-apropie seara, lăsând-o pe doamnă [dimineaţă], să facă loc unei noi deveniri, căci luna în seara asta, vine de grabă, pe grădinarul nepriceput a-l goni. Grădina e mintea mea vie, verde, compusă din oameni ce m-au închis.

Labirintul impus nu e dur cum se pare,

E doar o existenţă mai altfel,

Aşa cum v-am spus!

S-a trezit Fumiel,

Să-l lăsăm,

Să zboare din nou cu Rhoda Primrose!

Cosmisian, 11 februarie 2013

https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/fumiel-si-primrose-o-lume-a-mea/