Francesca, Parione Ak! Capitolul 5 – Conflictul valorilor

Francesca, Parione Ak! Capitolul 5 – Conflictul valorilor

Mi-am măsurat întotdeauna viaţa prin prisma succesului. Valorile mele îşi conturau existenţa în jurul succesului în care mă simţeam atât de bine. Am crescut singur la părinţi, tata fiind un inginer plin de energie, iar mama lucra în cadru Catedrei de Psihologie a universităţii din oraşul în care am locuit. Am crescut cu o educaţie catolică destul de liberală, principiile etice fiind baza răsplăţilor primite. Abaterile de la disciplina morală a familiei erau pedepsite într-un mod ilustru. Orice prostiuță era echivalată cu o prezentare de 10 minute a unui animal la alegerea tatălui meu. Nu trebuie să vă gândiţi prea mult, tatăl meu întotdeauna găsea cele mai stranii animale de pe planetă. Uneori aveam impresia că le alegea doar pe cele uitate de extratereştri pe pământ. Bineînţeles, glumesc!

Părinţii mei s-au iubit mult. Tatălui meu îi datorez mult respect pentru modul în care se comporta cu mama mea. Tatăl meu se detaşa în mod evident de toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Uneori aveam impresia că tata meu era nesigur cu privire la căsătoria lui cu mama, întrucât părea că tot timpul o curtează. Adesea ne trezeam cu soneria de la poartă sunând solemn. Mama întotdeauna zâmbea şi alerga spre oglindă înainte să întrebe cine e. Trebuia să arate bine pentru acest vizitator.

Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

Am crescut la casă. De fapt, era mai mult un fel de vilă, deşi o parte nu era niciodată folosită. Nimeni nu vorbea despre acea parte, iar eu am îndrăznit o singură dată să întreb de ea şi am sigilat pentru totdeauna orice formă de curiozitate. Aveam puţină pădure, o baltă în care puteai zări adesea carasus auratus, peştişorii auri pe care uneori îi păstrează miniatural copiii în boluri sferice fără prea mult spaţiu. Tata ne spunea că atât romanii cât şi chinezii obişnuiau să crească această specie de peşti în palatele lor. Noi i-am lăsat să înoate în balta făcută de Jan Sebasthian, bunicul meu, special pentru ei.

Linia educaţională a fost o împletire a dorinţelor tatălui meu ce se regăseau în visele mele din copilărie. Totul a început cu Căpitanul Jorgensen. Mi-a fost cel mai apropiat prieten din copilărie. Echipat cu aceeaşi ţinută sofisticată bleu, întotdeauna pregătit să mă apere, l-am pierdut într-o zi într-o misiune simplă de salvare a planetei Jupiter de la impactul dezastruos al unui meteorit, pe care l-am denumit Einde. Din nefericire pentru Căpitanul Jorgensen, impactul cu meteoritul a fost dezastruos, nu pentru Jupiter însă, ci pentru Căpitan. Tatăl meu mi-a spus meteoritul l-a surprins deoarece direcţia deplasării acestuia nu viza poziţia Căpitanului. Impactul a fost dezastruos, nu doar pentru Căpitan, ci mai cu seamă pentru mine. Aş spune că aceasta a fost cea mai nefericită experienţă pe care o avusesem vreodată.

Fără să realizez atunci, conversaţia pe care am purtat-o cu tatăl meu mi-a definit direcţia în educaţie şi carieră, iar succesul nu a întârziat să îşi etaleze prezenţa alături de mine. Îmi amintesc şi acum de modul în care tatăl meu m-a consolat. Ştia că pentru mine promisiunea achiziţionării unui alt Robot salvator nu îmi va aduce nicio alinare. Aveam nevoie de explicaţii. Cum a fost posibil ca Jorgensen să fie surprins şi eliminat din misiunea salvatoare tocmai de un meteorit ce şi-a originat mişcarea din braţele mele. Aproape de casă, bunicul montase o masă din lemn şi câteva scăunele. Îţi dădea impresia unei mese de la un popas din munţi. Acolo, la acea masă, tatăl meu mi-a explicat diferenţa dintre reacţiile pe care le are un om şi cele pe care un robot nu le poate avea în fără unui atac prin surprindere. Am refuzat teoria tatălui meu deşi era evident validată de pierderea suferită în acea zi. Astfel s-a născut pentru prima dată în mine dorinţa de a lucra în domeniul roboticii, în sectorul dezvoltării senzorilor ce i-ar permite acestuia să surprindă atacuri în virtutea unor senzori ce ar simula sau împrumuta capacitatea fiinţelor cognitiv superioare. Practic vorbind, m-am lansat într-un proiect ce urma să îmi definească atât carieră cât şi succesul repetat în sfera inovaţiilor pe care le prezentăm an de an la Convenţiile internaţionale în robotică aplicată sferelor domestice şi militare, clădind pe aceeaşi idee.

Meteoritul Einde îşi are locul sau special în laboratorul de acasă. L-am încastrat într-o vitrină din sticlă, cu un fundat ce reprezintă spaţiul şi luminiţe ce-ar reprezenta planete. Pe Căpitan l-am pierdut. O piatră şi un robot din plastic! Originea unei vieţi de creaţie în robotică inovativă a unui institut de succes.

Valorile culese de mine în cadrul familiei au făcut dintr-o piatră şi un robot martorul unei vieţi de succes. Aveam 32 de ani. Convenţia din Washington avea să îmi schimbe viaţa. De fapt, nu convenţia în sine, unde primisem recunoaşterea internaţională şi două contracte pentru dezvoltarea cercetării şi aplicarea acestora în domeniul medicinei recuperatorii. Pe partea militară aveam rezerve. Domnul Eurber se ocupa de contracte.

Conversaţia cu soţii Rugorov mi-a indus o stare de liniştire din avântul meu spre infinit. Eram singur. Preţuisem succesul şi realizările profesionale incomensurabil. Întreaga mea atenţie era focusată pe realizări.

Îmi amintesc faptul că priveam formaţiunile de nori pestre care zburam spre casă. În mintea mea s-a conturat vivid episodul în care Einde şi-a originat deplasarea spre Jupiterul meu, distrugându-i Apărătorul. Era ca şi cum mă vedeam pe mine luând asupra mea sarcina de a proteja planeta, fiind distrus de care invazia meteorică, murind înainte să realizez faptul că Jupiter putea absorbi impactul fără nicio problemă. Viaţa mea era mai largă în cuprindere decât cariera mea. Carierei îi acordasem întreaga mea viaţă. Aveam 32 de ani. Doar 32. La această vârstă mulţi bărbaţi sunt încă insuportabil de imaturi, cucerind femei doar pentru a le cerşi maternitatea surogat. Eu creasem un imperiu tehnologic în jurul unei idei. Banii mei nu şi-a găsit niciodată drum spre distracţii, cluburile nu îmi măsuraseră niciodată greutatea corpului. Şi totuşi, ce sunt toate acestea? În acele momente de singurătate, în care mai vedeam cate un bunic mergând la toaleta de la mijlocul avionului, eu îmi conturam primele semne de întrebare. Momente solemne.

Obosit de norii întunecaţi pe care îi privisem multe minute, mi-am găsit drum spre buzunarul ataşat scaunului din faţă. Am pipăit şi-am extras prima revistă pe care o simţisem lucioasă. Ştiam că voi avea o cale de distragere de la gândurile ce îmi invadaseră siguranţa de sine.

Pagina 7. Cum să ştii dacă partenerului tău îi plac atenţiile făcute?! Neinteresant. Nu aveam unul. Cadouri nu făceam decât rar.

Pagina 13. Instituţiile de învăţământ din Marea Britanie. Părea interesant. Mi-am oprit puţin privirea la două subtitluri. Apoi, numele unei fotografii părea drăguţ. Câteva minute am numărat minusculele cărămizi ce defineau zidul principal al intrării în Universitate. Eram curios câte sunt pe nivel, pe verticală până sus…

Pagina 83. Arhipelagul Insulelor Vrăjite. Iniţial am crezut că este o glumă, însă Oceanul Pacific găzduieşte un astfel de arhipelag. De fapt, Galapagos este una dintre minunile lumii, după părerea mea, numele oficial al arhipelagului.

Atunci am simţit cum meteoritul aventurii m-a lovit iremediabil.

Îmi doream să plec pe una dintre acele insule, dar pe una neînsemnată, unde numărul turiştilor este redus. Preferam să fie redus, nu inexistent. Aveam astfel o minimă siguranţa că nu voi deveni o pierdere colaterală în războiul speciilor.

Întreb acum, ce sunt valorile? Sunt acele embleme ce ne transformă în persoane educate, cu o inflexibilitate în a renunţa la cariera noastră, sau capacitatea noastră de a acorda atenţie Omului mai presus decât activităţii acestuia?!

Conflictul urma să nască aventură. Aventura vieţii mele. Pe insula mea simţeam că renasc. Francesca?

Autor: Cosmisian, 26 ianuarie 2013

2 gânduri despre „Francesca, Parione Ak! Capitolul 5 – Conflictul valorilor

  1. doarnicol Decembrie 19, 2015 la 00:12 Reply

    „..sau capacitatea noastră de a acorda atenție Omului mai presus decât activității acestuia?!” Cât de frumos! O întrebare esențială, dacă nu chiar singura întrebare cu adevărat importantă..

    • Cosmisian Decembrie 21, 2015 la 00:50 Reply

      Unele intrebari sunt nascute din minti destepte, altele din experiente vaste. Dar, aici avem intrebari nascute in timpul scenei… Nu poate fi o intrebare existentiala ampla, ci o intrebare a unui supravietuitor. 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: