7 ani de blogging

7 ani de blogging

cosmisian-wordpress
Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

papa

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian


„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare

Pe curând!

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Se frânge timpul şi cad fulgii mari, uşor zburând
Eu încă sunt aici, nu plec, n-am niciun gând
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-mi facă inima să nu mă doară
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Dorul m-apasă şi simt cum îngheţ în lipsa ta
Eu încă sper să vii înapoi, eu să te pot avea
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Versurile și muzica – Ioana Ignat

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire – 2017

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire,
Floarea mea rămâne şi acum o păpădie,
I-aş atinge puful în fiecare seară cu iubire,
Ştiu, iubita mea floare, ţi se pare o reverie…

papadia_cosmisian

Am făcut retrospectiva simțirilor mele de seară,
Tu ai fost pe prima pagină a dorului din vară,
Florile tale întotdeauna vor înflori în a mea țară,
Revin adesea la uitare ca să te pot iubi iară.

Sursa poza

Finalul seriei – Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Finalul seriei

– Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher –  

Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Cine s-ar fi gândit vreodată că cea mai mare provocare pentru povestea de iubire dintre Mouelle Roucher şi Pierre va fi timpul? Să spui că el trece în mod diferit datorită percepției este o notă forțată asupra neacceptării. Pentru o iubire ca a lor însă, timpul nu se mai putea măsura la fel. Timpul trece împreună cu pașii pe care îi faci pe înșirarea numerelor spre viitor. Dar, nu la fel au trecut pentru Pierre. Am stat și am analizat impactul pe care coma îl poate avea asupra unui om îndrăgostit care a făcut un pas greșit și a lăsat în urmă o femeie atât de deosebită ca Mouelle.

31165744936_55b992a107_h

Sursa poza: Google

Lacătele purtau urme însângerate ale degetelor ce le ferecau în plină noapte, când doar respirații de om mai contau. Pentru Mouelle, nopțile erau forme întunecate de insomnie asociate cu repetiții de scenarii menite să faciliteze întoarcerea lui Pierre. El apărea și dispărea de multe ori pe noapte din lumea imaginației unei iubitoare blocate pe rotirea haotică a unui carusel care nu avea oprire. Cum ai putea reproșa iubirii că a plecat? O poți privi și îi vezi tăcerea și incapacitatea, țintuită pe un pat de spital. De aceea inima ei are lacăte. Lumea lui i se opunea fără a spune ceva.

Zile și nopți au ros covorul roșu al iubirii ce ducea la inima ei. Nu credea că mai poate iubi pe cineva vreodată. Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii. Era timpul pentru schimbare. Atunci a apărut tânărul scriitor. Dar, între timp dispăruse și el din viața ei, lăsând în urmă o situație nouă. Încă îl iubea pe Pierre și dorea să recupereze timpul pierdut. Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Cosmisian, nov 2016

Sfârşit.

În emoția ascultării

În emoția ascultării

Ziua stătea să vină peste pomii scuturați prematur de frig și graba cu care albul iernii căuta să pună mâna pe gândurile trecătorilor. Am scuturat somnul și căldura și mi-am luat pe mine o bluză largă. Am deschis o fereastră și mi-am așezat coatele pe pervazul din lemn scorojit de anotimpuri, apoi am inspirat adânc aer rece nederanjat de piepturi umane. M-a răcorit pe dinăuntru și am expirat încântat până am simțit cum frigul căuta să pătrundă în cameră, alunecând pe perete până spre podea. Am închis repede fereastra, zgribulindu-mă la căldura propriei mele încleștări de brațe. Am deschis din nou fereastra doar ca să prind vârful unei crengi pline de frig.

Aerul este ritmul pe care îl știe un nai sacadat ce pare a cânta muzica barocă, scăldat în sânul unor note muzicale noi, smulse din pereții interiori ai dorinței de libertate. De îndată ce l-ai inspirat, aerul se lipește de sufletul tău și te face să îi simți libertatea. Aerul nu are formă. E prins între respirații. Niciodată nu este mulţumit să fie și să rămână. Am văzut inima aerului. Îi bătea nefiresc de tare la gândul că un nai îi v-a separa drumul spre o muzică unitară, desprinsă din rădăcina unui om visător ce avea pe buze o formă incipientă de viitor. Apoi, s-a risipit în emoția ascultării.

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Zilele păreau toate la fel, o repetiție absurdă a unor detalii plasate cu grijă în schema perfectă a unei vieți care nu dădea semne de revenire. Noaptea schimba ceva în percepția ei. Pereții păreau a-și deschide pieptul și deveneau ca o carte din care poți citi fără lumină. Gândurile prindeau culoare și formă în contact cu literele pereților-carte. Și-a dorit tăcerea nopții, dar aceasta refuza şi răsucea cuvintele între degete ca un tânăr emoționat. Poate așa își scrisese tânărul scriitor scrisorile. Primise mai multe scrisori de la el, fără a mai fi citite de cineva de la Editură. După o perioadă destul de lungă se întrezărise puțină seninătate pe chipul acestei femei ce suferea din dragoste. Cineva reușise să o trezească din adormirea în care se lăsase singură încorsetată de la accidentul lui Pierre încoace.

Nu departe de Vila dnei Mouelle, își petrecea tot mai mult timp tânărul scriitor. Încă nu îmi este clar motivul pentru care îi rămăsese astfel numele. Scria și el? Poate. Dar, dacă i se spunea astfel datorită scrisorilor pe care i le adresase dnei Mouelle? Lyonul devenea tot mai drag tânărului scriitor. Casa soților Madolen devenise locul în care ardea lemnul în soba inspirației lui, acolo unde o citea pe Mouelle, unde își năștea scrisorile ce îi încălzeau inima înghețată și alimentau speranță și liniștea. Ziua în care dl François Madolen l-a anunțat că vor pleca pentru o perioadă la țară a fost și ziua în care primise prima lui scrisoare din partea dnei Mouelle. O privise o vreme și o așezase pe vechea măsuță. A pus apă în ceainic. Apoi, și-a pregătit ceai într-o cană mare și a băut-o privind curios plicul așezat pe masă.

coperta-12-990x866

Sursă poză

„Nu îți mai dori să mori!” Plicul voluminos conținea capitolul 14 din cartea Fiorul și o invitație la lansarea de carte. Ținea în mână un capitol din cartea despre care nu știuse nimic, dar care purta cuvinte scrise de el într-o scrisoare recentă adresată dnei Mouelle Roucher. Citise de mai multe ori acel capitol și îl impresionase modul în care gândurile lui erau incluse în cartea nepublicată încă. La acea vreme nu știa că o salvase pe Mouelle de la a-și grăbi moartea în așteptarea unui eveniment ce părea să nu mai transpară. O făcuse să respire, să trăiască fiecare zi cu seninătate. Nu ar fi crezut că putea scrie cuvinte care să salveze.

Seara Dineului

Un tânăr scriitor își întâlnește scriitoarea favorită. Seara lansării de carte purta greutate dublă. Mouelle Roucher spera ca tânărul să își facă apariția și curajul de a o căuta. Se îmbrăcase misterios, într-o rochie neagră cu bretele albe ce își sprijineau forța cu care o contrastau chiar de la baza pieptului ei. Îl aștepta. Teama că el o va topi din priviri o făcuse să îmbrace o mantie de scriitoare celebră, indiferentă în fața complimentelor pe care le-ar fi primit. Tânărul era prezentabil, drăguț chiar. I-a plăcut vocea lui. Era mai învârstă decât el, dar sufletele lor se întâlniseră cu forța cu care se înțelegeau. Merita atenția ei, iar această seară putea fi considerată seara testului. Se juca doar cu cuvintele sau chiar o percepuse așa cum o oglindă percepe expunerea cuiva în fața ei?

Trecuseră luni de zile de la acel Dineu, Pierre își revenise din comă. Erau încă multe lucruri de vorbit cu el, pentru că în tot acest timp al comei în care el fusese adormit, ea a învățat să trăiască din nou. O ajutase un tânăr scriitor care plecase în vizită la părinți, după ce se asigurase că ei îi merge bine. Alt lucru care o impresionase. I-a fost alături în tot acest timp. O știa. Îi era atât de drag. Dar, era plecat și ei îi lipsea. Revenirea lui Pierre a produs în ea o nouă luptă. Părea că dragostea pentru Pierre nu se mai regăsea în cel ce pășise dincolo de amorţirea timpului. Ar fi dorit atât de mult să poată vorbi cu tânărul scriitor. Dar, nu avea niciun mod de a-i scrie. Nu îi ştia numele, nu știa unde să îl găsească.

Lunile au trecut peste tăcerea dintre ei. Pierre se refăcuse și își reluase activitatea ca degustător de vin. Avea și el un gol în inima lui. Petrecea mai mult timp cu Mouelle și era destul de temperat în a-i declara dragostea.

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul precedent aici!

 

Te construiesc spontan din frânturi de ființă

Te construiesc spontan din frânturi de ființă

(Gânduri despre toamnă)

Eşti comică, dar mă bucur că îţi guşti popria presupunere.

Este un joc, un joc frumos în care eu îţi spun că posibil eşti mai în vârstă,

iar tu, dintr-un simţ propriu ce te controlează involuntar,

încerci să corectezi percepţia mea.

Este o formă de constrângere plăcută,

o manipulare mult mai elegantă decât una sintetică.

autumn-wall-hd001

Aş spune că am folosit vin în loc de apă,

mizând pe starea de ameţeală produsă,

când te relaxezi şi vorbeşti de pe mai multe poziţii de-o dată,

făcând din vârste simple linii pe care să îţi aşezi notele muzicale

în gama aleasă de întâmplarea de a ne vorbi.

Ţi-am spus că nu cer detalii, ele se construiesc spontan.

Eu adun fiece detaliu îmi spui.

Te construiesc din frânturi de fiinţa.

Din frunze ruginii am acoperit golul pădurii.

Te-am găsit în frunzele ce cădeau.

12 noiembrie 2014

Cosmisian, Timisoara. Sursa poza.

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi,

dar ai ajuns să o poți imita atât de bine

încât ai deja trăiri interioare menite să te poarte prin formele artistice de manifestare a culorilor.

Culorile par a cădea liber într-un pastel ruginiu,

portocaliu și galben intens de lampion înălțat în noaptea dorințelor.

Doar că toamna, galbenul cade pentru a deveni pătura cu care încălzești liniștea dimineților.

Dimineața este mama răsăritului galben călduţ.

O vezi cum se răsfață cu brațele întinse spre orizont, dornică de extazul zilei.

Serile de toamnă sunt ca o bunică ce primește în brațe copii zgribuliți,

ce țin strâns la piept flori de gălbenele

adunate din pâlcuri ruginii de coronițe înflorate

ce speră să acopere capul unei domnișoare ce tocmai și-a promis iubirea.

Ți s-a întâmplat vreodată să te întrebi ce este orizontul?

Dar orizontul în toamnă târzie știi ce este?

Orizontul este auriul unei întinderi de soare ce și-a pierdut echilibrul.

Când soarele nu mai știe ce-i este apus,

când mintea lui este legată cu sfori galbene la răsărit,acolo se naște orizontul.

Frunzele căzute în toamnă distinsă

sunt o imitație a soarelui ce a colorat orizontul în galben-auriu.

Cosmisian, Timișoara

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei

Toamna este o mamă tânără cu părul lung şi lins

ce își duce copilul adormit la școală.

O vezi în fiecare dimineață, grijulie,

ocolind frunzele ce par a se desprinde din ramuri amorțite de primul vis al iernii,

mână în mână cu un băiețel distras de veverițe imaginare menite să îl întârzie.

Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei.

Nu am înțeles de ce băiatului îi place atât de mult să întârzie.

collectingleaves

Sursa poză

Vântul suflă obraznic în părul mamei,

apoi îi prinde în păr o frunză pastelată, parcă vie încă.

Băiatul prinde din zbor o frunză pe care o zdrobește în palmă,

săltând când cu un genunchi spre pieptu-i mic, când cu o palmă rătăcită în aer,

lovind urma lăsată de frunze.

Ajuns la școală, copilul dispare într-o lume atipică, fără anotimpuri.

Mama dispare în toamnă, în îmbrățișarea vântului care o răcorește.

Cosmisian, Timișoara

Toamna. O doamnă elegantă care devorează

Toamna. O doamnă elegantă care devorează

Am privit detaliile toamnei.

Mie îmi pare mai curând o nemiloasă Mantis Religiosa.

Călugăriţa este mama nemiloasă a primăverii care își devorează gloria prezentă

până o transformă în hrana noii ei deveniri, primăvara.

Mi-am făcut timp să îngenunchez la baza unui stejar

și mare mi-a fost mirarea când priveam frunzele devorate de ființe pofticioase de toamnă.

tumblr_mo9fmeepfj1qm8fzgo1_1280

Sursa poza

Precum un mascul devorat de iubire,

parcă inconștient de faptul că i se retezase capul,

frunzele cântau o melodie imperceptibilă pentru trecătorii grăbiţi,

cu sunete de fălci flămânde ce le decimau.

Iar ele cântau pline de bucurie.

Cum poate un mantis decapitat să fie conștient?

Cum poate o frunză desprinsă de ramuri să fie conștientă?

Prin viitorul pe care i-l aduce propria devorare.

Toamna. O doamnă elegantă care devorează.

Cosmisian, Timișoara