Francesca, Parione Ak! Capitolul 7 – Francesca

Capitolul 7

Francesca

După patru luni oarecum izolate, într-o lume simplă şi orientată spre echilibrul omului cu natura, o lume unde aflasem cât de importantă este simplitatea, o lume în care timpul trece altfel, o lume care deţine cer deasupra, stele pe care le vezi desenate pe cerul clar precum un goblen albastru cu viaţă luminată, începusem să simt că trăiesc în linişte cu mine. Vizitele dese pe nisipul jucăuş ce-şi schimbă forma cum îţi luai ochii de la el, îmbinarea uluitoare dintre valurile ce loveau stânca pe care mi-o alesesem să fie a mea şi cântecul ce nu mai părea alarmant de confuz al păsărilor ce ornau pomii din apropiere, au făcut loc în fiinţa mea pentru o nouă lume.
Comunitatea şi-a dovedit cea mai înaltă clasă în ospitalitatea oferită. Cea mai notabilă formă de ospitalitate este aceea de a fi încadrat în viaţa gazdelor. Patru luni. Nu fusesem niciodată atât de departe de cunoscuţi, nu rupsesem legătura niciodată cu cei dragi pentru atât de mult timp şi totuşi, niciodată nu m-am regăsit atât de mult, niciodată nu am preţuit prezenţa celor dragi mie ca acum, când o vedeam reflectată în oameni că Rohan Abu, Aber Nagoi, Zetah Maru, Francesca şi alte câteva persoane. Simţeam că iubesc. Simţeam că acei puţini dragi mie de acasă nu încetaseră să fie prezenţi în sufletul meu. Dorul de casă începuse să încolţească mai mult ca oricând după această zi.
Îmi amintesc clar cum un tânăr alerga încântat să mă anunţe că azi se va pleca în partea modernă a Insulei, zona turistică. Comunitatea Raha număra până în 230 de suflete, din toate grupele de vârstă. Fiecare familie mare trăia în aceeaşi zonă, cu căsuţe aşezate în pâlcuri de suflete. Astăzi, reprezentanţii familiilor urmau să călătorească prin pădure pentru a a cumpăra diverse lucruri de trebuinţă în casă. Gândul meu fusese fixat pe un local cu conectate la internet. Speram să găsesc unul.
Căutasem să înţeleg ataşamentul dezinteresat al Francescăi, desprins ca dintr-o carte de poveşti pentru copii. Deşi puteam afirma că o cunosc de mai bine de patru luni, încă nu o privisem în ochi, pentru a spune că sufletului ei i-am găsit intrarea. Cu toţii o respectau, într-o comunitate cu tradiţii, cu principii morale simple, dar eficiente. Venise la uşa căsuţei mele zi de zi, iar vocii ei calde şi tremurânde îi puteam face ecou: Parione Ak! Parione Ak!
Dimineţile pe insulă erau foarte energizante. Vântul răcoros anunţa întotdeauna o zi călduţă, climatul fiindu-mi foarte prielnic. Păsările erau în delir, zgomotoase şi certăreţe. Fâlfâitul aripilor era în sine o muzică, întrucât puteai recunoaşte speciile după zgomotul aripilor; acum puteam chiar distinge câteva specii după sunet. Mă obişnuisem cu ciocănitul Francescăi, îl anticipam în fiecare dimineaţă. În această dimineaţă Francesca întârzia. Începusem să vizualizez paşii ei din apropierea casei, o vedeam în minţea mea cum îşi întinde braţul pentru a apuca să bată în uşa mea. Îmi formasem reflexul de a mă trezi puţin mai devreme şi o urmăream venind.
Francesca era o tânără nu mai mult de 1.60 m, subţirică cu forme frumoase. Părul uşor creţ îi brăzda umerii şi acoperind o mare parte din spate, strălucind precum oceanul liniştit reflecta soarele ce se prindea de suprafaţa apei. Chipul, puţin alungit, ciocolatiu, cu tenul fin şi buze pline, ascundea o lume în ochii ei. Am surprins-o rar privindu-mă în ochi. Mersul ei întotdeauna m-a încântat. Îi priveam tălpile acoperite de sandale făcute din piele, cu şnururi până la gleznă, păşind atât de aşezat pe pământul nisipos al aşezării.
Cu toţii acceptaseră ca Francesca era oarecum însoţitoarea mea în această vizită pe Insulă. Pe drumul spre Markapoli, primul oraş turistic ca importantă turistică, Am reuşit să schimb mai multe cuvinte cu Francesca decât oricând înainte. În drum spre oraş, am fost încântat să îi văd bucuria de a alerga după tot felul de flori pe care le culegea, le strângea la piept şi îmi dădea să miros. Ochii ni s-au intersectat, apoi brusc ne-am îndepărtat amândoi privirile. Câteva minute doar am mers. Eram conştient că Francesca mă respectă mult, iar acea privire directă îi amintea de soţul ei. Îi făcea rău să privească un alt bărbat direct în ochi ştiindu-se derivată de singurul bărbat din viaţa ei ce a încununat-o cu iubire, aducându-i-l pe lume pe Obul John.
Cu stângăcie şi multe gesturi haotice ce mă făceau să râd pierdut, istoria unei femei tinere îşi forţa drumul pentru prima dată înspre urechile unui alt om, conturată de emoţie şi cuvinte simple, presărată adesea cu lacrimi şi pauze. Dată în căsătorie unuia dintre cei mai stimaţi tineri din comunitate, Francesca şi-a început viaţa alături de soţul ei pe la 16 ani. În scurt timp, Mandu Obul îi cucerise şi inima. Petreceau timp împreună destul de aproape de locul unde meditam eu. Poveştile de dragoste sunt puţin alterate de cultură şi locaţie geografică. Idila îşi originează înflorirea în inimi legate divin. Făcute să bată împreună, inimile celor doi au creat o lume a lor, în care totul era minunat. Obul John îşi făcuse apariţia pentru bucuria tuturor celor din comunitatea Raha la 2 ani după ce Mandu şi Francesca şi-au unit destinele în faţa tuturor. A crescut alături de iubitoarea sa familie, sub desele lecţii de viaţă pe care bunicul său, Rohan Abu i le sculptă vivid înaintea ochilor în serile tradiţionale.
Francesca era fericită. Trecuseră doar câţiva ani de când viaţa Francescăi nu mai era a unei fecioare ce îşi păstra feminitatea intactă pentru a-i fi oferită unui singur bărbat. Avea un soţ, vânător, meşter în lemn şi bun fierar şi un copil ascultător şi cuminte. De ce trebuia să îi fie luată această fericire, de ce tânărul ei soţ trebuia să plătească cu viaţa în faţă unei neînsemnate răni care i-a fost fatală? Din nou linişte. Amândoi mergeam, liniştiţi, alături de ceilalţi reprezentanţi ai Roha.
Francesca nu era ca Anieta. Francesca era o copilă rămasă fără soţ, pe când Anieta era o femeie tânără, responsabilă şi mult mai retrasă şi neimplicată în lumea socială în care trăia.
După vreo 6 ore de mers, se întrezărea oraşul Markapoli. Zgomotul urban, deşeurile aruncate haotic îmi aminteau de casă. Grupul nostru se deplasa spre una din pieţele alimentare ale oraşului unde urma să îl întâlnească pe fiul lui Zetah Maru, care părăsise comunitatea Raha pentru o viaţa mai bună în oraş. Era responsabil pentru fructele aduse din alte părţi ale insulei. Le-am cerut să meargă într-acolo, până îmi voi rezolva şi eu micile mele probleme. Am găsit în scurt timp un Hotel ce oferea Wifi gratuit. Am alimentat laptopul, am intrat…
Inbox: 722 mesaje necitite. Am făcut o selecţie, am şters. În cele din urmă, rămăseseră 87 de emailuri pe care le-am deschis pe rând. O mare parte erau expediate de Anieta şi Olsen. Fotografii de la diverse evenimente, descrieri succinte ale lor şi desele invitaţii de a mă înapoia mi-au răvăşit inima.

Autor: Cosmisian, 31 ianuarie 2013

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: