Francesca, Parione Ak! Capitolul 1 – Ganduri prinse de nisipul alb

Francesca, Parione Ak!
Capitolul 1 – Gânduri prinse de nisipul alb

Soarele portocaliu își învăluia prezența, parcă dorind să mă pregătească pentru retragerea-i obișnuită, nu după nori, ci după oboseala noastră, a muritorilor. Am ieșit din casă pentru a-mi arăta simpatia pentru căldura cu care am fost asistat în ziua aceasta. Răcoarea se instalase prea repede, puțin nestatornică, gâdilând urechiușele pașnice ale ierbii. Nisipul alb își schimbă forma imperceptibil, lăsându-se mângâiat de vântul juvenil ce se juca printre grăunțele dezordonate, întocmai cum un băiețel se joacă cu părul mamei sale adormindu-i în brațele calde.

De curînd mă mutasem pe o insulă din Pacific, parte din Arhipelagul Insulelor Vrăjite. Fusese numită Saint Paola’s Prayer Shore pentru că fusese descoperită de către un contingent catolic ce se îndreptă spre nou, cruciați moderni, mai conservatori, ce încercaseră – fără succes – convertirea indigenilor la catolicism.

Ce căutăm eu acolo? Nimic. Mi-am definit adesea seriozitatea și maturitate cu termeni mari. Am hotărât să renunț la tot, să mă retrag singur, cu un braț de caiete, înarmat cu multe creioane și câteva selecții de carte. Nu auzisem prea multe despre insula aceasta, însă puținele cuvinte îmi asiguraseră siguranță că nu voi fi devorat de mai știu eu ce felină din prima zi.

Ajuns pe insulă, am fost întâmpinat de Francesca, o tânără cu chipul liniștit, ciocolatiu, ochii căprui, dar șterși. De pe țărm până la căsuța unde urma să stau în prima noapte nu a scos niciun cuvânt. Am coborât din barcă ce mă adusese de pe Victoria’s Crown până pe țărm. Francesca ținea în mâna stângă un carton rupt după linii trasate stângaci, un carton ce fusese folosit înainte pentru altcineva. Pe carton scria cu verde: Onerion. Odată cu venirea mea aici, am hotărât să mă numesc Onerion. Pe Francesca am urmat-o tăcut, neștiind dacă înțelege limba engleză. Ajuns la căsuța din lemn, am rămas fixat timp de 10 minute în fața intrării, în soare. Soarele era destul de blând.

Plecasem dintr-un orășel din Europa de Vest, lăsasem în urmă un serviciu bun, inginer automatician. Într-o dimineață, cu 15 minute înainte de începerea zilei de cercetare, m-am strecurat în biroul șefului meu pentru a-mi anunța intenția de a părăsi în aceeași zi Centru de Cercetare IHR, pentru câteva luni, înclinând spre un termen nedeterminat. În fața căsuței la asta m-am gândit. Ce contrariată i-a fost privirea dlui Eurber când i-am comunicat temător intenția de a pleca. Au urmat zeci de minute de argumente. La toate avusesem răspuns. Dosare întregi pregătite, laptopul de serviciu cu toate parolele scrise pe un proces-verbal, împreună cu o listă detaliată a documentelor pe care le-am acumulat în procesul cercetării. Avusesem grijă ca Elderberg, juniorul meu asistent să știe tot ce fac. Da! Ce fac, te întrebi. Mai bine spus, ce făcusem până să plec. Studiul meu cuprindea o serie de proiecte cu privire la flexibilitatea brațelor metalice, un proiect adiacent unei inovații în domeniul roboților industriali. Împreună cu dl Eurber refăcusem câteva proiecte ce aveau menirea să permită o mișcare multiplă și exactă, aproape de cea a unei mâini, a unor roboţi. Doar că, mâna nu vede. Brațele roboților erau prevăzute cu 11 camere și 82 de senzori. Destul despre asta.

Francesca mă privi timidă și îmi indică intrarea în căsuță. Patru stâlpi fermi împlântați în pământul nisipos țărmuiau construcția simplă din lemn, aproape aranjată pentru a formă un fel de zid ce se asemăna mai degrabă cu un gard îngrămădit cu brațe de lemn pentru a împrejmui o grădină ce ascundea o casă părăsită. Dar, aceasta era casa în care urma să mă odihnesc în această noapte. Am oftat. Oare am făcut bine că am plecat? Secționat de lumea în care eram cineva, cu conturi în bancă ce nu îmi serveau aici la nimic, cu o mașină luxoasă pe care o lăsasem în garaj, după ce o lustruisem din nou, nu pentru că ar fi comportat vreo particulă căzută neglijent pe roșul aprins al caroseriei, ci, ca un fel de consolare, de rămas bun. Prinsă cu un fel de mâner ce străbătea până pe cealaltă parte, stătea agățată o ușă mică, cu spații vizibil de deranjante, scârțâind și trosnind din toate unghiurile, parcă dând alarma în restrânsa comunitate, anunțând venirea unui alt tânăr cuceritor ce urma să plece la fel de repede ca toți ceilalți, după ce amintirea lumii părăsite devenea insuportabilă.

Pe Francesca o lăsăm deoparte acum, deși ea a devenit un fel de umbră tăcută până în prezent. Nu a dispărut, iar loialitatea cu care îmi deservește nevoile curente este uimitoare. Voi reveni însă mai târziu asupra parteneriatului tacit dintre noi. În jurul gleznelor purta câteva șiraguri de pietre strălucitoare, ale căror semnificație urma să o înțeleg abia într-un târziu. Aș avea atât de multe de spus despre ea.

Aș fi vrut să mă așez liniștit pe pat. L-am căutat. M-am gândit că e ridicat pentru a permite încăperii să îmi servească drept cameră de zi. Pat nu am găsit, scaun nu am găsit, iar pământul ce constituia pardoseaua era tare neliniștit, cu mici denivelări ce păreau mai degrabă ofense aduse la adresa statutului meu de occidental. Am zâmbit, ce altceva era să fac. Pe cine era să iau la rost?! Mda, aici ar trebui acoperit cu puțin pământ, spațiile dintre brațele de lemn ar trebui acoperite cu nuiele sau crengi de palmier, sau ce voi găsi eu pe aici.

Mi-am lăsat cele două valize din fibră într-un colț, am băut puțină apă și-am ieșit pentru a inspecta așezarea. Am deschis ușa cu atenția pentru a-i înțelege mecanismul de deschidere-închidere. Ușa nu avea niciun sistem de protecție, pe când acasă poartă metalică se deschidea la simplă apropiere a mașinii. Casă îmi era prevăzută cu un sistem avansat de protecție. Bunurile mele se defineau în trei categorii. Prima categorie, cea mai importantă, situată la primul nivel, unde pereții găzduiau mici încrustări din aluminiu, făcute după câteva proiecte futuriste din ceea ce considerăm eu biblioteca viitorului. Dețineam la plecare o colecție de 4200 de titluri în diferite limbi, fiind abonat la câteva edituri cu cerințe specifice, pentru a nu pierde niciun titlu dorit, iar în două locuri aveam ecrane 3D conectate la un supercalculator, prototip, numit Prior2, cu ecrane 3D Kiopsa și un sistem audio personalizat Rombur, ce își adapta sunetul fiecărui satelit în funcție de poziția mea în cameră de la un anumit moment dat, oferindu-mi una dintre cele mai bogate experiențe audio întâlnite vreodată. Dețineam o colecție vastă de muzică și filme, pe care le accesăm vocal. Liniștea insulei era dintre cele mai plăcute lucruri din ultimi ani ai vieții mele, sunetul vântului printre ramurile dense ale pădurii din apropiere, păsările și sunetele vietăților pe care urmă să le cunosc, defineau una dintre cele mai impresionante experiențe audio, live, la care nu visasem.

Pe drumul nisipos ce ducea în sat puteam vedea urme de animale. Cel puțin existau șanse să mănânc produse lactate. Oboseala amestecată cu foamea își dăduseră mâinile, tulburându-mă tot mai mult. Îmi doream să mănânc, însă nu știam exact dacă mâncarea îmi va fi servită, sau trebuia să alerg prin pădurea alăturată să prin mai știu eu ce viețuitoare pe care să o gătesc.

Cosmisian, 24 ianuarie 2013

4 gânduri despre „Francesca, Parione Ak! Capitolul 1 – Ganduri prinse de nisipul alb

  1. Allure Ianuarie 25, 2013 la 09:05 Reply

    Da, cum spusesem, se anunță o lectură interesantă…se permit două mici sugestii? 🙂

    • cosmisian Ianuarie 25, 2013 la 11:25 Reply

      Se permit. Sunt destul de flexibil in fata sugestiilor. De la trei in sus incep sa ma agit 🙂

      • Allure Ianuarie 26, 2013 la 08:17 Reply

        În cazul de față nu e nevoie de agitație, sunt sugestii minore:)
        Prima e legată de al doilea paragraf, unde pomenești de numele insulei pe care „te afli” 🙂 Eu aș rearanja propozițiile pentru a evita repetarea unor informații și a face totul mai concis astfel:
        „De curînd mă mutasem pe o insulă din Pacific, parte din Arhipelagul Insulelor Vrăjite. Fusese numită Saint Paola’s Prayer Shore pentru că fusese descoperită de către un contingent catolic ce se indrepta spre nou, cruciati moderni, mai conservatori, ce încercaseră – fără succes – convertirea indigenilor la catolicism.”
        A doua sugestie ține de paragraful 4, în care îți menționezi numele (Onerion), care de fapt nu e numele tău 🙂
        ” Odată cu venirea mea aici, am hotărît să mă numesc Onerion ” – eu așa aș formula, mai pe scurt.
        Voi continua să citesc cu plăcere continuarea 🙂

        • cosmisian Ianuarie 26, 2013 la 10:29 Reply

          Ei bine, am raspuns sugestiilor tale. Eu scriu la ore tarzii, iar cuvintele sunt o statuieta din lut viu si moale. Adesea necesita reformulare. Multumesc.

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: