8 ani si-o revenire

Aniversare fericită cu WordPress.com!
Te-ai înregistrat pe WordPress.com acum 8 ani.
Îți mulțumim pentru că navighezi cu noi. Continuă blogging-ul bun.anniversary-2x

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

 

Ai pășit spre albul iernii moale,
Pe tălpi purtai din rătăcite frunze,
Ai scris cu forma serilor goale,
Picturi de anotimpuri în pânze.

Ai rupt tăcerea ce ne-a despărțit,
Pe limbă nu mai am suspine,
Ai strâns la piept ce a încolțit,
Anotimpul zâmbetului ce vine.

Ai strâns în mână inimi incerte,
Ecoul lor se-aude-n firescul dor,
Ai rezonat cu buza lor concerte,
Le-ai prefăcut iubirea-n zbor.

Ai zămislit în sufletu-ți comori,
Iar pântecul tău a fost un munte,
La pieptul tău ai încălzit și sori,
Ți se vedea înscris pe frunte.

Îți sunt suspinul ce croiește vise,
Atât de mare ți-este inima,
Îți sorb din ochi destine scrise,
Și neîntinat te-oi aștepta.

Cosmisian (Nu știu ce am dorit să spun cu versurile astea…)

Sursa poza!

Când tăcerea a prins curaj

Când tăcerea a prins curaj

În liniştea nefirească a nopţii,

Când tăcerea a prins curaj a se manifesta,

Din umbre strigate pe nume,

O altfel de fiinţă se arăta,

Numele de umbre îi era ştiut,

Formă nedesluşită n-avea definitul început,

Paşii ce-i făcea spre mine,

Tropote cu praf ce-l ridicau,

Fricile de păr ușor mă apucau,

Eu mi-l aranjam cu repeziciune,

La loc zgribulit părul mi se aşeza,

Cât teama din ochi ai spune.

N-aveam ce să fac, m-am lăsat dus,

Cerul nopţii nu era unde s-a spus,

Nu ştiam dacă mă-ndepărtez

Sau de m-apropii de Apus.

Şoapta cuiva de mână mă strângea,

Nu era prea înfricoşătoare,

De aş putea spune aşa,

S-a prins apoi de umeri,

În spate lipită se simțea,

Era doar o camasă,

Și una chiar a mea.

Oare noapte ai mai călca o cămașă

Dacă în drum de ea ai da?

Joacă, de Cosmisian

Sursa poza ConexitWallpapersHD 

Să vă povestesc…

Să vă povestesc…

Am găsit puiuţul de porumbel când încă avea puf şi nu ştia nici să mănânce singur, cu atât mai puțin să zboare. Probabil căzuse din cuib, dar nu am reperat niciun cuib. În schimb, I-am luat acasă. L-am hrănit mai mult forţat (eu mă forțam, nu el; lui îi plăcea) cu grăunţe şi apoi apă, cum ar fi făcut orice mamă-porumbească de treabă. Cel puţin el îmi căuta mâna şi gângurea tremurând din aripioare. Nu de frică. Stabilisem noi că nu vom face nimic de frică.

Când i-au crescut penele, săream gardul în curtea Grădiniţei (care acum nu mai este) şi îmi strecuram palma pe sub burtica lui, ţinându-l astfel de picioruşe. Îl săltăm şi îl trăgeam în jos uşor, cât să îl determin să dea din aripi. După mai multă practică, porumbelul meu a învăţat să zboare puţin, aruncat în sus. Şi, ateriza în apropiere.

Ieşeam zilnic cu el la activităţi, însoţit uneori de copiii de la bloc, caz în care nu trădam manevrele de zbor şi semnalele secrete. Cumva, nu ştiu din ce motiv, porumbelul mă plăcea. În scurt timp a învăţat să zboare cam la un metru-doi de sol, până într-o zi când a luat-o în sus ca nebunul şi l-am văzut pe colţul blocului, deasupra de balconul de la etajul 4. După asta, a dispărut. Am crezut că şi-a luat viaţa-n piept şi aerul în pană. Am strigat eu după el cum îl strigam eu, dar nimic. La câteva ore după asta, porumbelul şi-a făcut din neant apariţia şi a aterizat pe umărul meu în faţa blocului. Eram prieteni speciali pentru că treaba cu aterizatul o făcea din ce în ce mai des. Şi, mânca din palma mea.

Mă ştiau toţi vecinii. La noi în faţa blocului era o pompă de apă pentru cei care udau asfaltul vara, dar şi pentru intervenţiile celor de la Pompieri. Întotdeauna era apă din abundenţă acolo, aşa că exemplarul meu de cinste plana împreună cu ceilalţi porumbei la adăpat şi îmbăiat. Era încă pui. Pentru mine, tot pui a rămas. Chiar dacă un individ ce conducea o Dacie a trecut în viteză şi porumbelul meu nu a mai avut timp să zboare spre umărul meu. Am plâns multe zile şi nicio promisiune că mi se va da alt porumbel nu a ajutat. Şi, să spui că primesc un porumbel poştaş în schimbul porumbelului meu, m-a ofensat. Al meu era porumbel de porumbel.

Umărul drept încă îşi simte prietenul care nu a mai aterizat niciodată pe el. Sau, nu a mai plecat de pe umăr. Voi aţi avut necuvântătoare cu aripi cu care să aveţi o astfel de prietenie?

Cosmisian

 

Scriu pe nisip

Scriu pe nisip

 

Bun prieten, scrisul ăsta.

Am scris foarte necizelat.

La început.

Credeam că scriu bine poezie.

Am încercat gânduri şi o formă îngheţată de proză.

Cu timpul, am renunţat la poezie şi scriu rar aşa ceva.

Nu simt că mă potrivesc cu versul alb.

Iar cel colorat nu se potriveşte cu mine.

Şi, nu pot întreţine o relaţie cu Nepotrivirea.

După mult timp şi cerneală risipită,

Am ajuns la satisfacţia că mi se potrivesc Povestioarele.

Eu le spun „Poveşti pentru copii”, dar nu sunt.

Nici eu nu ştiu încă în ce categorie să le încadrez.

Recent, dar nu ieri, o distinsă membră a unei prestigioase uniuni

mi-a spus că a citit „Nimburucul Grădinar”.

Și că este păcat că nu o public.

„Ar fi o lectură bună pentru copiii de clasa a VII-a”, a spus.

Prima categorie de cititori – elevii de clasa a VII-a!

Apoi, a făcut referire la modul în care citea Bogdan.

Sper că a citit mai departe de acel incident,

pentru că întâmplarea era în primul capitol.

Cui scriu, nu ştiu. Dar, scriu.

Şi, pot scrie fără un răspuns concret.

Pentru că nu voi avea un stil unitar ca să pot fi evaluat azi de cineva.

Nu garantez nimănui că pot fi la fel de cosminianic precum sunt azi.

Dar, scriu!

Scriu pe nisip.

Poze blog

Imagine antet și poza de fundal

Sursa poze

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

Spitalul Orășenesc este unul dintre acele locuri unde locuitorii de la munte mergeau cu drag și încredere. Deși avea și o secție de Urgențe, rar s-a întâmplat să aud sirenele ambulanței. Bine, este de recunoscut faptul că am auzit sirena recent în noaptea dinspre luna decembrie, când a născut Retha, soția pădurarului nostru. Născuse doi băieți, gemeni în toată regula. În rest, liniștea domnea de la Cafeterie până în cel mai de ocolit salon. Și, dacă nu era pentru misteriosul nostru rătăcitor prin munți, liniștea ar fi planat peste noi fără curiozități. El însă, a cam schimbat puțin lucrurile, bulversând rutina locului.

Venise vremea să o duc pe Anabelle la Spital, acolo unde liniștea domnea plină de curiozități, ale celor de acolo, a mea, iar acum, întrucâtva și a surioarei mele. Ne țineam de mână, într-o plimbare fără scop, din magazin în magazin. Într-o comunitate ca a noastră, a oamenilor din munți, toți știu suficient despre ceilalți, încât Anabelle era bucuria tuturor. Nu v-am spus asta, dar niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată, dar surprizele se țineau și ele de mână. Ca de altfel și faptul că vom vizita acea oază a sufletelor care căutau alin pentru artritele obraznice care nu aveau niciun respect pentru vârstnici.

– Erika! Uite, ai văzut? Vreau și eu! Arătând spre o căciulă care avea două șnururi excesiv de lungi, roz, la a căror capete pluteau parcă două biluțe pufoase de roz-telescopic, asemenea unor ochi rătăcitori de melc.

– Haide, pui mic să vedem!

– Bună ziua! Spunem amândouă în același timp, apoi chicotim ca două surori ce suntem în fața sincronizării.

Din spatele tejghelei, așezat pe un scaun înalt, semeț și în același timp accesibil, stătea calm soțul doamnei Schiltz. De teamă să nu se îngrașe prea tare, domnul Joseph și-a deschis un magazin de îmbrăcăminte, mai mult handmade.

– Ia te uită ce frumusețe de domnișoară îmi vizitează mie prăvălioara!

Ca un atlet, sare repede din scaun și iese în întâmpinarea noastră. Am petrecut câteva minute împreună, vorbind de parcă Anabelle crescuse printre ei. Lămurit, toți știau de surioara mea, pentru că nu i-am scutit de povestea ei. Am plecat de acolo cu o căciulă împletită chiar de domnul Joseph. Iar ochii roz-telescopici ai căciulii se adăposteau în palmele domnișoarei. I-aș fi cumpărat orice! Iar Anabelle era atât de onestă și recunoscătoare.

În drum spre Spital am intrat și pe la doamna Schiltz, care ne aștepta. Cineva o sunase ca să îi vândă informația. Ne-a poftit să prânzim împreună cu dânsa. La scurt timp a sosit și domnul Joseph. Atunci am aflat că ei încă luau prânzul împreună. Puteai vedea iubirea dintre ei din privirile lor, sau din modul în care se țineau ocazional de mână peste masă. Iată de unde își alimentează doamna tachinările. Deși nu avuseseră copii, amândoi păreau a ști drumul spre inima noastră. Am mâncat într-o familie ce părea a noastră. Eram fericite și sătule. Și cu o punguliță de gogoși delicioase, glazurate într-un roz apetisant.

Sursă poză!

– Pui mic, e timpul să mergem mai departe. Am o altă surpriză pentru tine.

– Alta? Să știi că eu o sun pe mama să mă lase la tine tot anul. Vreau toată ziua surprize.

– Și la școală cine merge? Vrei să facem schimb?

– Am glumit, Eri, dar e frumos la tine. Nu am făcut nimic și tu îmi faci surpriză după surpriză.

S-au luat din nou de mână și au mers aproape fără direcție, până când au ajuns în fața Spitalului. Era înconjurat de un parc micuț, prevăzut cu băncuțe rustice pe alocuri. Construcția era făcută în așa manieră încât nu aveai senzația unui spital de oraș, ci mai curând a conac. Dar, obiectivul era prevăzut cu o inscripție greu de trecut cu vederea. Cel puțin asta spera Erika.

– Uite Spitalul! Aici lucrezi tu. Vreau să văd. Haide, mă duci cu tine? Dar, făcea asta în timp ce o trăgea deja pe Erika de mână înspre treptele din piatră ale ușilor de acces.

– Dar, Anabelle, în spitale sunt pacienți, oameni bolnavi, de ce ai vrea tu să mergem noi acolo?

– Tu ai veni la mine la școală? Cred că da.

De fapt, în mintea amândurora, Spitalul era echivalentul unui singur pacient. Pacientul cu ochii verzi, pe care amândouă doreau să îl vadă.

Capitolul precedent aici!

Va urma!
Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

Dimineața a sosit mult mai devreme pentru făptura cu inimă fără răni. Se trezise mult prea devreme pentru nevoia mea de mai simți puțin căldura păturii. O urmăream și eu. Un Fascicul de Minune pătrundea printre pleoapele mele ușor arcuite, vesel și curios. Deschisese fereastra de la living spre culmea muntelui de unde soarele urma să îi caute ochii bărbatului rătăcit pe patul spitalului. Sau, poate pe ai mei. Își așezase o păturică adunată frumos sub coatele ei mici. Privea. Și desena. Surioara mea desena îmbrățișarea munților.

Am coborât cu mare atenție din pat și m-am strecurat în bucătărie. Acolo aveam ascunsă prima surpriză pentru dimineața cea mai importantă. Știam că următoarele dimineți își vor diminua impactul. Și aceasta cel mai probabil pentru că Anabelle mă va convinge să i le dau pe toate astăzi. Cumva, în avans. Iar eu nu cred că voi rezista.

– Pui mic, vino repede, repede!

Cu o tresăltare în piept, micuța s-a întors și a constatat că Erika nu era în pat. La cât de mic era apartamentul, nu era dificil de presupus că sora ei era deja în bucătărie. Ascunsese desenul sub păturică. Nu i-l putea dărui încă.

– Imediat, imediat vin! Strigă Anabelle.

– Haide, vino repede că am nevoie de ajutorul tău.

– Eri, imposibil, nu…

În loc să alerge spre cadoul așezat cu mare grijă pe o măsuța din marmură, aproape de sticluțele cu bujori ornamentali, Anabelle a alergat spre brațele deschise ale surorii ei. Se emoționase atât de tare încât lacrimile ei de fericire păreau izvoare încântătoare din munți.

Sursă poză!

– Te-ai gândit că asta îți voi pregăti pentru azi? Dar, spune sincer!

– Pot să o iau în brațe? 

Își îndreptă cu teamă palmele ei și o ridică cu teamă de pe masă. Părea ca o lume antică împrejmuită de ziduri groase și înalte, cu porți ce părea mult prea permisive. Lumea din interior putea fi observată din toate părțile. O ridicase și o așezare cu atenție la piept, apoi o mirosi. Mirosul acela, oh, te transporta în trecut, acolo unde începuturile își ascundeau poveștile în nesiguranță și necunoaștere. Își închisese ochii și îi mulțumi Erikăi pentru o asemenea surpriză. Cât de bine o știa. Cât de profundă îi era mulțumirea.

– Vino să te țin și eu în brațe, că mă faci să lupt cu fiecare milimetru al cadoului să te recâștig.

Anabelle primise un set excepțional de scrieri clasice pentru adolescenți, recopertate pentru a se potrivi cu cele primite de la tatăl lor. Dacă nu el le-a vorbit despre lumile ascunse în spatele paginilor, atunci cine?

Le-a luat pe toate și le-a dus cu mare grijă în camera ei. A îngenuncheat pe covorașul roșu din lână împletită cu fire subțiri de alb și le-a pus direct în troler. Ca să fie sigură. S-a întors în bucătărie și a îmbrățișat-o pe Erika în timp ce aceasta pregătea micul dejun.

– Nu-i așa că îți este dor de tata? Adesea aș vrea să povestesc cu el…

– Da, domnișoară, îmi lipsește mult. Dar, tu și mama ați făcut o treabă tare bună. Voi m-ați ajutat să fac din dorul de tată o încurajare de a merge înainte cu o inimă curajoasă. Tata a fost un om minunat până în ultima clipă. Să știi că te-a iubit foarte mult. Cel mai mult! Și eu! Și mama! Ești cadoul nostru nesperat. Tu nu realizezi încă ce mult ne-ai înfrumusețat nouă viața. Da, îmi lipsește tata, dar îl văd tot în tine. Și el era frumos ca tine. Cel mai frumos bărbat. El este cel mai frumos bărbat. Iar tu, domnișoară, ești cea mai frumoasă femeie din toate lumile.

– Așa cred și eu!

Puritatea acestei copile mă copleșea. Nu era tristă atunci când se gândea la tata. Am crescut-o într-o lume în care el era încă prezent. Nu o înșelam. Mama nu credea că trebuie să îi încrustezi copilei durerea pe care noi două o mângâiam pe frunți și pe brațe. Copiii ar trebui lăsați să viseze!

 

Capitolul precedent aici!

Va urma!

Cosmisian

E sărbătoare-n ţară…

Poteci de dor

E ţara-n sărbătoare astăzi, tată!
Pune-ţi costum şi ia-ţi pantofii noi,
lasă drapelul fluturând la poartă
cât noi mimăm uitarea de nevoi.

Iar ne prefacem iubitori de ţară
şi iar ne dăm cunoscători de imn
dar pâinea ne-o luăm tot de pe-afară
chiar de ne-au pus în loc de grâu, venin.

Vezi articol original 105 cuvinte mai mult

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Ajunse acasă, am fost asaltată de întrebări. Anabelle trăsese cu urechea. Șmecheră ea! Oare era ceva evident în ochii mei și eu nu remarcam? Atât de puțin mă cunosc?

– So, soră, asta este surpriza? Ai un iubit cu ochi verzi? Eu când îl pot vedea? E frumos? Are palmele fine cum ai spus că ai vrea tu?

– Domnișoară, nu te-a învățat surioara ta mai mare că nu este frumos să tragi cu urechea? Spune!

– Ce tremur ai în voce, Eri!

– Nu te potolești? Să știi că ți-am pregătit câte o surpriză pentru fiecare dimineață în care te vei trezi în casa aceasta. Lasă acum tu întrebările astea copilărești. Haide, fugi și te schimbă, avem de povestit în seara asta.

– Aha, deci îmi spui…

– Domnișoară! Îndreaptă-ți spatele și fuguța de te schimbă.

Seara trecuse bine, iar fetele au povestit orice până când Anabelle adormise sprijinită cu capul pe genunchii surorii ei. Erika o mângâia în păr, jucându-se cu șuvițele aprinse de aur solar, răsucindu-le pe deget. Și, mintea îi zbură fără a-i lăsa vreun drept la ripostă, ducând-o spre scenarii după scenarii. Liniștea nopții îi era prielnică. De mult timp nu își mai lăsase loc pentru un om. Selectase din sectorul „așteptări” al creierului ei un trecut bun pentru pacientul numărul 1 al anotimpului dezghețului. Mintea ei îi ștersese orice urmă de suspiciune omului din mintea ei. Era curat, fără mistere.

Hm, de fapt, îi rescrise o filă întreagă de mistere, ca să fie incitant și demn de curiozitatea ei. Și da, era blând. O văzuse în ochii lui care au adăpostit răsăritul unui soare semeț, de munte. Glasul lui nu și-l putea încă lăsa liber în mintea ei, dar ar fi vrut să îl audă strigând-o pe nume. Căzuse serios pe gânduri. Mintea ei își rotea întregul ansamblu al rotițelor precum un ceas de puțin timp tras. Secundele sunt secunde pentru un ceas de demult uitat pe un raft înalt al vieții. Acolo îl lăsase doar ca să nu mai ticăie pentru ceva desconsiderat. Dar, momentul acela nefiresc al intersecției ochilor lor! Brusc, mecanismul se pornise.

Prima secundă! A doua. Tic-tac. Ceva i se instalase în piept. O durere care îi strângea ființa până la o stare de sufocare i se cuibărise în pieptul ei tânăr. Fără avertisment, o sumedenie de trăiri i se activaseră în minte, dar ticăitul avea o singură direcție. El! Adormise în liniștea unei nopți calde. Doar respirația încrezută a puiului ei se mai auzea. Și, un ecou al unui ceas de curând tras.

În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Sursă poză

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul Precedent aici!