Deja vu la două capete ale timpului

Deja vu la două capete ale timpului

     – Andrei, Andrei, stai! Ah, băiatul acesta, tare activ mai e băiatul meu. O clipă l-am pierdut din ochi și te miri ce minuni mai face.

     – Ei, na. Lasă-l, draga mea să se desfășoare. Tu cum crezi că erai, cum?

     – Păi da, dar se mai schimbă lucrurile. Nu vezi și tu ce diferită e lumea?

     Andrei alerga pe alee. Văzuse o frunză maronie. A alergat până aceasta s-a prins, într-un final, de asfaltul rugos de curând așezat prin parc.

     Purta la gât un aparat foto semi-profesional pe care îl găsise într-o cutie ascunsă de mama lui, o cutie ce tăinuia lucrurile lăsate în urmă de tatăl lui, medic militar de profesie, plecat în Afganistan.

     Din când în când, o frunză îi atrăgea atenția, iar el își intra repede în rol. Luă poziția aceea specifică fotografilor comici, care se lasă periculos pe spate sau în față, fără a se deplasa spre comoditate cu un singur pas înapoi sau înainte. Reglă manual obiectivul și, click. Fotografia perfectă. Repetă în joacă acest joc al focalizării spre frânturi ale timpului încapsulate într-un cadru.

Foto – sursa stanga jos

     Puțin știa el că era privit suspect de pe o bancă. O tânără îl văzuse în plin exercițiu artistic, camuflată în spatele toamnei ce arunca în vânt frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească până acestea se fixau pe asfalt.

     La un moment dat, Andrei a „ajutat” un cadru natural, dirijând o frunză spre un con de brad căzut pe iarbă, chiar în fața băncii unde îi stătea așezată urmăritoarea. Așeza și reașeza cadrul perfect pentru primul lui macro.

     Fata lăsă cartea pe bancă, aproape de trupul ei ghemuit. Ultimul capitol citit de ea părea să se fi terminat mult prea devreme, lăsând prea mult loc pe pagina cărții, dar și în mintea ei. Pumnul stâng îi era strâns și ascuns în mâneca bluzei albe împletite în căldură. Își adusese mâna peste gură și privea fix. Privirea ei era ca un macro făcut unui macro. O succesiune de cadre, un deja vu pe care doar toamna îl identifica. Și eu.

     O priveam când pe ea, când pe el, până m-am hotărât să caut inspirația de acolo de unde emana. Avea sprâncenele conturate frumos, coborâte natural aproape de ochii ei căprui, surprinși de o curiozitate ce îi înfrumuseța chipul. Nu știa că o privesc. Andrei nu știa că la rândul lui era privit. Am dorit să pot păstra acea secundă în sufletul meu, astfel că am riscat să îi caut privirea, să o pot întipări în memoriile mele de toamnă. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoși ca cei căprui în plină toamnă. Conturul sublim al perfecțiunii lor evidenția lumina ce pătrundea în sferele mici și curioase. Aș fi vrut să pot pătrunde și eu în ei, să le pot culege entuziasmul și puritatea.

     Deodată am simțit că ochii ei mă fixaseră. Am dat să mă desprind, dar mă dezarmaseră. Puterea lor de fixare era direct proporțională cu incapacitatea mea de a mă separa de căpruiul sprijinit pe mâna ei adusă aproape de chipul ei. Aproape că aș spune că incapacitatea mea devenise o forță, una de conexiune. Ne-am privit câteva clipe, dintr-acelea care te fac să oftezi a visare, a inspirație și seninătate.

     Pentru o clipă nu mai eram eu cel ce alerga în cerc în fața băncii unde acea fată mă privea. Aproape că mă vedeam ridicând aparatul spre arborii ce acopereau aleea în efortul de a urmări frunzele din momentul în care se desprindeau de crengi și dansau vesele spre pământ. Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru, apoi s-a așezat pe picioarele ei adunate. Coborâsem aparatul până în dreptul chipului ei. Rămăsesem prins în ochii ei. Am focalizat și aproape că m-am văzut în ochii ei. Mă privea. Părea că mă privește. Acel moment al entuziasmului excesiv impregnat cu uimire și inconștiență, a fost risipit de îndată ce în fața obiectivului apăruse mâna ei.

     – Hei, și eu sunt aici, aici unde ești tu cu aparatul. Hello, ne vedem și fără aparat?

     Am lăsat aparatul să coboare, dezarmat de glasul celei pe care o studiasem de amorul artei. Eram mult prea aproape de ea. Mă lăsasem sedus de căderea frunzelor încât nici nu realizasem cât de ridicol trebuie că îi părusem, pentru că nu o privisem chiar o secundă.

     – Mă amuzi! Îi spuse fata. Am văzut că te-ai pierdut în ploaia de frunze și ai aterizat pe chipul meu. M-am ținut eu nemișcată, cât să îți înșel percepțiile, dar deveniseși insistent. Cât să stau ca o poză? Măcar m-ai fotografia? Pot să văd?

     – Poftim, iată fotografia fotografiei tale. Autoportret chiar.

     – Îmi pare cunoscută tipa, spusese fată râzând.

     – I-aș fi propus să se destăinuie, să o cunosc și eu. Dar, am căutat să o privesc în ochi până când aceștia vor trăda și lucrurile pe care posesoarea lor nu le va spune.

     – Chiar să știi că ochii mei spun multe când tac. Aș dori ca poza mea să nu fie folosită în scopuri… rele, să ajungă pe cine știe pe unde.

     – E timpul să vă uitați și dvs în ochii mei. Așa vă par, unul care ar folosi o poză ca aceasta într-un scop rău?

     – Nu am de unde să știu, dar nu e mai bine să previn? Se uită din nou spre el și îl fixă cu aceeași privire pe care el o crezuse spontană. Era atâta forță în ochii ei!

     – Nu mai aveți cum, de când ați dobândit acei ochi căprui sunteți în imposibilitatea de a mă opri.

     Râdea atât de moale.

     Doar că, declicul acela misterios găzduise această conversație doar în imaginația mea. La nici doi metri era mama, care s-a apropiat de mine și mi-a dat aparatul de fotografiat de la ochi.

     – Dar, mă iertați, băiatul meu este atât de entuziasmat de noua lui jucărie încât nici nu cred că a realizat că vă deranjează.

     – Nu-i faceți necaz băiatului, doar ne priveam în ochi. A văzut el ceva în ochii mei de a rămas înmărmurit preț de câteva secunde. Recunosc că și eu i-am intrat în joc puțin, dar e atât de dulce. E ceva în privirea lui, un soi de deja vu, de parcă l-aș fi văzut din viitor, stând în fața mea.

     Mama lui Andrei nu prinsese partea aceasta din relatarea fetei de pe bancă. Fusese prea preocupată că ar fi deranjat.

     O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris în cartea pe care o citea fata. În fața întâmplării, nu îmi pot explica cum fata îl percepuse în același timp pe Andrei ca pe un băieţel ce se juca cu camera foto în parc, distras de frunze până ce ajunge să o privească în ochi și, moment în care se simte antrenată în acest joc al seducției cu un Andrei matur, cu care chiar poartă o conversație.

     Dar, oare el de ce a simțit cele două planuri? Un deja vu dinspre două capete ale timpului?

Exercițiu literar– de Cosmisian

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

     …

Îl deranja mult faptul că nu își putea aminti decât parafrazările unui vis fantastic, a unei idile rupte din ceva ce părea de demult o legendă pentru locuitorii orașului de munte, în locul unde fusese găsit mai mult mort decât viu. Gândul neputinței de a ști cine era, căldura cu care fusese primit în acea comunitate, prezența Erikăi, privirea încântată a doamnei Schiltz când apăreau împreună, îl amețeau.

De ce nu putea avea și el un trecut simplu, ca al omului obișnuit? De ce Erika îl răscolea în piept, acolo unde îl ardea oridecâte ori își amintea de fluturii de cristal ce l-au făcut un om ce poartă în piept inima unei femei-munte?

Nopțile lui erau incursiuni în umbrele unei realități pe care o purta în inimă. Nicio noapte nu făcea excepție. Visa muntele. Visa cum se apropia de el cu o făclie ce abia reușea să rupă întunericul chinuitor al nopții. Căuta și căuta un munte, o femeie ce nu mai părea munte, ci o femeie fără chip definit, care dispărea din fața ochilor lui oridecâte ori o atingea. Și, dacă succesiunea aceasta nu era suficient de zăpăcitoare, femeia îl striga pe numele pe care Erika i-l dăduse, apoi își răsucea capul înainte de a alerga departe de el.

– Tõrvik! Tõrvik! Tõrvik! Se auzea suav o voce. Dar, în loc să o vadă din nou pe femeia din vis dispărând din fața lui, de această dată, nu mai vedea pe nimeni; simțea o căldură ca unor degete ce îi alunecau pe chip, atingându-i buzele, bărbia, maxilarul…

Cosmisian

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2


Excepția o făcuse cel de la care se aștepta cel mai puțin – cel pe care îl trădase!

*

    Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greselile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.  (Din Vol. 2 – Mouelle Roucher)

Cosmisian

 

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

     Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă, sau al acelora care transformau drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare? Parcul adăpostea o singură bancă lipită de clădirea aceea misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar, nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.

     – Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!

     – Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.

     – Și, cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci tu mie? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!

      S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pickup? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!

     – Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pickup și un disc de vinil cu Cohen? Și, mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?

Spicuiri din Cap. 14 – – al seriei Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Cosmisian

Poza – google

Spicuiri din Mouelle Roucher – 2

 

 

 

 

Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

 

 

 

 

 

Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon.

 

 

Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

(Mouelle Roucher, Vol. 2)

Cosmisian

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos – O iubire de prisos

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos – O iubire de prisos

Nu sunt și nu exist,

Sunt un vers fără sens

Şi o propoziţie în zadar,

Sunt o plăsmuire amorfă

Şi un gând diform,

Sunt o carte nescrisă

Şi un dor neavut,

Sunt un nemuritor pentru că încă nu am existat

– Şi pentru că, în nedor, continui să o (ne) faci –

 

Lost Love

De parcă i-ar păsa cuiva,

Sunt ca insecta nedescoperită,

Mâncată de o pasăre,

Şi ca un tezaur

Pe care nu îl va găsi nimeni,

Sunt ca o ciupercă

Ce-a crescut într-o scorbură umbrită,

Sunt ca o ferigă

Ascunsă de toţi şi de soare ferită,

Sunt orice ai vrea să nu ţi se întâmple,

Sunt calmul de după durerea de tâmple

Țiuitul care aștepți să se scuture,

Sunt o prăpastie în zile cu ceaţă

Spre care alergi legată la ochi,

– Te desconsideri prin joc –

Sunt o fereastră legată cu ață

– Şi eşti poet în toate astea –

Sunt ca un păun fără pene

Sunt ca durerea alene,

Sunt ce te fereşti să îmi spui că sunt

Sunt ce crezi despre mine în gând,

– Ești ca un gând obositor, opresiv și zgomotos

Poate chiar năzbâtios şi anevoios –

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos

O iubire de prisos

Cosmisian

Sursa poza – google

Spicuiri din Mouelle Roucher

„Era de așteptat să o întâlnească pe cea pe care o iubise cu atâta poezie. Privirea ei era o suită de versuri ce cântau pline de culoare, chiar dacă le uitase parfumul. Era dimineață. Sâmbătă, mai exact. Aroma croissantelor împresura fără milă cafeaua servită la Cafenea, în josul străzii. Era locul unde nu o aștepta pe Rorette. Nu atunci. Dar, viața este o repetiție oarbă a coincidențelor, o nebănuitoare aliniere de pași pe care îi facem fără intenție. S-a așezat la masa din colț, cea care dădea spre fereastra întredeschisă, plină de flori. Și, parfum. Și, liniște. Se mai auzea din când în când nisipul deranjat de roțile bicicletelor ce coborau cu frânele puse.” (Mouelle Roucher, Vol. 2)

Sursa poza – google

Cosmisian

De-atâta toamnă

De-atâta toamnă

De-atâta toamnă natura se stinge,

Iar stelele de pe cerul nopții ne îngână,

Frunzele se clatină, verdele se frânge,

Cerul stingher se face o câmpie spână,

Te caut ca odinioară pe unde-ți naști zorii,

Eșarfele pline de răcoare au pe ele rouă,

Mai știi cum din pieptul tău îmi curgeau norii?

Iubirea ne era destin, ca o cămașă nouă.

 

De-atâta toamnă ochii mi-am închis,

Iar umbrele de dimineață stau pe loc,

Copacii tremură ne-acoperiți în vis,

Soarele pe cer răsare diferit, e ca un foc,

Mâna mi-o întind pe iarba moale să te simt,

Cămașa albă mi-e înmuiată în must,

„Știi bine, dragul meu că nu te mint,

Iubirea-i ca un anotimp pe care eu îl gust”.

 

De-atâta toamnă mi-a rămas doar dorul,

Iar răsăritul este mai mult în gând,

Creanga și-ascunde de pe acum mugurul,

Luna îți strânge brațele la pieptul ei blând,

Te văd de departe cum în frunze te joci,

Bluza mi-o dau jos, sperând că vei să o porți

Tu știi că pieptul meu e cald, fără să te sufoci,

Iubirea are anotimpul ei propriu, e ca în cărți.

 

Cosmisian

Sursa poza Pinterest

10. Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

     Zilele au trecut pentru grupul nostru de prieteni, făcând din anotimpul adierilor de vânt un spectacol al frunzelor ce-și spun ultimele cuvinte în ritmul decăderii. Elena stătea singură pe o bancă retrasă din Parcul Botanic, acolo unde arborii nu o mai ascundeau ca în vremea înfrunzirii lor. Se plimbase adesea pe fiecare alee din el. Uniformitatea verdelui ce îl definea nu o impresionase atât de mult, pe când toamna este cu totul altceva. Pentru Elena, toamna este cu totul altceva. Fiecare anotimp are ceva magic de spus despre frunzele acestui parc, dar toamna este singurul anotimp care dă personalitate fiecărei frunze în căderea acesteia spre o lume ce leagă viața de moarte, speranța de deznădejde, verdele absolut de pastelul cerat al frunzelor multicolore, iar contrastele par a nu se mai opri.

     Cu picioarele adunate sub ea, sprijinită cu un cot de partea deja scrisă a jurnalului ei, Elena se lăsase prinsă în acest joc al contrastelor. Un joc. Tatăl ei o învățase un joc al chipurilor umane, un secret destinat doar ieșirilor acestora în cele mai aglomerate locuri din oraș, acolo unde nu puteai vedea un om pentru mai mult de un minut. Ce era mai amuzant decât să îi privești și să le atribui fără răutate tot felul de asemănări cu ființe sau obiecte, care mai de care mai comice?! Și, resursele erau infinite, după cum și trecătorii. Chipul uman este repetiția infinită a unicității. Ce poate fi mai fascinant decât încercarea de a asimila această repetiție infinită a esenței umane, unicitate regăsită în cel mai variat mod cu putință? Erau momente în care Elena doar privea spre trecătorii neobosiți în a admira căderea frunzelor, dar avea și momente în care stiloul nu i se mai desprindea de jurnal, legând paragraf după paragraf printr-un fir subțire al unei povești ce se năștea acolo, în parcul acela ce-și ploua multicolor toamna.

     Pe o bancă alăturată stătea o domnișoară ce nu o mai scăpase pe Elena din ochi. Cine ar fi reușit să se elibereze de spectacolul involuntar oferit de această tânără ce visa cu ochii deschiși? Ar fi vrut să o întrerupă și să îi vorbească, însă a ezitat. Știa din proprie experiență cât de dificil este să revii la un gând ce naște pe loc cuvinte dacă te întrerupe cineva. Și, a avut de așteptat, pentru că Elena a scris foarte mult. Puțin plictisită, a sărit de pe banca ei să culeagă frunze, pozând în mare amatoare de frunze. Pe când se pregătea să o abordeze, a făcut-o chiar Elena.

     – Salut! îi spuse Elena, ridicându-se pentru a prinde o frunză ce se pregătea să își ia zborul de pe asfalt. Iată, îi spuse fetei, o frunză ce merită un loc în colecția ta de toamnă.

     – Hei! Mulțumesc, dar ce drăguț din partea ta. Chiar că e drăguță. Parcă a refuzat să accepte că toamna este destinul fiecărei frunze.

     – Mai bine îi fac o poză, să rămân și eu cu ceva din destinul acestei frunze. Toamna a vrut să o ai tu.

     – Vorbești destul de poetic, asta făceai în jurnalul acela, scriai?

     – Hmmm, păi… da.

     – Nu mă înțelege greșit, dar te-am privit mult timp. Logodnicul meu are un examen și îl aștept pe banca noastră favorită. Te amuzai copios singură privind oameni. Apoi, parcă erai controlată de stilou. Nu am mai văzut pe nimeni să scrie atât de mult fără oprire. Bine, doar la examene…

     – Scuze, așa mi-a venit să scriu. E prima dată când mi se întâmpla în parc. Privindu-i pe trecători, mi-am amintit de un joc pe care îl aveam între noi. Și, asta m-a inspirat.

     – Joc?

     – Da, un joc. Trebuia să găsim asemănări comice între chipul trecătorilor și animale sau obiecte. O făceam doar pentru amuzament. Tatăl meu spunea că există unii oameni, trecători necunoscuți, a căror esență umană merita furată și păstrată în formă scrisă într-un jurnal secret din papirus. Părea mai curând un vis de-al lui de a scrie. Și totuși, tata nu a scris. Ni s-a întâmplat nouă ceva, familiei noastre…

     – Îmi pare rău acum că te-am întrerupt. Aveai nevoie de acel timp în care să scrii și să te descarci. Ar fi trebuit să spun de la început, dar o fac acum. Mă numesc Eea. De la Euthymia. Mama e unguroaică. A citit o nuvelă scrisă de un autor maghiar, Maurus Jokai, „Bărbatul cu atingere de aur”, unde Euthymia era personajul feminin care a făcut-o pe mama să își promită că fetița ei va purta un asemenea nume. Și, iată-mă! Eea! Așa, mai pe scurt…

     – Nu te scuza că ai fi deranjat. Chiar terminasem de scris. Chiar așa defazată păream?

     – Știu un loc aproape de unde să luăm o cafea. Dacă nu te superi să povestim până apare prietenul meu.

     – A, nu mă deranjează. Bine că nu trebuie să așteptăm până vine al meu, a răspuns ironic Elena.

     – Despre ce scriai?

     – Despre tata. Despre mama, care a plecat dintre noi fără nicio explicație. Și, i-am simțit. Tata o iubea foste mult pe mama, iar ea nu se lăsase niciodată depășită. L-a iubit atât de mult pe tata. Astăzi am simțit că am pus în cuvinte durerea ce mă sufoca, dragostea lor și poate am făcut-o ca un scriitor adevărat. Nu știu dacă mi-a ieșit, însă acum sunt bine, chiar mă simt foarte bine.

     – Mi-ar plăcea să o citesc. Poate într-o zi mi-o vei da. Scrii doar în jurnal? Nu de alta, dar pare foarte personal.

     – Poate voi copia la xerox paginile astea. Să văd.

     Eea se debarasase de toate frunzele adunate pe când căuta să intre în vorbă cu Elena. O păstrase pe cea unică, în felul ei repetitiv. Au băut cafea, au râs împreună și au făcut schimb de numere de telefon. Eea era studentă la medicină. Iubea mult oamenii, să scrie și să deseneze. Era și ea o frunză, una ruptă din toamnă ce a devenit speranța unui anotimp mai bun pentru Elena. O frunză atipică și o nouă prietenă. 

     Povestea scrisă de Elena doare. Titlul acesteia este smuls din încleștarea iubirii puternice dintre părinții ei. Uneori cred că Elena a reușit să surprindă cel mai bine suferința pe care tatăl ei o trăia constant în urma pierderii soției. O boală nemiloasă în casa unui destin conturat în iubire. Ea plecase dintre ei, iar el își regăsise liniștea într-o iluzie a unicității.

Cosmisian

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Iuliana Cazan

Stătea așezat în cutia lui maronie, prins în panglica delicată a etuiului și își amintea de vremurile în care penița îi aluneca pe pagini de scrisori, jurnale și documente. Își amintea rotunjirea literelor pe care le lăsa urma de cerneală și cum era inundat în călimară și iubit de fiecare scriitor. Acum însă, zăbovea pe un raft dintr-o librărie, tânjind după cerneală proaspătă, după atingerea unei hârtii netede și aurii. Auzea sunete, voci de domni și domnițe, însă nici măcar una dintre ele nu pronunțase cuvântul stilou. Dorința ce îi inunda pieptul era aceea de a deveni condeiul cuiva, de a aparţine din nou unei mâini drepte sau stângi, de a scrie gânduri sau versuri. Își dorea să resimtă atingerea unei mâini și legănarea ușoară pe paginile azurii ale unui jurnal.

Nu spera ca cineva să-l dorească, pentru că știa că penița lui nu mai e cea de acum o vreme, însă își dorea să fie încercat și ținut între degete măcar o dată, de dragul vremurilor de mult apuse, pe când cerneala îl inunda cu o frenezie nestăvilită.

Se trezi însă într-o zi, scos din cutia lui ruginie, căpăcelul zăbovea pe masă, iar penița lui era admirată de o pereche de ochi căprui. Se plimbau pe suprafața argintie a peniței, iar condeiul știa că ea avea să-i călăuzească drumul către cele mai alese poeme și versuri pe care avea să le scrie împreună. El cu cerneală albastră, iar ea cu condeiul însuși.

Fata a cumpărat stiloul fără să stea prea mult pe gânduri, căci pasiunea ei pentru orice instrument de scris, în special condeiașe, era neprețuită, însă simțea. Simțea că acest stilou din cutia ruginie avea să fie diferit.

Sursă poză – Debby Hudson

Stiloul era emoționat și nerăbdător să ajungă la ea în mâini. Însă știa că taina pe care o ascundea avea să o dezamăgească pe domnișoara cu ochii căprui, care i-a dat șansa să renască.

Acasă, hârtiile și multitudinea de notițe erau împrăştiate pe biroul de lemn pe care zăbovea o lampă aprinsă care dădea un aer dulce și o lumină arămie întregii încăperi. Geamul era deschis, iar aerul tomnatic își făcea loc prin perdeaua catifelată. Fata intră, inspiră aerul proaspăt și se îndreptă spre birou, așezându-se pe scaun și scoțând din geantă minunatul stilou cu penița argintie. Era curioasă de cum va avea să alunece pe paginile cafenii pe care le păstra printre filele de cărți din biblioteca modestă pe care o avea.

Înainte de a descoperi magia stiloului, se întinse spre pick-upul vechi de lângă birou și lăsă ca acul acestuia să alunece pe placa de vinil, din care vocea lui Cohen era eliberată. Acum, că auzul îi era mângâiat de notele muzicale vibrante și de un glas cald, simțea că putea izbăvi secretul condeiului. Deschise capacul subțire, îl așeză pe masă și, cu mâinile tremurânde, inundă rezerva goală a stiloului în călimara cu cerneală. Trase câteva foi în fața ei și atinse penița stiloului pe suprafața ei, rotunjind litere albastre, scriind rânduri vii în spațiile paginii arămii.

Era trecut de miezul nopții când se opri din scris. Recitind, își dădu seama că rândurile erau o scrisoare, una ce îi era adresată unui domn pe nume Oliver, de care nu mai auzise până atunci. Oare cum va citi el rândurile născute de condeiul magic, căci nu cunoștea adresa destinatarului? Oare stiloul magic avea să o ghideze să îi scrie și adresa acestuia? Oliver, un nume de bărbat care o atrăgea teribil.

Să fie oare el cel la care tânjea stiloul să ajungă?

Autor Iuliana Cazan