Băiatul dintre dune – Cosmisian pentru Catchy

Băiatul dintre dune

Articol scris pentru Catchy – Vezi link!

     Căldura topea orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, băiatul părea o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele lui loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul băiatului, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îi susțină acestuia moralul.

      L-am privit pe băiat de aproape, cât să nu mi se vadă umbra. Părul lui creț, negru, lucios, găzduia particule fine de nisip auriu, de parcă oceanul infinit al deșertului căuta să îl absoarbă pe acesta în sufletul său. Și totuși, nimic nu îi stătea împotrivă băiatului care părea că înaintează spre ceva. Cum poți înainta spre ceva dacă ți-ai plasat trupul în mijlocul acestui infinit?

     Vântul fierbinte mătura trecerea lui prin nisip, nelăsând loc pentru trecut. O viață fără trecut nu este oare o nemiloasă nisiparniță care își scurge nisipul, uitând să îi numere trecerea? Fără trecut, fără direcție, dar cu o hotărâre neînțeleasă, de parcă ceva interior îi dicta înaintarea, băiatul își ducea menirea la infinit cu ochii închiși. Nisipul absorbea muzica pe care el o compunea în gând, topindu-i silabisirea fără milă. Ce nu reușea nisipul era să îl oprească din mișcarea brațelor în opoziție cu mișcarea picioarelor. Genunchii lui se adunau spre abdomenul subțiat de foame, iar senzația aceea de fetus protejat de mamă îi anestezia durerea.

©Anton Petrus

     Din loc în loc, băiatul desena câte un semicerc, întotdeauna sprijinit de trecut. Punctul maxim se înălța spre o destinație ce se contura doar pentru cele câteva respirații lente, ca mai apoi să dispară sub trupul lui, tactică folosită cu intenția de a nu trăda ce nu putea fi subiect de înțelegere în plin deșert.

     Am stat în urma lui și m-am întrebat dacă el căuta orizontul, sau dacă în sufletul său avea întipărit un destin pe care tăcerea l-a învățat doar să îl contureze efemer pe nisip. L-aș fi întrebat, dar aş fi intervenit în simplitatea lui. Un astfel de băiat nu este singur în acest moment. El este doar un mister. I-aș fi inventat singurătatea doar din curiozitate. Am rămas tăcut în umbră. Apoi, m-am cufundat în scobiturile lăsate de trupul lui, fiind absorbit în destinul misterios conturat efemer.

     Pierdusem noțiunea spațiului de multe bătăi de inimă. Trupul meu dezvoltase ritmic o deplasare perpetuă spre infinit, fără nici cea mai mică schimbare. Apoi, cerul și-a schimbat culoarea, înnegrindu-se și, revoltat și-a asmuțit norii asupra densei neschimbări pe care o îmbrățișasem de prea mult timp.

Citiţi şi Fiinţa cu pistruiClick pe Link

     Soarele nu mai ardea, iar vântul biciuia liniștea nisipului. Ceva nevăzut se întâmpla sub privirea mea. Îmi deschisesem ochii atunci când un strop nefiresc a zvântat perfecțiunea nisipului, semănându-se în cel mai infertil sol pe care îl putea găzdui pământul. Deșertul riposta în fața invaziei cerești de stropi, încercând să le respingă acestora alienarea. În zadar! Fiecare strop de apă își anunța hotărârea de a rămâne, țintuind petic după petic de nisip.

     Curând, parcă din sânul imposibilității, cerul turna miliarde de stropi peste nisipul amorf. Mi-am întors întâmplător privirea spre ceea ce nu păruse o direcție. Surpriză. Trecerea prin nisip era mai vizibilă ca niciodată, fapt care îmi aduce aminte de mamele broaşte ţestoase care se târăsc pline de speranță spre ocean, după ce au ascuns destinul în nemilosul nisip. Băiatul chiar știa înspre ce direcție se îndreaptă.

      Norii se calmaseră brusc, iar soarele a venit să cuantifice schimbarea. Particule de apă, până atunci invizibile, au prins curaj și au format un curcubeu, plin de culoare, nefiresc de frumos. Băiatul s-a ridicat mai întâi în genunchi, cu o mână întinsă spre acel cerc pierdut la orizont, în nisip, semicerc de curcubeu. Oare curcubeul să fie forma intermediară a orizontului?

      Băiatul se ridicase de mult și alerga! L-am lăsat să o facă. Aș fi putut să îl însoțesc.

© Cosmisian

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)

*

Luni, 15 aprilie, se împlinesc 101 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi devenea prima casă memorială din ţara noastră. Extrem de simplă, dar foarte cochetă, desprinsă parcă din poveşti, casa păstrează şi acum atmosfera poetică a vremurilor în care aici a locuit, în ultimii 17 ani de viaţă, Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria basmelor şi poveştilor sale. Tot aici vizitatorii au ocazia să admire şi câteva din obiectele care i-au aparţinut marelui nostru scriitor, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului.

La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.

În perioada 1950 – 1951, învaţă la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.

În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.

În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.

La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre fraţi, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul! …”.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.

La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.

La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.

În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”

Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că în anul 1867 Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi

La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”

Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.

Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.

La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat unei din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.

În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.

În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.

La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu.

În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.

În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.

Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.

Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.

Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.

Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu) RadioRomaniaCultural – Click pentru link

 

Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 5 – Lyonul vechi, Lyonul nou

Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 5 – Lyonul vechi, Lyonul nou

     Drumul spre Lyon a devenit un moment prielnic pentru a-mi stabili structura noii vieți. Mă și vedeam implicat în atât de multe proiecte personale, iar lunile ce umpleau anul până spre iarnă își aveau deja Cuprinsul. Eugene părea să fie o bună introducere în acest nou volum existențial. Dorințele mele erau structurate sistematic în jurul unui grup limitat de oameni, acei puțini care au ajuns în inima mea prin intermediul cuvintelor. Realizarea că în acest timp scurs Mouelle putea foarte bine să își fi făcut drum spre iubirea ei înghețată prea mult timp mă entuziasma. Mă încerca și o formă oarecare de regret. Oare își va mai deschide inima în fața unui tânăr scriitor?

     Trenul continua cu strictețe din stație în stație, iar peisajele pitorești ale Franței erau egalate de tineri care urcau și coborau din tren, înlocuind acel zgomot viu și entuziasmant al vârstei lor. Am încercat în zadar să citesc. Am reușit să scriu doar câteva paragrafe. Din locul acela greu accesibil până și pentru mine răzbătea un dor nedeslușit ce prindea contur doar atunci când o vizualizam pe Eugene. Acea fată zburda prin imaginația mea, ludică și încântătoare, cu glas sublim și pătrunzător. Ochii ei erau ca o carte pe care o poți citi numai dacă îi cunoști limbajul secret, pe care ți-l inspiră ființa ei iubitoare. Gâtul ei subțire, atât de firav și alb, era însemnat de o aluniță pierdută pe câmpul imaginației mele, acolo unde îmi începeau visele care se terminau în dor. Era clar, eram îndrăgostit. Întâlnirea cu Rorette m-a eliberat de iluzia unei imposibilități de a merge mai departe.

     Într-o epocă tehnologizată în întregime mă găsisem eu să fac notă de excepție. Mi-a priit să fiu cunoscut un anti-smartphone, ceea ce mi-a permis să trăiesc în liniște și să aleg când și cu cine să socializez. Acum însă, aș fi vrut să o pot suna pe Eugene. Mintea mea genera multe scenarii, în fiecare dintre ele eram împresurat de atenția fetei. Ne despărțeau câteva orașe, iar Lyonul era menit să fie locul unde viața mea va prinde contur pe fiecare palier al unei împlinirii.

Poză – google

     „Urmează stația Lyon, cu peron pe partea dreaptă!” M-am ridicat și am strâns cartea, jurnalul și stiloul. Mi-am verificat buzunarele. Cheile de la casa soților Madolen primiseră cu doar o zi înainte o nouă însemnătate. Aceeași casă, un nou proprietar. Aceeași chei ce ascundea un mister își aștepta cu emoție noul stăpân. În minte încercam să mă ridic deasupra corpului rustic al casei unde locuiam doar pentru a încerca să cuprind partea misterioasă tăinuită de o cheie pe care aș fi putut să o arunc.

     Când s-a oprit trenul în Gare de Vaise, am coborât și m-am îndreptat spre metrou. Am tras aer în piept și am pășit spre un nou destin.

© Cosmisian

Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 4 Madolen

Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 4 Madolen

     Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare. Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

     Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon. Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

     Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greșelile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.

     Cea mai neașteptată revedere se întrezărise fix în trunchiul solid al săptămânii, joi dimineață. În plină stradă, în Anduze, parcă împrumutați poveștii de acasă ce își pierdu treptat farmecul, au apărut soții Madolen. Se țineau de mână și râdeau. Aflaseră de la Mouelle că tânărul scriitor era în vizită la părinți, așa că se hotărâră repede să îi facă o vizită. Și, nu le-a luat foarte mult timp să se pună pe călătorit.

Peugeot 203

     Vechiul lor Peugeot 203, încă funcțional, devenise sursa lor de delectare, iar Franța le oferea din plin frumusețile. Mașina era suficient de lentă cât să le permită deliciul călătoriei. Ceea ce părea a fi o călătorie de cel mult cinci ore cu mașina, în realitatea devenise o incursiune în iubirea celor doi. Depănau amintire după amintire, fără a se grăbi. Au ajuns cu o seară înainte în Valence, unde au și înnoptat în casa părintească a soției. Se iubeau atât de mult la vârsta lor înaintată încât nu își puteau aminti episoadele cu umbre ale iubirii lor. Cum obișnuia să spună adesea domnul Madolen – Iubirea ne este atât de frumoasă. Ce-i dacă mai sunt umbre? Întotdeauna există lumină dincolo de aparențe. Se iubeau simplu.

     Ajunși în Anduze destul de devreme, au mers direct la casa familiei tânărului, doar ca să afle despre el lucruri pe care ei doar le intuiau. Nu căutau confirmare pentru decizia pe care o luaseră de mai bine de un an, dar căldura cu care i-au primit a fost o confirmare că luaseră cea mai bună decizie. Patriciei i-a luat puțin timp să se simtă bine lipită de buni Madolen, cum o numise atât de spontan și repede. Cu siguranță că nu s-au așteptat ca părinții tânărului să știe atât de multe despre ei. Ospitalitatea familiei tânărului scriitor era însăși definiția cu care puteai îmbrăca un cuvânt. Sucul de mere făcut pe loc era atât de parfumat și răcoros, încât puteai crede cu greu că merele ascundeau o aromă atât de distinctă și nobilă în ele.

     După ce au mulțumit pentru ospitalitate, au plecat înspre Cafeneaua unde aflaseră că îl pot găsi pe băiatul acestei familii deosebite, unul cum și-au dorit și ei. Apropiindu-se de tânărul scriitor, încercau să dea impresia unei întâlniri din întâmplare. La cât de mult ținea la ei, chiar și anunțat de vizită, tot surprins și încântat ar fi fost. A alergat spre ei și i-a îmbrățișat strâns pe amândoi, mai mult decât emoționat. I-a invitat la el acasă, dar ei au spus că sunt în drum spre Notarul de pe Avenue du Pasteur Rollin, unde au de semnat câteva documente importante. Au insistat veseli să îi însoțească, iar el a cedat cu gândul că poate acest lucru i-ar putea ajuta în vreun fel.

     Parcă amețit de surpriză, tânărul nostru a acceptat fără prea multe întrebări sau riposte să semneze. Avea să realizeze că aceștia îi lăsaseră lui casa din Lyon. Casa împreună cu toate cărțile adunate o viață întreagă. Casa împreună cu un transfer de 45.000 de euro. Ei erau mult prea entuziasmați, el era mult prea depășit ca să înțeleagă ce i se întâmplase.

     După ce i-au predat documentele ce îl făceau proprietarul de drept, i-au amintit de ziua în care i-au dat o cheie misterioasă. Cum ai putea uita de cheia pe care o porți de mulți ani cu tine și te întrebi dacă nu cumva te-ai legat de o amintire pe care nu ai avut-o, sau de un viitor ce nu se mai regăsește în planul pe care Universul l-ar fi croit pentru tine dacă ar fi fost și o ușă pe care să o deschidă acea cheie?!

     Dar, niciodată nu s-a gândit să o arunce. Cheia aceea devenise un simbol. Un simbol al faptului că întotdeauna există o cale de a merge mai departe chiar și când nu știi cum.

     – Pui, în partea veche a casei există o cameră pe care nu am deschis-o nici noi de mult timp. Te-ai întrebat adesea de ce am montat pe acel perete acel tablou ne suspendat, care atingea podeaua. Ei bine, acel tablou este de fapt o ușă. Fotografia prinsă la mijloc în dreapta… ascunde încuietoarea. Mai departe, vei descoperi tu însuți. Dar, nu te grăbi! I-a spus, doamna Madolen.

     – Mi-ați dat o cheie care să deschidă o ușă-tablou într-o parte a casei unde eu nu am ajuns niciodată? Ce misterios pare!

     – Noi suntem prea entuziasmați acum. Te lăsăm să asimilezi ce ți se întâmplă. Noi avem acum o lume înainte. Haide să te îmbrățișăm. Să ne auzim cu bine. Trimitem noi o carte poștală. Cred că se mai vând…

     Încă amorțit de cele petrecute în mai puțin de 30 de minute, tânărul scriitor își luă rămas-bun de la cei care i-au găzduit cea mai specială parte a vieții lui. Cine oare să îi fi dat lui prima lui carte scrisă de Mouelle Roucher? Oare nu chiar ei i-au lăsat și adresa Editurii, în caz că l-ar fi interesat? Și, cât l-a marcat prima carte, a doua, a treia…

     A stat în picioare în mijlocul străzii, privindu-i cum se îndepărtau fericiți în mașina lor veche și credincioasă. Acasă nu a mers imediat. Cu 30 de minute în urmă se gândea să le spună părinților că sosise timpul să se întoarcă la Lyon, însă acum avea să le spună că se va duce la EL ACASĂ!

     Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugene îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma? Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

© Cosmisian

Poza- google

Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 3- Fata în roșu îmbrățișat de negrul nesemnificativ

Capitolul 3

Fata în roșu îmbrățișat de negrul nesemnificativ

     Știa puține despre Rorette, ar fi întrebat chiar mai puțin, având în vedere decizia subită și irevocabilă de a refuza orice încercare a acesteia de a lua în calcul o împăcare. I-a fost dificil să renunțe la cea care îi îngâna visele, dar a ales să construiască pe o temelie ce nu se risipește așa cum Rorette i-a risipit visul de a o iubi complet.  Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a vorbit cu părinții lui despre plecare. Și-a întărit decizia interioară făcând-o publică. Acum, întors acasă, fiecare loc îi vorbea despre Rorette. Și, dacă nu ar fi existat episodul Mouelle în viața lui, ar fi fost înduplecat prea ușor de noua situație a fetei. De la scriitoare a învățat pentru ce iubire trebuie să lupți.

     Era de așteptat să o întâlnească pe cea pe care o iubise cu atâta poezie. Privirea ei era o suită de versuri ce cântau pline de culoare, chiar dacă le uitase parfumul. Era dimineață. Sâmbătă, mai exact. Aroma croasanților împresura fără milă cafeaua servită la Cafenea, în josul străzii. Era locul unde nu se aștepta să o întâlnească pe Rorette. Nu atunci. Dar, viața este o repetiție oarbă a coincidențelor, o nebănuitoare aliniere de pași pe care îi facem fără intenție. S-a așezat la masa din colț, cea care dădea spre fereastra întredeschisă, plină de flori. Și, parfum. Și, liniște. Se mai auzea din când în când nisipul deranjat de roțile bicicletelor ce coborau cu frânele puse.

     Ușile Cafenelei erau întredeschise, nu aveai cum să lovești clopoțelul prins de partea superioară a tocului. Și totuși, liniștea le-a fost perturbată de un client ce ducea la piept una dintre acele pungi de cumpărături făcute din hârtie. Plină până sus. Punga o acoperea pe tânără, iar o baghetă franțuzească a reușit să atingă clopoțelul. Tânăra ce pășea pe dușumelele brune nu avea nicio idee că dimineața aceasta avea să o stârnească, să o bucure și să o necăjească în același timp. Dar, cea mai bună cale de a risipi iluzii este să le demaști dragostea ce le-a născut.

     S-a așezat în colțul umbrit al încăperii, pentru a-și trage sufletul. Venea acolo atunci când dorea să își amintească de adevăratul iubit al vieții ei. Relația ei nu părea a o ține departe de acel loc. Era nefericită. Și-ar fi dorit să aibă tăria de a depăși regretul unei decizii greșite. Spera acest lucru în fiecare sâmbătă dimineață în care zăbovea aproape de casa lui. Nu făcea nimic. Doar se lăsa purtată în amintiri, în iluzii construite alături de cel pe care l-a părăsit pentru un alt bărbat. Nu îi luase mult să o rănească. Regretul însoțit de lipsa de speranță o chinuiau zilnic. Până pășea aici. Iluziile izvorau din aburul aromat al ceaiului de fructe. Apoi, se întorcea acasă. Doar că, de când divorțase, drumul spre casă își pierduse farmecul.

     În colțul lui, tânărul scriitor scria parcă dornic să-i lase un bilet celei pe care o iubise cu fiecare bătaie a inimii lui. Versuri simple, neterminate, un duet al iubirii disipate de alegeri voite. Sorbea puțin din cafea, apoi scria.

Mi-ai plecat, firavă iubire,

M-ai lăsat cu ochii lumină,

Aș vrea să-ți ating a ta privire,

Gura ta e plăcerea mea deplină…

     Și, parcă de aproape, undeva în inima lui auzea un răspuns stingher…

Ți-am plecat, iubire divină,

Ți-am lăsat privirea-n lumină,

as vrea sa-mi atingi palmele amândouă

si sa le dezmierzi pana dimineață

când va cădea rouă…

     Ce poate fi mai bun ca o distragere de la plimbările pe urmele unei iubiri neconcretizate decât adierea proaspătă a unui parfum floral, răcoros? Se opri din visat și din scris. Poemele nu sunt nicidecum punctul lui forte. Se repoziționase în scaunul lui solid cât să detecteze sursa acelei adieri ca de munte. La masa din colțul opus, așezată parcă intenționat în spatele unei pungi burdușite cu bunătăți pentru un mic dejun copios, stătea ascunsă o femeie. Genunchii îi erau puțin dezveliți, cât să trădeze frumosul ce le era emblemă, cu picioare subțiri acoperite de o rochie născută dintr-o împletitură de roșu dens îmbrățișat de un negru nesemnificativ, talie subțire, poate puțin prea subțire, umeri înguști. Părea o ființă delicată, dezinteresată de ce se petrece în jurul ei. Acesta să fie oare motivul pentru care a ales să se ascundă după cumpărături?

     Domnul Alain, încă în putere în ciuda vârstei lui, pregătea micul dejun pentru puținii vizitatori ce îi călcau pragul cafenelei sâmbătă dimineața. Se apropie de masa fetei în roșu îmbrățișat de negrul nesemnificativ, îi așeză tava cu ceai și croasant, apoi îi zâmbește fără a o întreba ceva. Era atât de liniște încât ai fi auzit-o cerând ceaiul, dar nu o făcuse. Era de la sine înțeles că era clientă fidelă. Urma el, un tânăr scriitor de care nu știa nimeni. Curiozitatea lui era încapsulată într-o manieră blândă, întrebându-l pe domnul Alain cu discreție despre tânăra misterioasă.

     – De ai ști tu! Îi răspunse cu compasiune tânărului, cu ochii umezi.

     Nu ar fi riscat o a doua întrebare, realizând cât de serios ar fi să îndrăznească la mai mult. Și totuși, viața are căile ei, după cum și Cafeneaua avea oglinzile ei. Într-una o văzuse pe tânără. Doar că, nu putea fi ea. Nu putea fi tocmai ea. O tânără cu rochie împletită dintr-un roșu intens îmbrățișat strâns de un negru nesemnificativ. Și totuși, tânăra ascunsă după un mic dejun încă în punga de cumpărături era Rorette. De ce oare nu s-a dus direct acasă, acolo unde el o știa fericită și prefera să zăbovească într-o cafenea?

     Și-a luat cafeaua și s-a apropiat de masa ei, i-a dat în lateral cumpărăturile. Era ea! Când s-au văzut, s-au îmbrățișat strâns și nu au spus nimic. Ea plângea, parcă tot mai greu de calmat, iar el îi mângâia spatele. Trecuseră doi ani. O simțea atât de acasă la pieptul lui și știa că nu îi este bine. Nici fericită. Cu greu ar fi înțeles cineva această scenă. Au rămas acolo până spre prânz. Aveau atât de multe să își spună. Își mutase scaunul foarte aproape de al ei, iar acum punga înaltă de cumpărături le ascundea confesiunea precum o face cutia toracică atunci când inima tăinuiește bătăile unei inimi răvășite de trecut, de prezent, de acum.

     Pe măsură ce o asculta pe Rorette, povestind, lăcrimând și gustând din ceașca de porțelan albăstrui, realiză că îi rămăsese atât de multă simțire înrădăcinată în inimă pentru vechea lui prietenă. O iubise atât de mult, iar modul în care ea a ales să îl îndepărteze i-a rănit nopțile în care o căuta în poemele ce i le scria. Degetele îi erau încă roșii de la tensiunea cu care strângea stiloul când o scria pe foi gălbui în speranța că ar fi găsit singur o explicație. Cerneala încă nu se uscase pe paginile scrise în nopțile în care concluzia finală era că nu ar mai putea iubi niciodată pe cineva ca pe Rorette. Sau, niciodată pe nimeni…

     Ziua în care se ciocnise de acea domnișoară neatentă în Librărie a fost începutul vindecării în doi. Pentru el și pentru doamna Mouelle. Când își ceruse iertare, pe stativul din spatele fetei văzuse „Esență de om”. Exact ce simțise când o văzu pe fată. Se scuză din nou, își zâmbiseră, mai mult ea, el luă cartea de la baza stativului, iar fata se făcu nevăzută, lăsând în urma ei un parfum proaspăt de liliac. Cartea nu era foarte groasă, iar descrierea de pe coperta din spate îl impresionă. O răsfoi puțin, îi citi ultimele rânduri, după cum îi era obiceiul, apoi se îndreptă spre casă. În acea noapte o citise fără să mănânce. Adormise încă îmbrăcat cu cartea alături, încântat de noua perspectivă ce se zămislea în mintea lui.

     A doua zi s-a întors la Librărie și a cumpărat toate celelalte titluri ale autoarei nou descoperite. Nu i se mai întâmplase să citească ceva care să îl motiveze cu atât de multă forță. Domnul Madolen avusese dreptate atunci când a spus că autoarea promovată este uluitoare.

     Scrisoarea trimisă autoarei pe adresa Editurii o expediase după ce se mutase în casa soților Madolen. „Esență de om” nu îi dă cititorului ocazia de a vedea cât de mult a luptat Mouelle pentru iubirea ei. Abia în Fiorul avea să îi atingi scriitoarei inima. Dincolo de cuvinte, tânărul scriitor văzuse o tendință în mintea personajului de a comite un soi de sinucidere gradată.

     Se știe foarte bine povestea care a urmat. Iar el a învățat de la Mouelle că trebuie să iubești dincolo de coma paralizantă a iubirii suspendate în iluzie. Știa și faptul că nu aceeași soartă trebuie să o îmbrățișeze relația lui cu Rorette. Alegerile noastre ne schimbă direcția până la gradul la care nu se mai poate da timpul înapoi. Alegerile sunt confirmarea supremă a faptului că timpul merge doar înainte.

© Cosmisian 

Sursa poze – Google

Ființa cu pistrui, On Catchy

Ființa cu pistrui, On Catchy

Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?

Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.

Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?

M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.

Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.

M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?

Dar, ei nu i-am spus…

© Cosmisian, publicat mai intai pe Catchy

Magnolia Gigantica & Galbena

Magnolia Gigantică & Galbenă

Se știe că Pierre al meu este un viticultor și un degustător de vin. Dar, să nu mă abat, că astăzi este vorba despre un alt Pierre, și anume Pierre Magnol. De la el li se trage numele acestor minunății!

Magnolia este un gen vechi. Apărând înainte de albine, florile sunt teoretizate că au evoluat pentru a încuraja polenizarea de către coleopteri. Pentru a evita daunele provocate de gândacii ce polenizează, carpetele de flori Magnolia sunt extrem de dure.[1]Probele fosilizate de M. acuminata au fost găsite datând cu 20 de milioane de ani în urmă, iar plantele care aparțin identității Magnoliaceae datează la 95 de milioane de ani în urmă.[2] Un alt aspect al Magnoliei considerat că reprezentă o stare ancestrală este că mugurul de flori este închis într-un bract mai degrabă decât în sepali; părțile periante sunt nediferențiate și numite tepale mai degrabă decât sepalele distincte și petaleleMagnoliaîmpărtășește caracteristica tepală cu mai multe plante înfloritoare în apropierea bazei plantelor cu flori, cum ar fi Amborella și Nymphaea (precum și cu multe plante derivate recent, cum ar fi Crinul). Gama naturală de specii Magnolia este o distribuție disjunctivă, cu un centru principal în Asia de Est și de Sud-Est și un centru secundar în estul Americii de NordAmerica CentralăIndiile de Vest și câteva specii din America de Sud și cuprinde circa 77 de specii de arbori sau arbuști.”

Sursă info Click

De fapt, am o colectie de magnolii rare, cred eu. Una este gigantă, cealaltă galbenă. Pun și un crin Amaryllis gigant, ca să vedeți ce mână am. Am scăpat între rânduri și câteva floricele de decor.

Astea fiind spuse, să trecem la poze.

3

2

1

și:

și acum,

1

2

3

Galbenă Magnolie, nu mai sta cu ochii-n păpădii, că iată ce culoare trădezi!

Amaryllis

și, la final de final, vă las să admirați două floricele care nu au binevoit să se prezinte (Bine, ele au făcut-o, dar la vârsta mea…)

Semănat și cu pământ pe mâini,

PS: Am cerut permisiunea de a face fotografiile ambilor proprietari, fără taxare!

© Cosmisian, grădinarul pasager.

Țipătul păunilor — cristinawinters

Prolog Demult, în Țara-mamă, oamenii plantau păduri pentru a face umbră animalelor. În satul Străbunicii oamenii trăiau frumos, ca într-un dans armonios cu anotimpurile. Primăvara Copiii se bucurau de întoarcerea păsărilor călătoare Ne imaginam țările unde ele petrecuseră iarna Fără să fi văzut vreodată o altă țară Dar Bunica ne spunea că sigur există. […]

via Țipătul păunilor — cristinawinters

XV. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar hașurile mă trădează

XV. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar hașurile mă trădează

     Grafit. Încă îl văd pe domnul acela învârstă, căutând din loc în loc indigo. Plombagină. Un tânăr nu auzise de forma pură a artei. O filă pe a cărei ființă grafitul și-a hașurat uniform arta în forma pură este numită hârtie de indigo. Băiatul nu auzise nici de grafit, nici de hârtie de indigo, dar nici de curcubeu. În această scenă de contraste, unul al căutării și unul al ignoranței, mă aflam eu. I-am spus bătrânului că nu se mai găsește așa ceva. I-am spus tânărului ce indigoul reprezenta. Dar, palmele îmi erau ascunse la spate, neuniform pătate, pentru că în crăpăturile modelate ale amprentelor mele trădam arta în forma pură.

     Iluzie. Dar, nu una a iubirii; mai curând, una a căutării de formă în planeitate, una a unei ființe luminoase, creată din hașuri, neterminată. Arta este forma pe care o ia grafitul ce mi-a umplut cavitatea amprentei ca să reverse în suspinul unei ființe uitate.

     Curcubeul. Puritatea nu este un succes, este mai curând încercarea de a hașura păpădii, acele ființe ce niciodată nu pier, din hașuri renasc, apoi sunt vii. Reprezentarea lor pe hârtie m-a luat prin surprindere, desenasem de azi noapte, iar acum este zi. Am ales trei cupe pline de ființe strânse laolaltă, pui mici de flori, fără rădăcina, purtate de vântul răcoros al iluziei de a fi.

     Băiatul nu înțelegea întrebarea, răspunsul nu avea sens, iar curcubeul îi era străin și departe de suflet, ca noaptea de zi. Nu l-am certat pentru că afară îl aștepta o fată, o iubitoare de hârtie, o ținea la piept ca pe-o carte, scrisă cu granule uniforme de negru, complexă poezie. Mă aștept ca ființa cu cartea la piept să-l educe pe puști, să îi umple tăcerea în versuri șoptite în tihnă, spre zi.

     Mister. Cei doi au plecat, iar fata dispăru, căldura din sufletul meu o topi. Ardeam ca o torță născută-n vulcani, iar pieptul îmi era-n clocot, ca lava ce în tăcere în plin munte aștepta. Pe piept aveam sânge, eram speriat când l-am atins, dar un alt puști, mai mic decât primul, m-a privit nedumerit și mi-a spus: „Domnule, sunt doar bucăți albe, fâșii de hârtii!” Avea dreptate, pe piept aveam pete umede de hârtie, dar albul din ele trăda un secret, că sângele unui scriitor e ca un râu de hârtie, iar hașurile se nasc din amprenta pe care o lăsase în toamnă, Regina Păpădie.

Sursa poză – grafitul(y) www. (sau, doar puful ne aparține, poza își are creator, dar cine să îl știe?)

     Hașuri. Am așezat în eter un alb de hârtie, amorf el, dar simțitor la atingere, așa cum îmi place mie. Am închis ochii, vizualizând păpădia, din sufletul ei emana sublim un firicel de poveste, era iubirea pe care o știam, dar o ascunsesem după dor, pe care l-am zăvorât cu metalice ferestre. Am suferit iubindu-i plecarea, am așteptat ca anotimpul prielnic să vină, atunci când pământul e verde, mai mult galben de lumină. Definiția normală a primăverii, câmpul de păpădie. Cu gândul la galbenul ei pur, la visele pe care le inspiră, am hașurat cele trei globuri ascunse încă într-un vas alb, făcut din negrul unui grafit permisiv.

     Primăvara. Eu, ca una care așteaptă răbdătoare să treacă toate cele trei anotimpuri, când păpădiile îmi fac coronițe pe culmile poienițelor, iar soarele se mândrește că fetele lui îi reflectă privirea, unica lor culoare, galben de păpădie. Mărturisesc, ca anotimp ce trezește păpădia, îi recomand scriitorului, aceluia cu obsesii pentru păpădie, să scrie, să le facă loc din nou pe suflet, pe hârtie. Dacă el credea că o poate uita, eu îi stau împotrivă, ca anotimp al visării, al revenirii, anotimp de păpădie. Și-a propus adesea să uite complet de păpădie, dar hașurile lui trădează iubire, iar culoarea ei frumusețe, vise și promisiuni de împlinire.
Și-a propus în zadar să uite de păpădie, dar s-a ales cu un Anotimp al ei.

     Nu-ți mai propune să uiți, există hașuri, grafitul cu care scrii pe hârtii, trădează o iubire de când lumea, iar tu o știi.

©Cosmisian

Când nu mai ești autorul propriei tale scriituri…

Când nu mai ești autorul propriei tale scriituri…

Când îți găsești scrierile publicate/postate de alte persoane mult timp după ce le-ai scris/postat chiar tu, iar cei care le-au postat ulterior oferă cu lux de amănunte cum au fost inspirați de iubire când au scris, în realitate tu ești un fel de Nostradamus prozaico-poetic care doar a profețit cum altcineva va scrie ce ai scris tu… Pare o explicație sofisticată, dar alta nu am pentru cineva care plagiază și are îndrăzneala de a prezenta și cadrul emoțional al nașterii creației!

Cu siguranță că aș putea dezvolta subiectul, dar se subînțelege preocuparea mea de astăzi. Voi ce simțiți când vă găsiți preluați fără permisiune și mai sunt și comentarii mai semețe decât cele de pe postarea voastră?

(poza – google)