Toamnă, de după frunze-pleoape

Toamnă, de după frunze-pleoape

Mă uit în ape înfrunzite,

E toamnă-n gândul ei topit,

Se duc uşor culorile-nverzite,

Poteca mea s-a învechit,

Iar eu m-aplec stingher,

Frunzele s-au colorat călduț,

Mă odihnesc pe-o bancă de fier,

Pământul și-a făcut pătuț.

 

Tu te plimbai cu tocuri ascuțite,

În nopțile cu semilună,

Eu te urmăm stingher pe asfințite,

Eram perechea cea mai bună,

Tu mă priveai de după frunze-pleoape,

Tenul tău mi-era prea drag,

Cuvintele tale iar vor să m-adape,

Tulpina ta purta miros de brad.

 

Pe ramurile tale ai mărgele vii,

Știam că inima-n piept îmi bate,

Adieri fine îți așezau şuviţe, mii

Te-am mângâiat ușor pe spate.

Îmi placi la fel de mult în toamnă,

Am strâns mănunchi de frunze,

Porți noblețea ramurilor, doamnă,

Din gustul ce ţi-l simt pe buze

Cosmisian

Sursa poza

De aproape, doi oameni se iubeau

De aproape, doi oameni se iubeau

– Haide, fluieră! Tu chiar poți fluiera?

– Ei da, cum să nu pot? Cine nu poate? Uite!

Își strânse două degete în formă de inel și le aruncă pe buza inferioară și îl făcu Milenei o demonstrație în toată regula. Ar fi făcut orice pentru a-i smulge din nou și din nou un zâmbet. Pe Milena o știe din fiecare vară a copilăriei lui, cu puține fluctuații ale emoțiilor în anii adolescenței. Nu ar fi spus că este îndrăgostit de ea.

Ca oricând, și acum îi zâmbi plină de farmec, derutant de plăcut. Părea că orice ar face el în preajma ei era bine și hazliu. Și, nu era așa cu alții. Iar eu știu asta ca fapt verificat. E simplu! Milena era aproape nonstop cu el.

– Mai fluieră o dată! Atât! Acum ascultă-ţi ecoul.

O privea confuz. Milena și-a aplecat capul peste pieptul lui și i-a șoptit:

– Acum taci! Vreau să rămân nemișcată peste inima ta. Îi aud ecoul de fiecare dată. Tu îmi auzi inima? Ai vrea?

Se ridică brusc și se așeză în genunchi în fața lui, cuprinzându-i ceafa cu palmele. Îl trase delicat cu capul peste pieptul ei rotunjor, iar el se propti mirat de ea, sprijinit cu palmele în moalele verde al ierbii. Pieptul ei rezona cu putere a liniște. Niciodată nu auzise liniștea ei de femeie ca în acea seară.

Sursa poza

Se priveau îndelung, iar Milena povestea cu el plină de pasiune. Ea vorbea, el o privea flămând și curios, dar nu o întrerupea. Ea îl privea și îi vorbea suav, dar deloc mieros. El tăcea. Tăcea de teama ca ea să tacă. O privea cu ochii încărcați de chipul ei frumos. Ea îi privea chipul cald cu care o privea de fiecare dată, încă din prima zi.

– Ai vrea să mă atingi pe buze? Îl întrebă fata, umezindu-și buzele.

– E bine așa? Atingând-o cu un deget pe buzele ei calde, moi și întredeschise.

– E bine și așa, dar nu te voi opri dacă mă vei săruta puțin. Haide, sărută-mă!

Ochii lui plonjaseră de mult pe gura ei, apoi buzele lui au atins întredeschiderea gurii ei. Aerul cald al respirației lui îi umpluse pieptul, apoi o cuprinsese de buză, parcă nesigur dacă să îi dea drumul.

Nehotărârea lui de a-i da drumul buzelor ei le agravase culoarea, dar cumva și forma, irigându-le cu o formă demnă de sărut intens. În sfârșit tăcea și ea.

După ce și-au desprins sărutul, ea și-a așezat din nou capul pe pieptul lui, păstrând încă câteva momente solemne. Nu simţea să comenteze ce s-a întâmplat. Așa simțise. Iar dacă o făcuse, știa că și el își dorise un asemenea moment. Cum stătea, părul îi era foarte aproape și îl adulmecă subtil. Avea un păr în două culori, strălucind a noapte înstelată la margine de pădure în plin munte. Piramida clădită de el se prăbuși între pietrele amorfe, scânteind și trosnind în timp ce focul părea că își găsise într-un final culcuș între cărbuni tineri. Ei adormiseră îmbrățișați.

De la depărtare păreau o îmbrățișare a muntelui cu propria lui năzuința de a zbura. De aproape, se iubeau doi oameni într-un mod simplu.

Cosmisian

Libertatea unui labirint

Libertatea unui labirint

Te joci cu inima mea cum o faci cu un titirez, iar cu visele mele cum te joci cu un zmeu care crede că e liber, deși încă este ținut cu plăcere și mânuit cu măiestrie de tine, cu ajutorul unei sfori, dar nu am văzut un titirez care să facă piruete de la sine, după cum nu am văzut un zmeu care să zboare liber fără să îi fie zdruncinată libertatea. Fără sfoară, libertatea îl ruinează.

Te joci cu mintea mea de parcă IQ-ul ei contează atunci când nu vrei să o zăpăcești, încât mă determini să cred că nu ai tolera ca joaca ta să nu fie înțeleasă până la gradul de „printre rânduri”. Și, insiști! Îmi propui idei care sunt sprijinite de heliul ce mărginește interiorul unui balon lăsat de capul lui. Sau al heliului.

Te joci cu brațul meu drept, iar celui stâng îi ceri să contribuie. Am umerii gemeni, dar nu simt la fel apăsarea ta. Ți-am purtat adormirea pe partea mea fără inimă, sperând că respirația ta va ajunge până în interiorul lui și-mi va crește o altă inimă în piept, una care să respire. Dar, cine a mai văzut o inimă care să poată respira printr-un torace nedesprins?

Te joci cu indiferența mea și îi împiedici consoanele. Am încercat să o sprijin cu mai multe vocale, dar și pe acestea le-ai zăpăcit de cap și acum trebuie să mă lupt cu propria-mi indiferență încât gradul de preocupare depășește unghiul cu care am văzut silabele încercându-și norocul în căderea lor liberă ce le-ar forma în cuvinte.

Te joci cu structura gândului meu de parcă labirintul este pentru tine câmp deschis. Dar, îmi voi transforma iarba pe care crezi că o cunoşti în pereți duri pe care să ți-i prezint drept indicatoare spre centrul labirintului. Când ajungi acolo, vei realiza că ți-am transformat reușita în închisoare. De acum înainte, mă joc eu cu tine!

Cosmisian

Sursa poza

Duet

Duet

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!

 

Șoapte strigate cu voce tare

Șoapte strigate cu voce tare

 

Șoapte strigate cu voce tare

Noaptea ta este un hoț de gânduri.

Le ia, le răsucește și le face dor,

Din aripa lovită poți culege zbor,

Din cerul sec, povești pline de nori,

Din suflet zbuciumat, schimbări.

Sursa foto

Șoaptele de departe par clipe

Noaptea ta mi-a zgâriat amintiri.

Începuturi care acum nu mai sunt,

Destine frânte cu teamă în gând,

Contururi pe forme ce există,

Poarta iubirii încă rezistă.

 

Șoapte din spate zâmbesc orb

Noaptea ta e lucrul cel mai firesc.

Am căutat rezolvări între mărăcini,

Am lăsat urme de sânge pe spini,

Binele sublim se formează încet,

Dimineața se-ntrevede concret.

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi. Poți avea îndoieli, dar ce voi spune acum, te privește și pe tine, cel puțin în egală măsură în care mă priveşte pe mine. Poate chiar mai mult. Ți-am vorbit prea mult atât de alambicat, iar tu nu ai înțeles nimic. Nici ce spuneam, dar nici de ce am ales să vorbesc astfel. Eu m-am dat mare că sunt tare deștept, așa că mie mi-a părut un compliment să îți spun că sunt un titirez care se învârte pe podea. Dar, unui titirez nu îi pot crește aripi când se învârte pe loc, iar asta îl face complet neinteresant. Așa că, am pus mâna pe mintea mea și am oprit-o. Mi-o făcuse Dumnezeu mai demult, când mă lăsase gol, fără minte-n cap. Acum o fac eu. Mi-am spus mie că e mai bine să admit că nu știu nimic. De atunci umblu fără minte-n cap. Doar că…

Îți voi mărturisi. Tu poți crede că este doar un moft de-al meu, dar mie îmi este egal. Mi-am propus să uit complet de ce am crezut că știu, până am reușit. Trăiești ca să te împlinești, să lași în urmă ce alții nu vor aprecia. Poate vei avea norocul să te restaureze cineva după ce te-a pus viața la coșul de gunoi. Dar, vei fi apreciat doar pentru culoarea care ți-a fost articulată mai pe urma. Încep să simt. Nu mă mai doare să recunosc că nu ai de ce să mă remarci. Sunt o umbră ce se disipă în prima adiere de vânt. Până și un curcubeu se ține mai tare de cer decât o fac eu de lumina ce m-a făcut umbră. De atunci, mi-am diversificat fâșiile de umbră. Doar că…

Îți voi mărturisi. Am ascultat două melodii până când nu mi-am mai dat seama că se repetă. Suntem două melodii care se repetă pentru alții. De ce am crede că lor le pasă?! Apoi, ei merg pe repetiția altora. Ne intersectăm cu dezinteresul altora, dar nu facem din asta o notă discordantă. Poate, pentru o vreme, una care să sune bine. Ne place să sune bine, chiar dacă niciun sunet nu ține prea mult. Sunetele sunt ca fulgii de zăpadă care se dau mari când îi cern norii, dar niciodată nu îi ține norii la piept. De atunci, am lăsat notele să-mi cadă din piept până devin ele însele o repetiție de care nu își dau alții seama. Doar ca…

Îți voi mărturisi. Doar că, nu ți-am spus tot.

Fata-cireș

Fata-Cires de dragul dorului sa fie!

Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

Fata-cireș

Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult şters din imaginația mea. Și, iată-mă aplecat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic prin lipsa de putere de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine. Sunt încă nesigur dacă ai existat vreodată sau te-a produs mintea mea, ba nu, inima mea, dorința de a iubi atât de profund încât trupul tău părea învelit cu declarațiile mele sincere. Dar, banca dură îmi amintea că realitatea mea este cea care mă doare pe toată coloana vertebrală, curgându-mi până în tălpi, de parcă nervul sciatic putea fi afectat de iubirea ce ți-o port de atunci, de când te cunosc, dintotdeauna.

Ea. Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O…

Vezi articol original 660 de cuvinte mai mult