Francesca, Parione Ak! Capitolul 6 – Istoria muntelui Mombu Raha

Capitolul 6

Istoria muntelui Mombu Raha

 

Anieta s-a apropiat de biroul meu şi mi-a şoptit: „Tu chiar vrei să pleci? Tocmai acolo? De ce ai lăsa tu totul pentru un concediu atât de lung?” I-am promis că nu voi sta mai mult de 2-3 luni. Intenţia mea fusese aceea de a mă elibera de starea de frustrare pe care încă o resimţeam.

Alesesem să mă retrag pentru a nu mă mai simţi singur?

Toată stabilitatea ce mă definea îmi fusese testată de o întrebare simplă, ce îşi extrăgea existenţa din curiozitatea Nubirei. Îmi cumpărasem bilete pentru toată călătoria. Făcusem rezervări online pentru toate punctele ce constituiau această călătorie. Bagajele mi le-am pregătit sumar. Mă înarmasem cu câteva perechi de pantalon scurți, mai lărguţi. Îmi venea greu să cred că voi purta aşa ceva, trupului meu fiindu-i cel mai confortabil să fie tapetat cu desemnarea ţinutei business.

Nedespărţit de laptop, alesesem şi o colecţie de carte clasică. Nubira mă întrebase dacă citisem Doctor Zhivago (Jivago), a lui Boris Pasternak. Întrucât nu o citisem, o luasem din colecţia părinţilor pentru a o lectura în această călătorie. Recunosc faptul că mă temeam să abordez o carte despre care ştiam că prezintă viaţa şi poezia unui Doctor rus care a iubit cu o dragoste atât de profundă încât a transpus în versuri harta iubirii lui pentru Lara. În timp ce o citeam, îmi era greu să nu remarc trăsătura principală a lui Iuri Jivago: pentru pacient sunt doctor, pentru suflet sunt poet. Am citit-o cu tot mai mult interes realizând cât de mult îmi neglijasem latura afectivă. Cartea prezenta o covârşitoare poveste despre iubire, păcat, trădare şi iubire interzisă, pe care Iuri Jivago o cultivă pentru Lara Antipova, fiica unei croitorese, dincolo de graniţele căsniciei fericite cu soţia sa. Nu îmi era deloc uşor să citesc un roman de dragoste.

Pe laptop aveam o selecţie de fotografii cu persoanele dragi mie. Începusem să o analizez pe Anieta. Seara îmi era mai greu pentru că simţeam cum întreaga fiinţă îmi aluneca tot mai mult spre zâmbetul ei. Anieta îmi revenea tot mai des în minte. Treptat o făcusem confidenta mea ascunsă. Îi povesteam diversele experienţe din timpul călătoriei, frustrări, simţiri, bucurându-mă totodată de răspunsurile şi afecţiunea pe care o simulam în mintea mea. Imaginaţie sau dorinţă? Teama mă încolţea tot mai mult. Nu eram pregătit pentru o viaţă în doi, cu atât mai puţin pentru o viaţă împreună cu Anieta şi Olsen. Dar, îmi doream să am o familie. Prea multe gânduri…

După 3 luni de la sosirea pe Insula Saint Paola’s Prayer Shore, mă integrasem puţin în armonioasa viaţă a comunităţii Raha. Francesca era fiica unuia dintre cei mai de temut vânători, Rohan Abu, care juca un rol însemnat în educarea generaţiei mai tinere de bărbaţi. Seară de seară ne regăseam adunaţi în jurul unui foc pentru a mânca şi a vorbi. Înţelegeam destul de mult.

Era luni dimineaţă. Locuitorii aşezării Mombu Raha [în traducere Muntele Raha], erau buni agricultori şi vânători. Alesesem această zonă mai retrasă, din dorinţa de a evita contactul cu prea mulţi turişti, care îşi petreceau foarte mult timp în zona modernizată a insulei. Muntele Raha nu era înalt, însă era un munte verde cu o floră şi faună desprinse din vis. Îmi amintesc cât de utile îmi fuseseră cărţile cumpărate regulat de tatăl meu. Insula nu este populată de sălbatici, să nu vă aventuraţi gândind că am ajuns într-un loc fără civilizaţie. Pe insulă era două oraşe majore, fiind înconjurate de comunităţi mai mici, retrase, precum cea în care îmi trăiam eu aventura.

Muntele Raha era destul de scund pentru un munte, fiind un tânăr exponat al activităţii vulcanice din Arhipelag. Vegetaţia şi fauna abundau în noutate. În fiecare zi întâlneam câte-o specie nouă de insecte, păsări sau animăluţe. Mi-ar fi plăcut să studiez Insula, dar îmi fixasem mintea pe o perioadă scurtă de timp.

Ne-am strâns în centrul aşezării, doar bărbaţi, pentru a merge la vânătoarea tradiţională. Armele erau destul de simple, însă eficiente în ciuda argumentelor aduse de mine în mintea mea. Vânatul constituia a doua sursă de hrană pentru locuitorii din Raha, imediat după pescuit. Activităţile acestea erau întotdeauna purtate de către toţi. Grija atentă pentru întreg m-a fascinat. Dacă în Vest am proceda în acest fel, viaţa tuturor ar deveni o insulă nouă, plină de aer paradisiac. Vânatul nu depăşea niciodată nevoile comunităţii. Tradiţia spunea că atunci când strămoşii lor au ajuns pe Insulă, au întâmpinat multe dificultăţi în găsirea hranei, şi au decis ca unul dintre ei să se sacrifice şi să plece în pădure pentru a găsi hrana. Teama cu care era învelită inima acestui tânăr ce se aventura într-o lume nouă avea să îi fie adeverită. În pădure se întâlnise cu Abundenţa, dar, în loc să mănânce şi să îşi curme foamea, a ales să îşi încarce spatele cu tot ce putea apuca pentru a aduce de-ale gurii celor puţini ce îl aşteptau. Abundenţa i-a cerut să aleagă între abundenţa personală şi cea a familiilor flămânde. Preţul era mare, însă jocul fusese început. Raha alesese abundenţa comunităţii.

Cu o mişcare precisă, Abundenţa smulsese un fruct ce creştea aproape de tulpina subţire a unui arbore necunoscut, cu frunze înguste şi verzi cu dungi. I-l înmânase tânărului şi îi ceruse să mănânce. Pământul s-a cutremurat şi Raha a devenit un munte mic plin de hrană. Animalele goneau în toate părţile, doar unele erau blânde şi aproape că veneau aproape de oameni pentru a fi vânate. Raha nu mai apărea. De atunci se povesteşte la fiecare sărbătoare a muntelui Raha despre actul de sacrificiu al acestui tânăr, care a ales să devină un munte pentru a le permite celor dragi lui să supravieţuiască.

Îmi luasem notiţe cu detaliile pe care le surprindeam. Le am încă la mine şi sper să reuşesc să redau cândva întreaga poveste. Cert este că aceşti oameni se considerau descendenţii unui sacrificiu însemnat. Muntele Raha le definea viaţa pe linia tânărului ce şi-a lăsat propria siguranţă în mâinile Abundenţei, pentru că familiile ajunse pe insulă să o guste. De aici şi numele comunităţii.

Francesca îşi privea tatăl cu drag în timp ce acesta povestea cu lacrimi în ochi despre munte. Eu mă gândesc că Raha îi fusese strămoş direct. Băieţelul Francescăi stătea lipit de pieptul mamei, ascultând cu atenţie, parcă înţelegând ce i se spunea. Aş fi ratat atât de mult dacă aş fi ales să locuiesc în zona turistică. Aş fi experimentat doar luxul vestic într-o locaţie ce ar fi trebuit prezervată. Francesca îmi vorbea. Eram prea fascinat şi confuz ca să o pot înţelege bine. Spunea ceva despre peşte. Peşte mare, repetă. Am remarcat o îmbunătăţire a atitudinii ei faţă de viaţă. O simţeam că ascunde o istorie tristă, fapt evidenţiat în absenţa zâmbetului ei.

După o zi plină adormisem destul de îngândurat. Aveam tot mai multe gânduri. Francesca o reflecta tot mai mult pe Anieta. Mă respecta şi oarecum mă îngrijea cu tandreţe, pe care aş încadrat-o mai mult în categoria ospitalier-maternală.

Autor: Cosmisian, 26 ianuarie 2013

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: