Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

Protejat: Manuscris „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

„Săgeata lui Viacent” în imagini

„Săgeata lui Viacent” în imagini


Vă recomand să vizualizați pozele la dimensiunea lor maximă. Să vedeți păpădia prin ochiul meu de mare păpădiator


Să știi că nu mă așteptăm să alergi atât de repede. Ai dispărut pe când eu încă făceam un bulgăraș de zăpadă. Când să ți-l ofer în zbor, nu te-am mai găsit. Timpul a făcut să îngheț cu el în mână, să devin eu însămi o plămădeală de îngheț, cu forme de degete care au imprimat retragerea într-o ființă a petalelor galbene.

Surprinderea mi-a născut dorința și pasiunea de a mă ascunde și de a nu mai reveni. Așa cum orice păpădie face. Nu am știut că joaca mea cu tine îmi va aduce un anotimp întreg de neființă, în care totul a înghețat. Aveam sufletul încorsetat în îngheț. Așa credeam eu că o păpădie înghețată va rămâne în nedevenire.

Am văzut prin ferestrele înghețate ale sufletului meu o floare, zveltă, luminoasă și liberă, dar mâinile îmi erau cuprinse de o amorțire nebănuită. Nu știam că înghețul din ochi mă reflectă. Fiecare gând spre tine producea un zgomot metalic înghețat.

Am îndrăznit să privesc și am simțit că îmi spulber întreaga ființă doar ca să te ating. Am auzit cum sufletul mi se sparge în formă de semințe, ca într-o oglindă ce reflecta o păpădie. Tot departe erai.

Lucrurile conflictuale se îngrămădeau pentru a forma o săgeată nemaivăzută, cu un fel de vârf translucid, cu scopul de a-mi pătrunde inimă înghețată. Nu am știut dacă dezghețul îmi va face bine. Săgeata avea forma unui viacent, despre care prea puțini oameni știu.

Săgeata lui Viacent în formă de chemare, ce pătrunde între anotimpuri, e dintre acele săgeți ce te pătrund în piept în reluare, lăsând ca durerea să se instaleze treptat și incontrolabil. Apoi, am auzit din nou un sunet puternic de gheață alb-albastră. Sunetul mă orbise pe loc, iar lumina lui mă făcuse să nu-mi mai aud ticăitul slab al inimii. M-am ridicat privindu-mi degetele, mâinile, ființa, ca să constat că am devenit o nouă asemănare a mea.

Păpădia înghețată

Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețată. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă. O iarnă a devenirii.

Deși erai departe, te-am simțit în vârful săgeții care m-a străpuns. Îmi întind mâna mai ușor către tine, dar când să-ți ating chipul luminos, mi-am dat seama că noua devenire mi-a produs o replică mai mică. Din ceața care se ridica mi-a apărut o fetiță cu vise mari, care mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la pieptul ei. Am strâns-o la piept cu multă iubire, de care nici nu credeam că sunt capabilă.  Apoi mi-ai apărut.

Îi aud sufletul că își dorește să…

… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!

Sunt păpădia ta schimbătoare

M-ai prins de mâna când palma îmi era rece,
M-ai prins de suflet sperând că dorul trece,
M-ai prins de inimă cu-o agrafă de cristal,
M-ai făcut o păpădie cu desprinsele-i petal’,
M-ai iubit aşa cum doar tu ştii că eram,
M-ai făcut să mă iubesc, şi chiar speram.

Să-ţi fiu înflorită ca o păpădie iubitoare,
Să-ţi las guriţa să mă sărute printr-o apăsare,
Să-ţi atingi chipul de vrăjitor de cuvinte,
Să-ţi creezi alinturile calde, să mă alinte,
Să-ţi apleci sărutul pe gâtu-mi pulsând,
Să-ţi imprimi iubirea într-al meu gând.

Te-am lăsat să pleci fără să-ţi explic ceva,
Te-am făcut să crezi că încă mai sunt a ta,
Te-am înşelat să ai aşteptări nesfârşite,
Te-am făcut să crezi că nu mă schimb nicicând,
Te-am făcut să-ţi faci zilele un chin muribund,
Te-am făcut orice, dar tu m-aştepţi sperând.

Dacă vin acum, mă mai recunoşti că sunt ca tine?
Dacă încerc să-ţi întind palma să mi-o săruţi, e bine?
Dacă vin cu inima goală, fără să te mai iubească?
Dacă te-am transformat într-o amintire dureroasă?
Dacă încerc să scap de tine, deşi spun că eşti în mine?
Dacă aceste cuvinte sunt tristeţea ce te minte?

RE:

M-ai prins și chiar spera
Să-ți fiu într-al meu gând.
Te-am lăsat sperând
Că, dacă vin, tristețea e cea care te minte.

Foto și text © Cosmisian

Foto 16 februarie 2021 – Timișoara

Fetița cu Codițe la Fel – Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare? (Spicuiri din Cap. 10)

Fetița cu Codițe la Fel – Spicuiri din Cap. 10

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

Priveam în jurul ei.

Tăcerea se desfăta în durerea lacrimilor pe care le-am văzut pentru prima dată

arzându-le chipurile, ca o lavă a neputinței. 

Pentru prima dată în viață mă simt neputincios.

Geamănul meu, Fir al Narațiunii, lipsea.

Cu inima lui iute, plină de empatie,

aș fi schimbat fără rezerve această nefericire din viața Neasemănării.

Fetița Labirint se pierduse ea însăși?

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

© Cosmisian

Foto Jorjette

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Pe FabricaDePoezie

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim


Acest articol a fost scris pentru Fabrica de PoezieLinkul Fabricadepoezie vă conduce spre postarea inițială. Le mulțumesc Georgianei Mihăilă și Fabricii de Poezie pentru oportunitatea de a participa în proiectul fabricii.

Vă invit să vizitați Fabrica de Poezie urmând linkul acesta.


În ianuarie 2021 am împlinit 11 ani de blogging.

Vă mulțumesc pentru susținerea constantă

în toți acești ani!

Sper că nu am dezamăgit prea tare

🙂


Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian

Foto: Author: Leyy M

Tăcerea unui scriitor

Tăcerea unui scriitor

Vântul adie ușor pe buza timpului, atingând granulele de nisip uscate, ușor de dislocat din loc. Soarele își ține încă fruntea sus, privind spre locurile pe care încă nu le-a vizitat, plutind spre ele maiestuos. În mintea mea se formează noi înțelesuri, unele derivate din firicelele de nisip purtate de vânt, altele culese din mintea mea, sătule să își aștepte rândul. În mintea mea există multe cuvinte, lipite între ele, prinse în neformă, adormite pe o semantică nebănuită.

Te-ai gândit vreodată cum ai putea încetini trecerea timpului? Ai crede că mă transform într-o pânză de păianjen care să prindă nisipul de strălucirea lui aurie, pentru a-l încetini. Eu îl umezesc cu roua dimineților în care mă târăsc scriind. Nisipul uscat este ușor de spulberat, așa cum sunt cuvintele fără sens ale vieții anoste. Doar roua știe să lege cuvintele de sensuri ce rămân fixate de tâmpla unei clepsidre literate.

Sursa poză huff post

Am dat din cap, convins fiind că aș putea creiona câteva făpturi stinghere, tăinuite de tăcere. Nu de puține ori mi-am privit curios umbrele din labirintul impus al minții mele, sperând să pot prinde ocazional sensul efemer al cuvintelor, poate înainte de a se disipa în neființa ce cuprinde uneori viața, poate după ce acestea se nasc printre oameni, clandestine, cu o viață ca de insectă, misterioase precum Palingenia longicauda.

Te-ai gândit de cât timp am nevoie pentru a permite cuvintelor să se ridice la suprafață, pentru a fi cunoscute? Nu îmi nasc cuvintele pentru spectacolul semantic, ci pentru a le oferi un mediu în care să se reproducă pentru o nouă perioadă de tăcere.

În piept port ființe ce pulsează a viață. Le hrănesc cu emoție, le fac cuiburi în care să se odihnească peste noapte, apoi le adap cu lacrimi pe care nu le vede nimeni. Ochii mei își plâng lacrima în inimă, râuri pe care le poate săruta în liniște doar cuvântul.

Cuvintele par a îmbrăca mantia sunetelor, ca ale unui pian ce își duce melodia spre adâncimile sufletului, într-o extrasistolă, o notă căzută pe umărul surorii ei, un contratimp viu, unul pe care doar pauzele de respirație îl mai înțeleg. Atunci, pe neașteptate, din sânul timpului, o fărâmă de cuvânt, nenăscut cu totul, vine să își suplimenteze destinul, resuscitând dorința de a scrie. Te-ai gândit cum se nasc cuvintele care rămân? Ele renasc după ce trăiesc în interiorul unei ființe ce găzduiește semnificații pe care puțini le pot culege.

Când scriu, cuvintele mele devin dantela cu care înfrumusețez coloanele pe care se sprijină liniștea. Liniștea mea. Anii tinereții mele au fost nesăbuiți, iar cuvintele lor au fost ca lampioanele pe care le lasă să lumineze întinderea cerului, de parcă el ar avea nevoie de efemerul pe care îl poate purta un licăr de lumină. M-am deșteptat pe măsură ce nopțile în care îmi  așteptam în zadar reîntoarcerea cuvintelor lampion se disipau. Păcat.

Sursă poză timetv . ro

Mi-a luat mult timp să învăț să-mi țin cuvintele aproape de nări. Le expir ușor, cât să prindă formă, apoi le inspir îmbibate cu aer proaspăt. Ai crede că ele au nevoie de aer. Eu vorbesc pentru a-mi transforma gândurile în cupe cu care să recoltez aerul cu care îmi umplu pieptul. Doar după ce îmi înnobilez cuvintele pot afirma că scriu.

Stilul meu nu are menirea de a mă face cunoscut în rândul celor ce citesc. Pentru mine, stilul este o necesitate interioară, singura de altfel când vine vorba de scris. Stilul este zbuciumul cuvintelor, este înflorirea naturală a semințelor pe care le port în piept, spontaneitatea cu care cuvintele doar devin ce sunt, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Stilul, în ciuda aparentei insistențe cu care îl invoc, este doar o obligație pe care o am față de freamătul interior.

© Cosmisian

Fluturi de cristal – ea își vindecase singură lumea, sărutând-o

Erai chiar acolo, plină de rouă în locul iubirii 

S-a trezit.

Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început.

La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni.

Erau albi.

Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn.

Albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga.

Bărbatul îi vindecase întunericul, iar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o.

Era atât de delicată.

Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

 (Sursa)

© Cosmisian

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală


 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 


 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021


Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

Lumanare-cununie-60-cm-cu-flori-aurii-1

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto

„Mouelle Roucher” – Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

„Mouelle Roucher”


Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

de Flori din călimară,

Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:

Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila
Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor…
Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…

Va urma.


Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă las link spre recomandările celor 8.

Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Carti Autorul Cosmisian – Preturi minime | Libris

 

Nereușiri

Nereușiri

Mi-am luat din sertar un creion uzat
Cu vârful tocit, folosit mult prea rar,
Am încercat să scriu, l-am abuzat
O sumbră realizare, scriu în zadar.


Din raftul luminat am luat o carte
Paragrafele păreau sulițe din fier,
Fără folos mi-a fost răsfoirea, departe
Mi-am împins personajele la disper.


Seara am luat o daltă cu vârful sluțit
Sperând să sculptez gânduri în piatră,
Gura bietei creații țipa din piept ascuțit
Să-i ating inima, altfel în două se crapă.

Sursă foto

Nefericit că pădurea la frunze renunță
Mi-am lipit pe piept un arbore verde,
Iernii i-am făcut o eșarfă, și-anunță
C-ar trebui să renunț la dorințe absurde.


Creionul i l-am dat unei fete cu părul roșcat
Cu el a scris o carte cu desene conturate
Din piatra sculptată și-a făcut o bază solidă
Și-un om de zăpadă să-i asculte povestea.

© Cosmisian, Timișoara

 

Labirinturi impuse

Labirinturi impuse

Te-ai trezit vreodată cu multe gânduri contradictorii în cap, de parcă mintea ta s-ar alimenta dintr-o furtună deșertică? Ai impresia că, gândindu-te la mine, dorințele tale au forma nisipului ce cade înapoi pe deșertul intangibil, moale, ce își risipește forma?

Privind în urmă, risipirea are sunet, o voce ca a nisipului ce foșnește când se adăpostește la umbra dunelor uitate de atingere.

Ți-ai sorbit vreodată cafeaua amestecată cu aburi, simțind truda cu care o tânără de culoarea soarelui aduna în palmele ei fine boabe zvelte ca pieptul ei, ce se desprindeau de pe crenguțele arborelui, adoptate fiind de crenguțele palmelor ei?

După ce ai înghițit prima gură, ai oftat, așa cum o faci de fiecare dată când asculți un cântec în franceză pe care nu îl înțelegi, chiar dacă ai sufletul plin de înțelesuri.

Ți-ai șoptit dorințele doar ca să le asculți, așa cum îți vorbești într-o limbă creată de tine ca urmare a unui entuziasm inexplicabil? Nu-i așa că dorințele par a avea propria lor viață de îndată ce le dai formă cu buzele tale obișnuite să strivească nepăsarea și nesiguranța?

Înțelesurile pe care dorințele le au sunt diferite de cele ale cuvintelor. Semantica dorințelor mai este egalată doar de vise și de doruri.

Te-ai întrebat vreodată ce formă ar lua mișcările pe care o balerină le creează cu o măiestrie egalată doar de apă, atunci când este un râu de munte, dacă ar putea alege să își trăiască propriul lor vis? Te-ai lăsa sedus de mișcările născute cu încetinitorul, atât de lente, încât doar Luna ar putea să le întreacă, când lumina înaintează peste iubirea dintre oameni?

Pașii pe care o balerină îi așează pe sol sunt o oglindire a perfecțiunii pe care viața o seamănă în fața noastră atunci când trupurile ne zboară în imponderabilitate.

Te-ai întrebat cât de greu mi-ar fi să creionez mai simplu viața cuvintelor? La final aș menționa doar două lucruri. Nu scriu ciorne și nu folosesc creion. Îmi nasc cuvintele cu viteza cu care albastrul cernelii pătrunde hârtia. Iubesc nerăzgândirea poveștilor pe care le scriu la fel de mult ca uscarea cernelii pe brațele mele pline de necuvinte.

Mintea cu care îmi odihnesc cuvintele în labirinturi impuse este ca liniștea răcoroasă pe care o au diminețile doar iarna la munte. Mi-am născut adesea imaginile în atelierele improvizate de nopțile fără somn, cuibărit la umbra spontaneității.

© Cosmisian – Timișoara

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

 

– Domnule, să îl folosiți.

– … sănătos? Asta ați vrut să spuneți?

– E doar în avantajul dvs să fiți sănătos. Eu sunt preocupată doar de soarta acestui stilou. Lucrez în acest magazin de-o viață întreagă. Acest stilou este singurul pe care îl revindem.

– Îl revindeți? Cum ați putea să îl revindeți dacă tocmai l-am plătit? Mi-l confiscați dacă nu îl folosesc? Asta îmi spuneți?

– Sunteți nostim și nici nu vă dați seama de acest lucru. Nu acesta este motivul, din start vă spun. Nimeni nu vi-l va confisca, nici chiar în situația nefericită a neutilizării lui.

– M-ați făcut curios. În afară de aspectul lui și de materialele din care este făcut, ce ar mai fi special la el? Prețul? Cam mare, aș spune eu, mai în glumă, mai în serios.

– Riscați să deveniți hilar. Da, acest stilou este revândut la preț foarte mare, dacă ar fi să vă uitați la cele din vitrina aceasta, scumpe ele fiind, spre comparație. Că este făcut din fildeș din Africa, nu știu prea mulți, dar plăselele din fildeș i-au fost sculptate de un artizan din Etiopia secolului al XIX-lea. Și vedeți și dvs că sunt potrivite la perfecție, dând impresia de continuitate, așa cum inspirația nu are limite.

– Dețin un stilou făcut prin exploatarea negrilor din Africa? Cine a fost deținătorul, mă rog? Cui i se datorează privilegiul unei asemenea asupriri în numele artei?

– Pentru un tânăr chipeș, domn drag, sunteți tare ignorant. Un ignorant dulce.

– Cui i-a aparținut? Sunteți cumva o scriitoare și vă exersați ideile pe ignoranța mea, de care mă considerați vinovat atât de lesne?

– Stiloul i-a aparținut unui cronicar, prieten bun al artizanului. Am în bibliotecă o cărțulie despre acest stilou, numită: „Aventurile unui cronicar ce-a scris prea puțin”

– Glumiți acum, nu-i așa? Nu trebuie să mă cuceriți să cumpăr stiloul; l-am plătit deja.

– Cum spuneam, acest stilou are propria lui viață. Pe undeva pe la începutul secolului al XX-lea, acesta figura pe o listă scurtă a testamentului, alături de obiecte pe care le puteai pune într-o geantă ca a dvs. Manuscrisele au fost oferite împreună cu stiloul. Nimeni nu știe de ce nu le-a publicat autorul, sau cum de nu le-a menționat cuiva. După moartea lui, moștenitorul le-a citit, în lacrimi, dintr-acelea ce dor. Tinere, tu știi cum dor acele lacrimi?

– Le-a publicat? Au avut succes?

– Le-a publicat de dragul tatălui său. Ediție limitată, păstrată doar pentru familie. Cine le are, cu siguranță că te-ar invidia că ai intrat în posesia acestui stilou.

– Scrie singur? Nu cumva îi dați prea multă importanță, de parcă ar fi materializarea Muzei?

– Eu spun să îl păstrați întotdeauna aproape de un caiet cu copertă groasă, ceva de genul acestuia…

– Și acesta este scump? Pare și el vechi. Este de „revânzare”?

– Primul moștenitor a primit o ladă din lemn plină de astfel de caiete. Acesta este ultimul. Și da, tot scump este și acesta.

– Bine, îl iau. Cam aveți noroc cu mine astăzi. Numai pe mine m-ați avut client de o oră. Tocmai ați vândut cele mai scumpe articole din colecția dvs specială.

– Ar mai fi un ceas de buzunar, făcut special pentru moștenitor. Și manuscrisele scrise cu stiloul în posesia căruia ați intrat.

– Ceas de buzunar? Sună interesant. De ce nu le publicați? Le-ați citit? Le pot vedea?

După câteva minute, tânărul a plecat cu cele mai prețioase articole pe care le-a vândut vreodată doamna aceea. Le luase pentru fiul lui, Marin. Ce putea fi mai potrivit pentru un băiat de 13 ani? Un stilou ce se revinde, manuscrise pe care nimeni nu le-a publicat…

*

Tânărul se întorsese la magazin la 3 zile. Acolo, nimeni nu auzise de acea doamnă, nici de stilou, sau de manuscrisele despre care întreba acesta. Speriat că totul a fost un vis, și-a introdus mâna în buzunarul de la piept, sperând ca ceasul acela să nu își fi disipat existența, aruncându-l pe posesor în derivă.

Dacă tu crezi că ar fi fost mai surprinzător pentru tânărul nostru să nu găsească acel ceas, decât ce i s-a întâmplat, așteaptă să îți povestesc ce s-a întâmplat.

Tânărul a găsit acel ceas, l-a deschis pentru a se asigura dacă este într-adevăr real. Spre surprinderea lui, era real. Pe capac, la interior, era gravat numele fiului său.

Fiul tânărului care a cumpărat stiloul tatălui meu a devenit un poet al necuvintelor. Anii au trecut peste scriitura lui, Dacă ai un stilou revândut, scrie. Scrie și publică. Dă-le formă necuvintelor tale.

Cu drag,

Bunica ta pe care nu ai recunoscut-o…

 

 

 


© Cosmisian – Timișoara

Iluzie de toamnă

Iluzie de toamnă

Mi-ai spus să te-aștept până în noapte
Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit
Iubirea ne tace.

Am pus lemne în focul iubirii de-o viață
Devreme să îmi simți iubirea din sânge
Iubirea-i o ceață.

Vântul își caută bleg trupuri să îmbrace
Acum în brațele tale sunt un necunoscut
Iubirea se desface.

În ochii tăi stinși nu-mi mai văd oglindirea
Acum am inima desprinsă de al nostru zbor
Iubirea ne tace.

 

© Cosmisian

Foto Ioana Popa

Singurătate

Singurătate

  Seara, coridoarele largi ale Muzeului se topesc de oameni, disipându-le existența efemeră. Covorul roșu se rulează înapoi singur, mulțumit ca a scăpat de tălpile celor care i-au tocit sufletul, mai ales ale celor care își târâie picioarele de parcă ar vrea să își curețe noroiul din suflet. Uneori, prea rar, ar spune bietul covor roșu, o balerină pe post de bufon alb, dansează pe suprafața colorata a acestuia, atât de fin, atât de blând, încât atingerile punctate ale poantelor îi recolorează porțiunile de roșu stins.

  Puțin mai sus, lămpile ce se țineau din toate holșuruburile de diblurile din perete, răsuflau mulțumite de liniște. Ziua, când lumina naturală putea să încânte singură mulțimea grăbită de trecători, căci asta erau cei care vizitau Muzeul, cineva le inunda cu electricitate, considerând că o zi la Muzeu nu este conform așteptărilor dacă nu stoarce lumină și din lămpi. Acestea străluceau în zadar, absorbite de lumina soarelui, disprețuite de oamenii care nu priveau nici măcar pe unde mergeau, cu atât mai puțin spre ele.

  Seara, acea parte a timpului ce le-a născut destinul, cineva, diferit de cel de dimineață, le frângea bucuria de a prinde formă. Luminii de noapte îi place cel mai mult să acopere trupul unei copile ce alerga veselă pe coridoare. Numele ei nu îl știu, dar semăna cu balerina catifelată. Umbrele imită trupuri, târându-se după ele, pe când lumina se contopește cu ființele umane care îi seamănă copilei. Doar că, așa cum am spus, destinul le era frânt, chiar dacă tânjeau să lumineze cu folos. Lumina lunii nu le-a făcut niciodată să se simtă inutile.

  Întunericul nopții zăcea, pustiit de singurătate și lipsă de formă. Durerea resimțită pe coridoarele înalte ale Muzeului te înduioșa, lăsându-te într-o stare de confuzie avansată. Ce puteai face tu, ființă uitată peste programul cu publicul? Ți-ai fi scris propriile temeri pe marmura rece, doar că sufletul tău era mai rece. Ca să nu te mai simți singur, deși doar astfel te știai dintotdeauna, ai tras chitara de gâtul ei, lung și acordat, aducând-o în față. Păreai ca un cântăreț de ocazie, obosit de puținele acorduri pe care le știa, cu care abia dacă forma introducerea unui cântec. Te-ai așezat lângă un soclu înalt, tu odihnindu-ți degetele pe acorduri imaginare, formate doar în mintea ta, iar umbra ta, fixată cu grijă deasupra umerilor tăi, învăța ritmul cu care singurătatea îi cânta iluziei că e ca orice altă durere de cap ce trece.

  Te-ai întrebat de ce există agenți de pază în Muzee, angajați doar pentru ture de noapte? Singurătatea își are proprii agenți de pază. Nu am văzut niciodată singurătatea liberă, lăudându-se cu plimbări departe de coridoarele Muzeului.

© Cosmisian, Timișoara

 

Ești un rol jucat de Inspirație

Ești un rol jucat de Inspirație

Am adesea în minte frânturi de gânduri pe care le-aș converti în propoziții scrise, alternând aproape de gâtul lor alb, catifelat, cu corpuri cerești în miniatură. Când îmi închid ochii și-o fac și acum când scriu, stelele sunt prinse între ele cu zale ce se intersectează cu mândrie, menținând o distanță egală între stele, una pe care o tot măsor cu degetele. Când zăbovesc pe colțurile stelelor, o fac doar pentru a le înlesni contactul cu pielea ta catifelată. Stelele sunt sufletul ce leagă Soare de Lună, ele nefiind ale nopții, nefiind ale zilei.

Degetele tale așezate pe piept trădau cunoașterea pe care inima ta o are cu privire la poziția stelelor pe galaxia ce este umbrită doar de bărbia ta, ușor aplecată spre cele două alunițe ale gâtului tău, fiecare fiindu-i celeilalte o soră într-un mod distinct. La acest punct am ales să le observ nemărginirea. Când mi-am lipit degetele peste ale tale, albe și ele, ca tine, ca Luna, am simțit pulsații ale pieptului tău, viu și sublim, imitând două stele ce pulsau, cedându-și lumina ochilor tăi.

Când mi-am deschis ochii, tu nu mai erai un trup cu forme pe care ochiul uman le iubește. Ochii tăi ca pădurea au devenit o senzație pe care o simțeam, învăluindu-mă cu un tremur pe care l-am mai simțit doar atunci când  degetele mele făceau cunoștință cu albul răcoros al palmelor tale. Palmele tale mici au născut tremurul în siguranța cu care eu le trasam contur. În timp ce eu mă familiarizam cu degetele tale, ți-am simțit îmbrățișarea, incompletă și nesigură. Dacă mă îmbrățișezi ca să imiți, te vei trezi absorbită într-un univers excesiv de firesc. Îmbrățișările mele dau uneori impresia că vii înspre mine cu o viteză atât de mare încât, deși nu te miști, mă pătrunzi repetat cu respirația pieptului tău.

Am clipit și am zâmbit, iar tu ai dispărut. Doar vara cu Soare nemilos mai dă impresia aceea de nemișcare, de parcă ne-a împresurat un vid absolut al neființei. De atunci te caut, te chem sperând să nu fi fost doar un rol jucat de Inspirație atunci când m-a văzut pentru a nu știu câta oară fără cuvânt. Să îmi spui tu, ființă suavă, exiști sau ești doar un rol jucat de Inspirație?

© Cosmisian, Timișoara

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

  M-au trezit pașii tăi. Zăpada a fost zămislită în pântecul nopții, în mijlocul pădurii, acolo unde doar Luna mai putea pătrunde. Pe mine întotdeauna m-a fascinat sunetul pe care zăpada îl produce sub tălpile tale. Doar pașii tăi moi pot imita oftatul zăpezii. Oare tu ești ecoul munților ce și-au ținut zăpada în piept?

  Mi-am așezat cartea pe măsuță, aproape de lumânările ce încă mai aveau viață în ele. Muzica se desprinsese de mult timp de discul de vinil, spiră cu spiră, căutând să își îngemăneze destinul cu aburul pe care pieptul tău îl contura pe verticală în sus. Notele vibrante ale unui violoncel îmbătrânit de așteptare se așezau pe portativul vocii tale, făcând pace cu trecerea timpului, cernând fulgi de zăpadă. Oare respirația ta naște acei fulgi de zăpadă ce par a avea aripi?

  M-am apropiat de fereastră. Recele timpuriu al dimineții era ca un lasou dintr-o frânghie nouă, sugrumându-mi puțin gâtul. M-am trezit brusc, iar tu mă priveai din apropierea ferestrei, având părul pe jumătate uscat. Cealaltă partea a lui era albă ca tenul tău. Pentru tine, albul este o vocație. Pentru mine, este o marmură crudă, născută pe chipul tău luminos de la sine, atunci când nopții îi mai rămân doar visele. Oare albul, acea ființă imaculată-n orizont, știe că și-a dobândit viața dinspre infinit?

Fotografia nu îmi aparține.

  Mi-ai șoptit „Bună dimineața!” atât de suav, încât am întins mâna pe gâtul fin al dimineții cât să îi simt pulsul. Și l-am simțit. Apoi ți-am simțit degetele moi, catifelate, alunecând pe aprecierea cu care pieptul îmi năștea emoția. Mi-ai luat palma într-a ta, aproape de buzele tale dornice de atingere. Am privit spre ochii tăi, cu respirația oprită între bătăile regulate ale timpului, spre acei ochi născuți în primăverile în care ploile aduc viață în pădurile din munți. Oare ochii tăi sunt primăverile pe care munții le ascund de ființele care nu sunt ca mine?

  Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor tale. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

  Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?

  Ai vrea să știi ce aș scrie pe soare? Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

© Cosmisian

De ce-mi plac felinarele

De ce-mi plac felinarele

 Zilele se adună în grămezi pe care nimeni nu le mai remarcă. Clipele în care îmi găsesc liniștea sunt tot mai rare. Mi-am ales să trăiesc printre grămezi de zile, sperând că le voi arhiva cândva, aflându-le astfel rostul, soarta. Între timp, sub ochii mei văd înălțându-se garduri separatoare, pe care le voi numi aici, generic, ani. Și cum nu pot vedea dincolo de primele astfel de grămezi, mai încerc să smulg din zilele de lângă gardurile de separare. Unii le numesc amintiri. Eu le smulg și le dau nume.

 Plimbările prin parcul din apropierea casei îmi fac bine. Cel mai bine e când sunt singur. Îmi place să am parcul doar pentru mine, așa că mi-l imaginez lipsit de alți oameni. Mă întreb câți și-l imaginează astfel…

 Seara, pe când luna stă pe cer la o distanță apreciabilă, eu încă mă plimb prin parc, la fel de singur. Luna stă cu ochii pe mine, așteptând să ne privim în ochi, cât de o confirmare că parcul este acoperit de o lumină fadă. Eu o numesc ceață iluminată.
 
Toamna își face simțită prezența prin parc. Oare eu de cât timp mă plimb pe singura alee pe care o are acesta? Aerul răcoros de seară m-a distras, că nici nu am remarcat că toamna și-a adus alaiul, cu lecțiile învățate de anul trecut. Un felinar cu mai multe brațe, nu știu câte, străjuia stropii mici de ceață ce se certau pentru o particulă de grund de pe bănci. Le spusese cineva că maroul este culoarea preferată a toamnei, doar că de la amețeală, au confundat pastelul eșarfei pe care Toamna o împrăștie prin parc, cu scândurile ce se dau surorile anotimpului.

 Felinarul acesta avea și el un frate, doi. Spun asta pentru că, privindu-l, nu părea să se simtă singur.
De ce îmi plac mie felinarele? Privindu-le, mă simt inspirat. Mă fac să mă gândesc la toamnă. Sau, la parcuri cu bănci ce țin noaptea de picior.

© Cosmisian

Foto Mădălina-Paula M. Coautoare a volumului de poezie Universul Poeziei, Editura Ștef.

Mouelle Roucher & Lucette

Poveștilor le știu rostul

© Cosmisian

Protejat: Mouelle Roucher, Vol. 2 – „Un scriitor ce renaște din ciorne mototolite”

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Frunzele toamnei au inima împărțită

Frunzele toamnei au inima împărțită

 

   Toamna târzie și-a oferit ultima frunză solului obișnuit cu picături de ploaie cernute de coronamentul dens și verde al pădurii. Ploii pare că i s-a promis că frunzele sunt părinții adoptivi ai apei. Ploaia și-a născut oftatul din sânul norilor, strop cu strop, lăsându-l să-și unească destinul cu frunzele pădurii, fără să știe că frunzele aveau inima împărțită. Își doreau apa, dar nu la fel de mult ca lumina hrănitoare a Soarelui. Mâinile pădurii nu puteau reține oftatul norilor. Fără a bănui că inima frunzelor era împărțită, norii oftau și se destăinuiau pădurii până spre începutul anotimpului-pastel.

   Frunzele cu inimă împărțită au cedat rând pe rând în fața răzbunării norilor, amorțite fiind de recele ce umplea natura. Au crezut că desprinderea lor este începutul unei călătorii spre locurile unde își mutase Soarele casa, dar s-au înșelat. Soarele nu privea spre pământ cum o fac norii. Plecarea lui le-a frânt frunzelor siguranța de sine; rând pe rând au căzut pe solul umbrit al pădurii, în speranța că pământul păstra în el lăstari de Soare. Cât de ușor poți amăgi frunzele toamnei.

Foto: Envato elements

   Crengile goale ale pădurii au devenit casa ceții și a mâzgii. Liniștea ce sălășluia printre crengi împacheta roua dimineții în teaca timpului pentru a pregăti mugurilor hrana cu care să se hrănească până primăvara. Din când în când, adormite fiind, crengile se loveau unele de altele, imitând cerbii ce își loveau coarnele de vreascuri în căutarea hranei. Căzute la pământ, cu o ultimă suflare aproape desprinsă din nervuri, frunzele căutau să își ascundă tecile în solul moale al pădurii, cedând silite pământului rolul de protector. Priveau printre crengile ce le-au negat verdele, sperând într-o ultimă rază de soare.

   De jos, universul pare strâns în ghearele crengilor ce și-au pierdut verdele. Alienate de scopul lor, acestea au prins întinderea cerului, sperând ca acesta să le învie scoarța. Între cer și pământ zăcea un cuib de turturele, umed și neprotejat. O vreme au încercat să își crească puiul lângă oameni. Toamna le-a trădat secretul, invitând prădătorii. Turturelele nu mai cântă toamna. Răcoarea dimineților prevestește un anotimp ce pare să pună stăpânire pe pastelul pădurii, acoperind totul cu o compoziție a curcubeului redusă la non culoare printr-o învârtire supra solicitantă. Albul iernii este un amestec omogen al curcubeului cu lăstarii de soare căzuți pe pământ. Oftatul norilor a devenit zăpadă, sperând totuși în relația apei cu frunzele.

Liniștea pădurii este asemuită spațiului nemărginit. Eu cred că spațiul se simte singur fără toamna pădurii.

© Cosmisian, 17 octombrie 2020

Îmi nasc metafora din frunzele ruginii

Îmi nasc metafora din frunzele ruginii

     Nopților le-am plătit tributul cu acele cuvinte pe care le-am adus pe lume la umbra ultimelor raze de soare. Le-am născut din pântecul nopții, le-am învelit cu mantia răcoroasă a Lunii, nu pentru că le lipsea strălucirea. Cuvintele mele sunt la fel ca ale oricărui prizonier al nopții. Când le citești, nu ai vrea să le rearanjezi? Îți par haotice cuvintele mele? Ţi-am spus oare că eu scriu cu frunze? Cel mai bine scriu cu frunzele pe care toamna le cerne, apoi le așază în felul ei, unduit doar de vântul rece al metaforei. Mi-ai pune cuvintele la loc să pară rodul unui aranjament mai bun? Vântul metaforei mele ți-ar zădărnici strădania.

     Toamna își caută printre cei ce nu dorm noaptea un om care pare mai curând supus căderilor de frunze, a acelor frunze ceruite de șoaptele îngânate de păsări fără camuflaj. Noapte de noapte, Luna le-a fost paznic. Toamna, Luna își schimbă rolul de paznic al șoaptelor risipite printre frunzele verzi. Lumina ei pătrunde nemiloasă în scoarța secretelor mele, făcându-le să strălucească precum o fac licuricii. Nu îi port pică Lunii că își dorește să îmi știe secretele. Din sânul ei i-am stors lumina ce face din noapte doar o planșă pe care desenezi noi și noi povești, pecetluite cu frunzele unui alun ce se cred stăpânele propriului destin. Din pieptul Lunii îmi picur acele cuvinte care te fac să oftezi.

Wet leaves in puddle in fall rain – photo Lucie Potter

     În pădurile mele, frunzele se desprind în tăcere, oglindind șoaptele ce se formează direct de pe buze. Doar șoaptele se nasc direct pe buze, transformându-se în hrana norilor. Știai că norii de vară sunt diferiți de cei de toamnă? Aș spune că norii de toamnă izvorăsc în pădurile pe care Luna le-a păzit. Când a simțit că este vremea toamnei, Luna și-a aruncat eșarfa de la gât. Iată cum s-au născut norii de toamnă. Stropii ploilor de vară hrănesc coronamentul cu care se laudă orice pădure. Frunzele pe care le poartă spre pământul udat de ploaie devin hrana ploilor de dimineață.

     Mi-am născut metafora din frunzele ruginii ce se cred migratoare, iar toamna le-a dizolvat nervurile în pârâiașele norilor, acei ciucuri înnodați ce dovedesc că Luna și-a așezat trupul peste pădure, sperând să îmi înțeleagă cuvintele. O privesc duios, iar ochii îi scapără răcoarea cu care m-a însoțit când scriam singur în munți. Oare Luna se crede însăși Toamna, acea Muză care stă lipită de paginile goale ce-mi cunosc coatele și nesiguranța? Să creadă oare că eu, un biet scriitor, un oarecare, îi voi mângâia chipul în căutarea inspirației, așa cum fac unii scriitori ce mângâie necuprinsul din paginile albe fără începutul de capitol? Îmi nasc metaforele din ploile reci ale toamnei. Vocea cuvintelor mele răzbate peste timp, devenind o forță care te va controla, făcându-te să le naști cu propria ta suflare.

© Cosmisian