Niciodată este mai bine

Niciodată este mai bine

– Litere spâne, lipsite de sprâncene şi expresie. Mă obosesc cuvintele produse la indigo, mai ales când se imprimă pierdut pe pagini cenușii. Când scrii cu gândul nefiresc mă scrii ca pe-o hârtie cerată, doar că folosești cerneală nesugativată.

– Cel puțin, suntem doi în povestea asta. Îmi plac şi mie cuvintele originale. Ai prins în plasă cuvintele, ca pe niște peștișori aurii.

– Îmi place să cred că i-am salvat. Am pieptul plin de apă. Îi las să creadă că sunt într-un ocean.

– Dar munții aceia ce se înalță dinspre noapte? A lor este umbra?

– Ţi-am urmărit umbra şi am clădit din ea iluzii. Mă priveai adesea cu un singur ochi. Am înțeles târziu de ce nu cu amândoi. Cu unul mă fixai în prezent, cu celălalt mă chemai din viitor. Eu am crezut că e o umbră, dar am aflat că nu e.

– Diferența dintre o umbră şi un nor este colosală. Un nor este umed şi te poate umbri cu picurii lui, pe când o umbră nu poate fi niciodată suspendată pe viitor. Umbrele sunt trecutul care refuză să dispară, pe când norii sunt viitorul care vizitează pământul de sus.

– Îmi plac răsăriturile. Şi apusurile. Şi iarba proaspătă și iarna târzie. Și prima ninsoare și prima ploaie de vară. Și mirosul zambilelor amestecate în culori de violet, alb și roz. Îmi plac și urechile încireșate. Și buzele colorate și gust de căpșuni. Îmi place mirosul piersicii și felul în care vântul îmi pune seara părul după urechi. Dar cel mai frumos e atunci când sunt la mare și briza e însoțită de soare sărat. Sau la munte, când fratele aprig al vântului de câmpie se arată și îmi face pielea de găină cu colții lui reci…

– Mă simt ca o pădure de salcâmi neînflorită de mult. Te privesc. Înfloresc. Tu ai atât de multe doruri.

– Dar nu contează, pentru că am la picioare o mare de afine în care să mă scufund și să îmi ascund lumina. Tu nu ai? Atât e de frumoasă lumea! Și încă nici nu am spus nimic de lună, de stele, de toamnă, de animale, de oameni…

– Sunt atât de uscat, încât poți arunca un ocean peste mine şi încă mai pot absorbi. Mă poți îmbrățișa şi te voi absorbi pe tine. Poate așa voi rămâne umed ca o pădure verde după ploaie. Dacă aş fi la picioarele tale, te-aş picta cu afine zdrobite în palmă. Te-aş aromatiza complet. Apoi, mi-aş colora buzele de pe brațele late ca să devin umbră. Știai că umbrele create de sărutul brațelor tale pictate-n afine găzduiesc mai clar stelele şi luna?

– Mie îmi pare că nu ești uscat deloc. Izvorăsc prea multe din tine, și eu zic că e bine să nu seci. Nu azi, nu mâine, nu nicicând…

– Tu măsori marile şi râurile pe care le așez în buclele părului tău şi crezi că nu mai am ce primi. Dar, ochii tăi sunt două oceane din care în bat clipele inimii. Te privesc şi mă simt albastru.

– Cred că ai o mulțime de lucruri de primit, dar ai şi mai multe de oferit.

– Sigur. Navighez pe oceanele tale în același timp şi picur din ochii mei lacrimi. Iți las în ele amintirile mele. Te fac părtașă secretelor mele. Nu am crezut că oceanul are forme pe care să le simt. Dar, aproape că iți simt brațele strânse în jurul meu. Nu îmi da drumul încă. Niciodată e mai bine.

– Știi, chiar mă gândeam să te…

Cosmisian

Sursa poza (stirile pro tv)

 

 

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google) Copyright (foto google)

Vezi articol original

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire

(Partea a XIII-a)

     Muzica solemnă impunea un calm egalat doar de vocea ei, o voce făcută din cea din urmă notă a operei, nota supremă. Ai observat că avea picioarele fixate în podeaua lucioasă a podiumului puțin înălțat? Își mișca doar trunchiul și brațele. Și, ne mișca nouă inima. Uneori aveam impresia că vioara își găsise o formă muzicală atipică de a se materializa – femeia păpădie. În aplauzele sălii umbrite de o muzică aurie, orchestra îi refăcuse portativul spre un nou preludiu al unei deveniri neîncetate. Îmi regăsisem și eu iluzia pierdută, credite orchestrei ce nu se opri din forma lirică a bisului teatral. Și, o ascultam…

Era de așteptat să ne întâlnim privirile. Eu așteptam acest lucru de mult. O știam bine din cea din urmă devenire, chiar dacă o păpădie nu își amintește forma ei ce i-a precedat înflorirea. Eu însă, o știam din multele-i plecări și reveniri. Eu am fost unul dintre păgubiții ei. Cine și-a pus în gând să o stăpânească, nu îi știe încă puterea sălbăticiei ei. Au alergat după ea, au prins-o de braț când era doar o sămânță, crezând că este mai ușor de stăpânit. Păpădia nu se pune sub nicio formă în sân. Până să ți se îndeplinească visele, te trezești că ai adăpostit iluzia în forma ei perpetuă – sămânța. Oprește-i înrădăcinarea dacă mai poți! Ți s-a înfipt în piept. Din visele tale îi cresc păpădiei aripile iluziei cu care te amăgește.

Sursa poza – google – Dandelion, by MartEden

     Cânta într-o limbă pe care o cunoscusem în copilărie. Atunci eram pregătit pentru ea. Eram prea mic să îmi amintesc cât de departe ne-am încrucișat parfumul, iar teama mea este să nu fiu și eu o păpădie. Vocea ei este răvășitoare, iar umerilor mei nu le mai rezistă claviculele de durerea pe care o resimt. I-am purtat în minte senzația vocii, fără să mai pot să-i stăvilesc necunoașterea. Inima este capabilă de iubire încă de când îi pulsează prima picătura de viața prin tainicele ei odăi. Să o aud astăzi pare ireal. Mă simt ca un boboc de trandafir alb, pe care muzica îl înflorește fiecare unduire a corpului ei și îmi creionez parfumul după cum mă învață buzele ei. Șoaptele ei mă înfloresc a primăvară.

O lumină roșiatică a luminat spre locul unde auzeam șoapte în altă limbă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc. Un violoncel părea că știe bine ce note îi trebuie suavei pentru a-i adăposti la piept îmbrățișarea. Fără să vreau, m-am aplecat spre acea îmbrățișare și-am cuprins-o la pieptul meu, adăpostindu-i capul pe umărul meu cald. I-am simțit obrazul rece, ca o dimineață cu rouă din abundență. Chipul ei era ca un cer alb de dimineață, atunci când roua își adăpostește ființa pe dealurile umerilor mei. Știai ca stropii de rouă picurați de pe genele lungi ale păpădiei îți pot intensifica dorul după stele? Un strop de rouă este ca o lupă universală ce atrage cerul înstelat spre inima ta ce își bate ritmul a dor. Roua este una dintre cele mai blânde forme de condescendența a divinului spre uman. Ziua îți formează pieptul din mijlocul unui strop de rouă. Ochii femeii-păpădie erau două sfere de rouă ascunse de soare.

Concertul se terminase de mult timp. Nici nu observasem. Eram doar noi doi. Îmi înflorise din strângerile repetate și ritmice ale iubirii mele pentru ea. O păpădie ce a înflorit în sălbăticie. A mea. Și, îmi propusesem să uit complet de ea, de păpădie.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

Frumuseți fără reclamă

Frumuseți fără reclamă

 

Om mic învăţând om mare

Sa citesti cu pieptul flamand de aer, sa inspiri flamand!
Excelenta conversatie, Potecuto!

Poteci de dor

– Hai, intră! Ia loc aici, pe scaunul ăsta albastru! Ai grijă să nu cazi, urcă-te uşor!
– Nu cad. Şi nu-i nimic nici dacă voi cădea, că nu mă lovesc tare. Pe ăsta mare? Dar tu nu ai un scăunel mic? Eu am, acasă la mine.
– Nu, nu am unul mic, aici sunt numai din astea mari. Mi-l dai mie pe al tău?
– Da, dar trebuie să vii la mine acasă şi să îi zic la mami. Şi dacă vrei, ţi-l dau.
– Ştiu… ştiu. Tu dai orice, oricui. Niciodată nu ai spus că nu dai din ce e al tău.
– Da’ tu ce faci aici?
– Muncesc.
– Da? De ce munceşti? Că aşa trebuie, aşa zice şeful tău?
– Da, aşa trebuie…

Vezi articol original 1.632 de cuvinte mai mult

Spre adopție

Această prezentare necesită JavaScript.

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau…

Vezi articol original 28 de cuvinte mai mult

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

     Îmi plac momentele acelea în care poți îngheța o scenă în doi. Oprești totul fix în acel moment în care cei doi sunt involuntar vulnerabili, se privesc fără să priceapă ce li se întâmplă. Cu precizie am făcut o incizie în poza completă pentru a izola cadrul general de cei doi. Îi priveam îndeaproape. Privirea lor se intersecta cu finețea unui fascicul laser ce își știa originea. Sau, destinația. Însă cu greu se putea spune că lumina își avea origine sau destinație la vreunul dintre ei. Privindu-i atent, am realizat că bătaia inimii lor, a emoție necontrolate, sufocantă chiar, născuse acea intersectare de priviri. Și, cum era de așteptat, anticipația este poteca umblată a iubirii. Cei doi au făcut scenarii peste scenarii, până la confuzia realității cu iluzia. Iar acum, ei se priveau. O clipă pe care eu am reușit să o descompun în iubire.

– Bună! Îi răspunse el, vădit surprins.

– Numele meu este Erika. Eram în trecere cu surioara mea, care e în vizită pentru câteva zile.

– Domnișoara a captat toată atenția. La cât de frumoasă e, pare atât de normal.

– Nu sunt prea multe locuri pe unde să o plimb, așa că am luat-o la pas cu ea spre serviciu. Îi spusesem despre tine. Mă bucur că ți-ai revenit.

– Am auzit că am fost îngrijit bine. Știi ceva despre asta?

Erika se roși. Auzise de la colegele mai experimentate că, uneori, fără explicație, ți se mai aprind călcâiele după un pacient, dar nu e ceva ce merită atenție. Dar, ei nu i se putea întâmpla. Avea garda încă sus, cu brațele apropiate în dreptul inimii. Era ceva în vocea lui…

– Ne luăm responsabilitatea în serios, nu-i așa? Și, ne-a prins și nouă bine să vedem un pacient cu adevărat în nevoie. Aproape că uitasem că suntem un Spital. Și totuși, cum ai ajuns într-un loc retras ca al nostru, aproape sfărâmat de stânci?

– Vrei să spui că aveți și Hotel aici? Ah! Credeam că nu…

– Norocul pacientului.

– Numele meu este…

Ezită. Numele lui este… își lăsă capul în jos, privind repetat forma circulară a ceștii de cafea, căutând în spatele confuziei un nume. Cum să nu-și amintească numele?

– Așa, numele tău este… A, scuze. Eu sunt Erika. Îți amintești? Știi tu, tocmai am intrat și te-am văzut privindu-mă. Numele tău este…

– Ei bine, din motive de siguranță, prefer să îți spun doar prenumele. Ce spui, e suficient?

Și-a întins măna, inspirând puternic la atingerea catifelei celei mai fine în formă de femeie, privindu-i degetele albe, străine de orice imperfecțiune. Părea pierdut.

– Bine. Oprește-te! Să păstrăm misterul. Intru în jocul tău. Până aici, tot ce știm despre tine este că nu știm nimic. Cu puterea investită de Munte, de astăzi te vei numi Tõrvik – făclie, în estoniană.

– Tõrvik? De ce nu ar fi acesta numele meu? Mi-ai văzut numele undeva.

Au zâmbit amândoi, doar că pe el în nedumerea faptul că îi spusese făclie. Făclie? Cine ar alege un asemenea nume?

– Încearcă să îți revii. Sunt încă în picioare. Nu îmi ceri să iau loc la masă? Îi spuse Erika, mirată și ea de îndrăzneala cu care îl provoca.

Se obișnuise încă de mică să își apere latura sensibilă, devenind atât de sigură pe ea, aproape de marginea controlului. Nu avea cum să îi reziste. Mai erau două scaune libere. Se așeză singură, fără a mai aștepta vreo invitație. Tânărul părea pierdut din nou. Ce îl zăpăcise atât de mult? Era un zăpăcit drăguț. Chiar era. El nu îi dăduse drumul mâinii, pe care o strângea cu spasme imperceptibile, mai mult de emoție.

Au tăcut puțin timp. Erika a așezat pe masă gogoșile primite. Ochii lui erau atât de verzi! Un verde dens ca al unei păduri neatinse. Lumina din ochii lui era ca a soarelui ce pătrundea printre frunzele pădurii direct în sufletul ei. Îl simțea atât de aproape. Nu este bine că a îndrăznit să îl viziteze?

Cosmisian

 

 

 

 

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

     Căzut pe gânduri, privea în gol spre ceașca mare de cafea. I se întâmplaseră prea multe lucruri contradictorii, iar granița ce despărțea realitatea de visare nu îi era deloc clară. Femeia munte ce-și ascunse inima în pieptul lui părea realitatea, iar visul în care era pacient fără a ști de ce, părea fără sfârșit. Îi plăcea fantasticul din ochii femeii munte, îi simțea pulsația ce-și făcuse din cutia lui toracică un soi de soclu pe care își înălța semeață inimă, dar nici de momentul în case își deschisese ochii în vis și o văzu pe tânăra învăluită în soare nu îi mai părea vis. Oare unde se afla realitatea?

Și, pe când își sorbea cafeaua cufundându-se în greul pe care îl are memoria rebelă ce nu îi dezvăluia chipul fetei, auzi tropăit pe holul dinspre Cafeterie, însoțit de chicoteli. Poate, altă dovadă că se afla într-un vis din care nu știa cum să își revină. Cine a mai văzut veselie pe coridoarele unui spital? Dar, nimic nu părea să aducă acea trezire. Contradicțiile deveneau tot mai jucăușe cu mintea lui. Își duse palma spre piept, curios dacă putea simți sau vedea acea inimă de cristal, dar simți pansament pe tot pieptul. Altă contradicție.

Îl copleșea dorul de muntele de cristal, de susurul blând al aripilor de fluture, de privirea femeii ce își găsise lumina și eliberarea doar după ce îi trezise el lumea cuprinsă de întuneric și durere, de senzația de foc și cristal lichid ce îi umplea pieptul. Dar, aievea auzise vocea veselă a unei femei ce îl veghease în zilele în care trupul încă nu putea răspunde. Iar dorul de o voce caldă, dansantă, nu îl ajuta deloc să clarifice misterul lumilor în care se simțea țintuit. Mintea îi găzduia gânduri ce zburau ca rândunicile, haotic și cu țipete, care dispăreau brusc de parcă nu zburaseră prin fața ochilor lui. Și, o căuta și pe ea. Acum căuta să prindă din zbor o voce, dar trecuseră două zile și acea voce nu își găsea deloc drum spre el. Altă dovadă că ar fi un vis. Nu dispar personajele din vis fără notificare?

Când protagonistele visului lui își făcură intrarea în Cafeterie, părea că toți le așteptau. Degeaba se uita pe furiș să le vadă. Erau înconjurate de toți. Poate puțin cam exagerat. Să fie și asta o altă piatră ce o putea așeza pe talerul balanței în favoarea gândului că totul, în cele din urmă, converge spre ideea de vis? Ar fi dorit să își șteargă din minte blândețea din vocea ce îi umplea mintea, acea pronunție ne mai auzită. Dar, cum să o facă? Îi era atât de bine să o audă. Vocea ei era parte din confuzia ce îl stăpânea de câteva zile. Și, de nu ar fi fost suficientă alarmarea din pieptul lui, aproape că își imagina cum își întindea palme cu degete căutânde spre liniștea chipului ei zâmbitor. Nu își explica de unde confuzia aceasta ce îi aducea oftatul dorului și al împlinirii.

Anabelle îl observase. Era singurul bărbat care nu se ridicase să o întâmpine. O privi pe Erika, fără a o mai întreba. Erika se roșise și vorbea în șoaptă. I se părea ei că ochii surorii ei săltau peste trupurile ce se îngrămădiseră peste ele, căutându-l pe tânărul cu ochii verzi. Apoi, o văzu pe aceasta ridicându-se, pășind lent, parcă dezarmată de toată încrederea cu care își imaginase că îl va întâlni pe tânăr. Ochii lui adăposteau munții acoperiți de verde crud, parcă stropiți cu auriul soarelui. Erau atât de verzi! Erau încrustați într-un edificiu al frumuseții masculine. Era așa cum își dorea ei. Îl privea amețită, iar palma ei aproape că se ridicase spre maxilarul lui drept, cât pentru o atingere. Dar, își retrăsese mâna atât de stângaci.

 – Bună! Îi spuse ea. Și, fusese suficient.

Conversația lor s-a terminat doar cu salutul ei, pentru că el fusese trezit la realitate. La aceea în care visul lui îi revenise ca în acele zile în care nu o putea vedea. Doar o auzise. Șoaptele ei vorbeau despre o legendă a unui om pierdut de mult în munți, rătăcit pentru iubire. De această dată, deși nu cred că se vedea, pieptul i se iluminare de la cristalele vii ale inimii încrustate în pieptul lui. Și, dădu să o atingă, involuntar. O sfârșise și el, incapabil să îi reziste. Șoapte ei îl derutase mai mult. Dacă lumea fluturilor de cristal nu există, dacă îi fusese întipărită în minte de repetatele ei vizite?

Capitolul precedent aici!

Cosmisian

O casă dată pe vise

O casă dată pe vise

Din fire, melcul casa își purta,
Crezând că îi e blestem,
La alte câmpuri des visa,
Făcându-și un desen,
Și planuri peste planuri, mii
Să plece el dorea,
În lumea fără cochilii,
Spre libertate.

Cum soarta a toate-i pricepută,
În cale îi aduse,
Un negustor și el cu casa dusă,
Pe neclipite oferise
O sumă mică, chiar redusă
Iar melcul se gândise,
Că libertatea e compusă
Din casa lui dată pe vise
Și, o dădu!

Sursa foto google,

Cosmisian

Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google