“Litere pe fulgi de nea” Confesiuni de cititor, De ASophisticatedWoman

Antologia „Litere pe Fulgi de Nea”, Ed. Siono 2021 – Prin ochii unei femei sofisticate. Aprecierile noastre sunt mari pentru o astfel de prezentare.
Am decupat impresiile scrise despre Povestea propusă de mine, al cărui text poate fi citit într-o carte disponibilă în Librării sau prin Comandă On-Line.
Linkul către postarea originală AICI

Cosmisian – „Fiicei mele, Perseida”

Prima parte:
Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Text și fotografii preluate de pe blogul ASophisticated

Photo:Fabiola Ion

dincolo de ninsori, de ierni, de zăpezi, de magie, suntem noi! suntem povestea propriei noastre vieți.

cu promisiunea de a mă întoarce cu celelalte povești citite din “Litere pe fulgi de nea”, las câteva gânduri, confesiuni de simplu cititor, cu mulțumiri editurii “Siono”, Issabelei Cotelin pentru prefața cărții, și mulțumiri autorilor “Siono” pentru fascinantele povești de iarnă scrise în detalii și nuanțe amețitoare.

“Puzzle de iarna”, scrisă de Paula Bârsan,
deschide, așa cum bine spune Issabela, concertul “Literelor pe fulgi de nea” cu o scriere lirica, un impresionant poem in proză în care povestea curge precum o atingere fină de mătase. Poezia pe care am simțit-o în spatele scrierii m-a făcut să plec în cautarea Paulei Bârsan. Da, Paula Bârsan este autor a trei volume de versuri, iar povestea din antologie, atât de sensibil scrisă, este o poveste despre ierni si decembrie, despre copilărie, amintiri si oameni: ”oamenii din viața mea, cu mulți nemaiîntâlniți de atunci, dar aflați, și parcă-i mai vreau.” Mi-a plăcut cum, într-un mare fel, cu sufletul scrisă, povestea se încheie precum o șoaptă: “Am îndrăznit să ning.”
Dezlegarea unui mister, poveste surprinzătoare, “Asasinii iernii”, scrisă de Cristinne C.C., te ține în suspans. Într-o succesiune de imagini cu nuanțe horror, autoarea reușește să creeze suspansul și să dezvăluie trecerea dintre un spațiu lumesc către un timp și spațiu nelumesc. Caracterul ficțional surprinde și povestea pare un scenariu de film gata de rulare. În urma unei călătorii spre regiunea vestică a Canadei, eroina, tânăra jurnalistă Cara, găsește răspunsurile întrebărilor ce o frământă, și reușește, cu un preț cumplit să afle misterul. Este o poveste cu un final… un final pe care vă las să-l descoperiți singuri.
O poveste cu un personaj neașteptat, unul nostim, pe care Emil Calinescu l-a pus în scenă pe langă alte personaje aflate într-o acțiune dinamică și veselă, dar și într-o situație plină de încurcături amuzante este
“Chat noir” povestea scrisă de Emil Călinescu. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este felul cum l-a construit pe Cristi cu efecte de sarcasm și ironie, și la fel de mult mi-a plăcut felul în care a creat comicul de situație. Povestea este reconfortantă, amuzantă și stârnește o doză bună de râs.
Contemplând iarna, în “Feerie la polul pieziș”, Antonela Chezan transmite emoții, gânduri,trăiri și amintiri din liniștea unei zile de iarnă cuprinse între răsărit și asfințit: “Afară a început dansul fulgilor, o simfonie dantelată, totul se așterne tăcut, curat, uneori fulgii tăcuți parcă se transformă în spirite de iarnă.”
Mi-au plăcut pasajele în care am găsit profunzime, reflectii interioare, gânduri, trăiri: ”Dezamăgirile nu mă mai incomodează, le-am transformat în niște gânduri amărâte doar.”
“Gândurile sunt exact precum fulgii de nea. Unul nu seamănă cu celălalt”, scrie Margareta Cloșca în “Ninsorile de acasă”.
Am iubit povestea de la primele rânduri. Am iubit dialogurile atât de sensibile. Este o poveste precum o îmbrățișare caldă despre o iarnă a dorinței de liniște, de normal, de regăsire; o poveste despre o neașteptată și trăită iarnă în lockdown, despre, așa cum spune autoarea, “ istoria nescrisă a momentelor terifiante” cauzate de pandemia prin care trecem. Este o poveste despre iubire: “frigul și zăpada pe care le purtăm neștiute și nerostite cu noi înșine mereu, dar ce se topesc acasă, la vederea omului căruia i-ai dăruit inima…”
Artă și terapie, joc și imaginație, metaforă, clasificări pe care nu îndrăznesc să le fac, nici sub aspectul asemănărilor, nici a deosebirilor, pentru că autorul Cosmisian este și rămâne unic. În cel mai frumos și surprinzător fel. Iarna Cosmisiană este primăvară! O iarnă-primăvară sublimă! Cosmisian scrie-desenează și te năucește.”Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului.”
“Fiicei mele, Perseida” nu este o poveste, este un fulg de zăpadă!
Fără de întoarcere e timpul, dar există o “vreme a regăsirilor, a trăirilor, a liniștii, a recunoștinței” atunci când decembrie vine. “Pentru fiecare urătură pe care mama și tata o spuneau, mă duceam repede să le așez câte un pupic dulce pe fiecare obraz, iar ei se bucurau de parcă Dumnezeu îi pupa, nu un boț de om cu părul blond și ochii ca două mărgele negre.” – atât de frumos Andreea Cristea spune în povestea “Acum și atunci”.
“Pasărea lui Dumnezeu?” scrisă de Caliopi-Alina Dinu este despre iarnă, nemurire, copilărie, despre un vajnic bunic, despre o pasăre fermecată…Despre acel bunic în brațele căruia “încăpea toată holda țarinei, încăpeau livada, casa, biserica și…Dumnezeu”. Citind povestea ai acel sentiment că nu ai aflat îndeajuns, atât de multe ar mai fi de spus. Și atunci îți dorești să afli totul scris intr-o carte.
Da, “A fost odată Iarnă”! Cristina Dinu, permite-mi să nu spun nimic pentru a putea spune totul! Am plecat în căutarea ta, trebuie să te citesc! Cu admiratie! Cu drag!
“Doar iarna liniștea era atât de tăcută, încât am învățat să mă ascult și să aud cu adevărat viața.”
Povestea “Bucuria”, scrisă de Ellen G. Dombrov, este despre problemele în cuplu, tensiunile, responsabilitățile ce inevitabil apar. O fetiță minunată, “oarecum îngrijorată”, înțelege totul pentru că, dincolo de iubirea ce și-o poartă unul altuia, părinții Sofiei se confruntă cu acele, incorect sau fals denumite, principii ale societății ori ale ierarhiei în familie. Un acces de orgoliu îl face pe Vlad, tatăl Sofiei, să se simtă nesigur. Nu e timp pentru nesiguranță pentru că bucuria de a fi cu cei dragi este pură existență.
O iarnă, un Crăciun, o călătorie, ea, el, copiii, reflecțiile, dorințele, un accident nefericit, o iubire cu momente de îndoială, o fericire pe care o cauți neștiind cât de aproape îți este. Despre toate acestea, și despre multe altele, este “Dorința de Crăciun”, povestea ce m-a făcut să-i cer prietenia autoarei Ella E.H la ceas târziu de noapte. Îmi doresc să o citesc pe Ella E.H pentru că scrie frumos. Pentru că îmi place cum scrie!
“Spunând asta, cred că știu, de fapt, unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”
Povestea “Lala, cine-i Moș Gerilă” scrisă de Irina Georgiana Filip, m-a făcut să mă așez, fie și cu gândul, lângă copiii iranieni din curtea spitalului, și să ascult povestea spusă de Lala. Moș Gerilă ce venea cu acel “ger năprasnic de crăpau pietrele” a existat și în copilăria mea.
M-a impresionat felul cum descrie fiecare copil, personaj al poveștii, și felul cum descrie drama din spatele întâmplării și, alături de ei, de acei copii greu încercați, aflați în suferință, am trăit împreună bucuria zăpezii din acel tun de zăpada.
“Ceasul”, poveste scrisă de Corina Fintea este despre închiderea și deschiderea unui alt drum, un joc misterios al întâmplării, un ceas al cărui timp “merge în spate”. Cursul vieții lui Matei este schimbat. Chiar dacă nimic nu pare să aibă logică, cei doi, Matei și Maria, privesc cu zâmbet această întâmplare.
“Dar povestea era prea frumoasă și ceasul la fel, chiar dacă nu funcționa, adică ar fi chiar ciudat să poată da timpul înapoi.”
“Nicio urmă de pași. O siluetă întunecată se distingea pe pilota nesfârșit de albă a zăpezii. Era muntele?”
Pur și simplu îmi place Simona Gânj! Simona știe să dea valoare unui text printr-un un stil artistic deosebit, atât de cald, atât de delicat. Descrierile sunt pline de emoție, fiecare cuvânt, fiecare frază te prinde, te duce în atmosfera întâmplărilor. “Franjuri de memorie” este o poveste de iarnă, de viață, de suflet.
“Doar ninsoarea aceea imaculată peste un oraș vidat de oameni rămăsese să îi străpungă inima și privirea.”
Aș dori, dragă Simona, să transmit doamnei, cea care mi-a fost profesoară de franceză în liceu, gânduri bune și admirație!

https://youtu.be/_Dat9CRV800
Pe repeat și eu ascult Paloma Faith. Te ucide piesa “Only love can hurt like this”! Pur și simplu te ucide! Povestea “Iarna sufletului meu ai fost Tu…”, scrisă de Alina Gheorghe, este despre un proces de conștiință, regăsirea și “prețuirea de sine”. Mi-a plăcut lecția de seducție, un fel de psihologie inversă a “femeii vânător”: “La început trebuia să devin necesară. Îl determinam să aibă nevoie de mine, penttu ca mai apoi să mi se dăruiască într-un mod mai mult decât intim, aproape ireal.” “Iarna sufletului meu ai fost Tu…” este despre conștiința de sine, iubire și ură. Și despre o altfel de iarnă. Una dureroasă. A sufletului.
“Eu am decis să-mi ofer mie liniștea. Așa că am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi expir până și sentimentele.”
Diana Gole știe să te facă să-ți fie dor. De felul cum scrie! Atunci când nu se ocupă de search engine optimization, de trafic și motoare, sau cum, Dumnezeule, astea s-or mai chema, Diana vine dezlănțuită precum o ninsoare de decembrie și îți așează în palme, și în suflet, o frumoasă poveste de iubire, și de iarnă. Și te trezești, visând, aruncat undeva în timp, “Back to December”, în brațele cuiva , “ unde e cald, e bine, și miroase a mosc.”
Și asta doar atunci când nu se ocupă de…optimizare, sau motoare, sau…

______________________________________

Cele două volume pot fi achiziționate de pe site-ul Editurii

Litere pe Fulgi de Nea – aici

Șotron pe Zăpadă – aici

„Fiicei mele, Perseida”, de Cosmisian (în Antologia „Litere pe Fulgi de Nea” Editura Siono)

ISBN: 978-606-95369-1-9
Anul apariției: 2021
Nr. pagini: 296
Format: 14 x 20

Fiicei mele, Perseida!, de Cosmisian

Prima parte – Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Povestea continuă cu alte patru parți, de citit în Antologie, alături de multe alte povești, scrise de autori consacrai sau debutanți.

Cartea poate fi achiziționată de aici

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

Sunt un scriitor al cărui suflet a fost fărâmițat de temperaturile contrastante ale deșertului în care îmi nasc ciornele, spălat de valurile necruțătoare ale vremii. Ignoranța cu care mi-am născut primele cuvinte a fost salvatoare. Nu știam că există scriitori care se cred moștenitorii de drept ai creației literare, după cum nu știam că există atât de mulți oameni care cred că Muza este o ființă discreționară, favorizând arianismul literar, consumator de best-seller-uri traduse în mare parte pentru ideea de câștig.

Foto: Oana Damsescu

Într-o zi am văzut o clepsidră inertă, așezată pe masa a doi librari care dezbăteau eticheta de autor român contemporan. Le-a luat puțin să îl discrediteze, afirmând că Universului îi place, discreționar și el, să ofere seva creației cu precădere vesticilor. Am privit spre ei prin golul prăfuit al cupei superioare, apoi mi-am permis să le întorc clepsidra cu nisipul împotriva gravitației. Nisipul este o ființă magnetică, încărcându-se cu haina fină a creației literare, cu cât mai mult în mișcare, cu atât mai multă încărcare. Le-aș fi spus atât de multe lucruri, dacă nu le-ar fi fost mintea plină de cărți alese pe sprânceană, licitate pe bani mulți și promovate la fel ca medicamentele. Dar cui? Le-aș fi spus că am prieteni în țările de unde se importă nisip elitist, care au aceeași experiență ca a autorului român în fața editurilor mari, dar cui să spun?

Din „Ciornele unui scriitor tăcut”, pag. 141-142 – Manuscris

© Cosmisian

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Noaptea este ca o fâșie de orizont pe care nu a atins-o vreo privire, ca plutirea unui vultur la înălțime acolo nu există om, ea este pieptul din care liniștea perfectă își expiră oftatul. Te-ai întrebat adesea ce obiceiuri am eu când scriu, ce fac, ce simt, ce caut. Ei bine, dragul meu, obiceiul meu este noaptea. Formularea este corectă doar dacă te îndepărtezi puțin de gramatică pentru acest joc al imaginilor. Eu noaptea! Sau, eu noaptea liniște. Eu liniște. Eu liniștea scriu. Scriu când nopții îi este liniște, într-atât de suavă, de lină, încât eu pot să nasc cuvinte lipsite de influența cuvintelor ce au fost, neatinse de viitorul lor.

Am sufletul lipit de nemărginirea nopții, a celei din jurul casei mele, a celei ce nu se numește noapte când este în Univers. Înainte de a scrie primul cuvânt, chiar înainte de a avea vreo pornire spre primele bătăi de inimă ale metaforei, pe mine mă vei găsi iubind liniștea. Sunt un scriitor ce nu are mintea plină de idei. A mea este locul de unde liniștea plonjează spre ceea ce vor citi alții, acolo unde pana aripilor devine pana cu care îi scriu metaforei un rol nedefinit.

Ai crede că mi-am propus să te umilesc spunându-ți că atunci când mie îmi e liniște noaptea, scriu. Liniștea aceea nu este absența sunetelor. Mi-am întinerit pieptul cu sunete pe care cerneala le transformă în suspinul personajelor, în bucuria lor, în chip de om chiar. Te-aș lua cu mine în norul din care liniștea dictează pulsul ploii, acolo unde dansul gândurilor predă cursuri capitolelor ce întotdeauna pornesc din partea superioară a paginii, poate și din dorința de a spune că începutul oricărei povești este susținut antigravitațional.

Noaptea este o ființă care nu reproșează nimic. Ea te ajută să interiorizezi neajunsul zilei. Întotdeauna mi s-a părut că ziua este mult prea scurtă pentru dorința mea de a da frâu liber cuvintelor. Am atât de multe de spus, iar cuvintele vor să aibă libertatea de a fi scrise fără întreruperile pe care le are duetul minților ce conversează. Iată un secret pe care îl prețuiesc în sânul nopții. Cuvintele mele au un răsunet mai puternic atunci când sunt absorbite în chipul palid al hârtiei albe, dându-i acesteia o șansă la visare.

Am întâlnit mulți oameni a căror bătaie a inimii trădează prea multe zbateri pentru a supraviețui într-o lume ostilă. Fac prea puțin să îi salvez, poate și pentru că mâna mea se transformă într-un șnur ce atârnă după mine, ca o dovadă a faptului că nu le pot fi de folos. Mi-a rămas doar neajunsul lor. Unele personaje din cărțile mele și-au personalizat recuzita din neajunsul zilelor acelor oameni pe care eu nu îi pot ajuta. Iată aici un secret al scrisului despre care sunt mai mult decât rezervat să îl împărtășesc cu tine. Ai crede, și acest lucru pe bună dreptate, că și întrevederile noastre pot deveni recuzită. Am spus că această teamă a ta ar putea fi justificată. Nopțile mi le petrec cioplind aripi făcute din neajunsurile zilei. Cele mai mari aripi sunt sculptate din neajunsurile mele. Le asimilez fără să le știrbesc privirea. Pe aceasta o poți regăsi în ochii personajelor mele, cel puțin în anumite ipostaze. Noaptea este o ființă ce și-a strâns recuzita din suspinele zilei, atunci când ele dor.

Scriu doar atunci când mă desprind de vâltoarea zilei. Cuvintele pe care le folosesc au o topica a lor, născută din dorința lor de armonie. Mi-am obișnuit cuvintele cu pretențiile mele, iar lor nu le-a fost dificilă supunerea. Spre deosebire de frunze, a căror cădere armonioasă prevestește înghețul sufletesc, mie îmi cad cuvintele precum stelele o fac în nopțile senine. Mi-am căutat cititori care să-mi privească scriitura așa cum o fac ființele străvezii, prin care se poate vedea iubirea atunci când numără stelele căzătoare. Te-ai întrebat ce sunt stelele căzătoare și unde cad? Metafora este ca o ploaie de stele ce cad departe de pământ, deși o fac adânc în inima celor ce iubesc până în miezul nopții. Metafora pe care o înscriu pe negrul nopții este o priveliște pe care o poți doar surprinde cu privirea, uimit, fără a-i putea limita misterul și trecerea.

M-ai întrebat dacă un scriitor ca mine, mai mult retras decât interesat în a-și măsura fontul scriiturii cu al elitei, are obiceiuri. Dintr-acelea care favorizează scrisul. Îți pot spune doar că nu pot adormi decât atunci când oboseala îmi devine dulce, iar dulceața îi vine din satisfacția cu care îmi recitesc ultimul paragraf scris, înainte de a mă așeza în pat. Îmi place să le ofer personajelor mele atenția cuvenită. Adorm cu zâmbetul pe buze. Tu nu așa adormi?

© Cosmisian

Foto

Recenzie Lucette, de Carmen Alina

Carmen Alina

Am terminat de citit „Lucette” de Cosmisian. Acum incerc să spun ceva despre cartea care spune totul. Cum aș putea eu să scriu ceva mai frumos decât Cosmisian? „Lucette” este un roman care se trăiește, se simte, este plin de metafore și eu ador metaforele. Povestea este frumoasa, despre iubirea dintre doi soți și iubirea tatălui pt fiica sa. Mie, cartea mi se pare că e venită din viitor, un viitor unde metaforele se regăsesc din plin în fiecare pagina de carte și unde autorii români sunt premiați, aplaudați, apreciați. In mod sigur „Lucette” e premiată, aplaudată…(in acel viitor). Mi-am imaginat un roman perfect și visul meu s-a materializat când am tinut-o in mână pe „Lucette


Nota finala: Sunt atat incantat cat si plin de apreciere pentru lectura, pentru cuvintele acestea speciale, pentru senzatia pe care o da ideea de metafora in sufletul unei iubitoare de frumos. Lucette este, dincolo de povestea fetei si a familiei ei, o metafora!
Cosmisian

Protejat: Ciornele unui scriitor tăcut – manuscris

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

„S-a ridicat și a ieșit din labirintul în care o lăsase el, nu ca să se piardă, ci doar ca să nu se plictisească așteptându-l. El nu știa că labirintul în care o lăsase în așteptare era chiar mintea lui. Nu s-a întrebat niciodată de ce Ioana i-a rămas tăcută în umbră, ea nu a forțat niciodată revenirea. O crease pentru a-și stăvili dorința de a fi cunoscut în interior, acolo unde cei doi se simt dintotdeauna la fel, una. Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit. Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii. Metafora poate înflori armonios între vibrațiile pulsului.”

Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit

Din „Mouelle Roucher” – Vol. 2 Manuscris

Foto Cristina Apostol, vezi si Recenzie

Poți comanda Vol. 1 Din Mouelle Roucher. Click aici – Carturesti

sau de aici Libris

Din Capitolul 9

Fiorul – manualul de prim ajutor shakespearian

Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugénie îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma?

Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

© Cosmisian

D E S T Ă I N U I R I

D E S T Ă I N U I R I

Am încărunțit mergând pe drumuri prea puțin atinse de condeiul scriitorului ce poartă la gât eșarfa inspirației, magic însoțit de muză. De câteva zile scriu o carte cu puține personaje, cu o repetiție pe care un cititor ar remarcat-o imediat, considerând-o plictisitoare. Deși am investit mult timp în a-mi crea o lume proprie a scrisului, nu pot afirma că am făcut un progres vizibil. Doar că povestea pe care o scriu nu a fost niciodată menită să-și prindă destinul de pagini albe, pe fâșii de nesfârșit. O scriu doar în mintea mea, în liniște și răbdare. O scriu pe mintea mea, o capodoperă a ciornelor nescrise.

Fotografie preluată

Cosmisian

Parfum ce schimbă anotimpuri

Parfum ce schimbă anotimpuri


Zvonul că ar exista un parfumier care extrage esență de parfum din orice anotimp nu a fost confirmat de nimeni, deși mulți au încercat să îi ia locul, mici impostori ce sunt, sperând ca din strădania lor să se nască o capodoperă a la ol-factum. De ar ști cine este acela care și-a născut arta din momentele de delir ale fiecărui anotimp, nu ar fi îndrăznit să înfăptuiască o asemenea grozăvie.

Înclin să cred că vă este necunoscută întreaga poveste a parfumierului. Neștiința este mamă tuturor zvonurilor, iar ignoranța intriga ce îi animă pe cei care au păşit pe urmele secretelor anotimpurilor și ale lor parfumate treceri. Mi-am dorit să nu se ajungă la acest punct al destăinuirilor de noapte, sau al toamnei. Aș fi ales orice altă sarcină pentru o seară în care scrisul își cere caligrafia printre acele ființe care îi știu dansul unduitor, aș fi ales…

Fiecărui anotimp i s-a permis să ocupe o parte a scurgerii timpului. Iarna le-a înghețat tuturor simțurile și a abuzat de lunile anului, răsfrângându-se de pe un an până în pântecul următorului, în franjuri ce mărginesc primăvara. Iarna este un anotimp încleștat. A fost o vreme în care iarna nu și-a mai dezlipit înghețul de pe trecerea timpului, iar oamenii s-au obișnuit foarte repede cu uzurpator, poate și pentru că ceva din sufletul înghețatului le-a pătruns în inimi.

Într-o asemenea iarnă neasemuită s-a zvonit că o femeie și-a crescut fiul pentru a readuce primăvara. Oamenii uitaseră de vară, de toamnă, de natura plină de patosul înfloririi, de miracolul fructelor ce bucură copii, de căderea frunzelor și încetinirea timpului în ochii îndrăgostiților ce se plimbă doar pentru o clipă, una ce le poate lega destinele. Poate vă întrebați ce ar putea face un copil în fața unui anotimp ce a redus viața la tăcere, ce i-a oprit respirația. Aș vrea să vă pot spune totul despre el, dar nu mi-am propus să îmi destăinui secretele. Vă pot spune doar numele lui.

Iarna trebuie să privești în sufletele copiilor. Ar fi singurul loc rămas unde se mai poate găsi un cuib de primăvară. Focul timpuriu al vieții nu se stinge în copii în primii lor ani de viață. Apoi, ghearele iernii îi înfașcă pentru a le stinge viața și a-i transforma în ființe ale înghețului și ale lipsei de speranță în schimbarea anotimpurilor. Un singur copil și-a păstrat focul din inimă, unul care îi inunda întregul trup. Ochii îi trădau secretul, iar biata lui mamă îi lega întotdeauna o bucată de pânză îndoită peste ochi ca să nu îi trădeze neasemuirea. L-ar fi protejat o viaţă întreagă dacă nu l-ar fi pierdut într-o călătorie prin marele alb. Nu l-a mai găsit nimeni.

Anii au trecut peste lumea acoperită de anotimpul alb, iar uitarea s-a așternut peste oameni. Sufletele lor au înghețat cu totul, de la copil la om mare, încetinindu-le viața aproape de inactivitate totală. Totul era pierdut. Totul era înghețat și lipsit de schimbare. Departe de cei care l-ar fi putut recunoaște, un tânăr legat la ochi mergea tot înainte, fără întrerupere încă de pe vremea când se pierduse de mamă lui. Simțise un parfum ce părea a se fi pierdut de totalitatea sa. Se disipase în spatele rafalelor de timp ce l-a înstrăinat de locul lui de origine, iar tânărul se îndrepta spre acel loc. Pe măsură ce înainta, aromele deveneau tot mai vii și pregnante, încât a fost nevoit să își dea jos acoperitoarea ochilor. Se poate să fi știut că a ajuns la locul unde acel parfum își tăinuise perfecțiunea?

În fața ochilor lui a văzut o câmpie ce se încăpățânase să rămână verde. Florile se pierduseră unele de altele, răsfirate ca stelele cerului într-o noapte târzie a contemplării. Băiatul și-a încetinit respirația pentru a atinge nemărginirea verde cu ochii, apoi a căzut în genunchi la granița dintre alb și verde, dintre îngheț și viață. A luat în palmă zăpadă și a suflat-o spre câmpia plină de viață. Pe atunci nu știa că soarele putea transforma fulgii de zăpadă în stropi binefăcători de apă, dintr-aceia care bucură petalele margaretelor sălbăticite de așteptare. Pentru băiat apa nu a existat niciodată într-o altă stare de agregare, până în acel moment al dezghețului ce picura de pe albul catifelat al florilor. Le-a gustat căderea spre pământ și i-a venit o idee.

A luat o frunză mare și a strâns de pe mai multe flori stropii de zăpadă ce și-au redefinit forma, apoi a strâns la piept recolta. A apropiat-o de nas, inspirând lent și profund, satisfăcut de parfumul nou creat al lumii în care ajunsese mergând cu ochii închiși. Ochii i s-au umezit de lacrimi pentru prima dată, iar el nu știa ce i se întâmplă. Când i-a căzut o lacrimă i-a căzut în compoziția nou creată, parfumul a devenit atât de puternic încât i-a trezit toate simțurile, și-atunci a înțeles ce trebuia să facă. A luat parfumul și l-a aruncat în aer și s-a rugat ca vântul să-l poarte în toate colțurile pământului. Așa s-a făcut că pe unde ajungea mireasma aceasta, primăvara străpungea albul infinit al iernii pentru a aduce din nou viața și respiraţia naturii. Oamenilor le dezgheța sufletele lipsite de bucuria pe care o aduce trezirea naturii. Primăvara revenise pe pământ după o perioadă nespus de lungă.

Pe măsură ce primăvara creștea în sufletele oamenilor, armonia dintre ei și natură sporea. Peste tot puteai vedea pomi în floare, albine vesele încărcate cu polen, copii zburdând spre un viitor strălucitor. Primele roade născute în noua lume au purtat parfumul primăverii, un tribut adus unui necunoscut ce a rupt blestemul înghețului cu un parfum.

Câte ar mai fi de spus…

© Cosmisian – Timișoara, 19 septembrie 2021

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Ai vrea sa rasfoiesti „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”? Opreste-te in lumea cartilor de la Esotera – Timisoara.

http://www.esotera.ro/

+40-744-532707

Orar: Luni-Vineri: 09:00 – 20:00Sambata: 10:00 – 15:00

Str. Lucian Blaga, Nr 10, Timisoara, Cod 300002

Protejat: Frunze ruginii din dealurile pustii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.

La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.

Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.

O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.

O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.

Sursă foto envatoelements

De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.

Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.

Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

© Cosmisian

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE
2021-08-16
Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo de povestea încărcată de tristețe, a unei fetițe care se luptă cu o boală nemiloasă (lucru inspirat de un fapt real), cartea asta este zbor spre înalt cu aripile larg deschise și cu speranțe renăscute spre un destin mai bun, capabil să oprească un întreg și de blesteme aruncate asupra unor femei de o sensibilitate aparte, care trec prin viață aievea, fantomatice trăiri condamnate la un final tragic încă de la început. Și, ascunse printre iubiri de început și trăiri adolescentine, se află trăiri de o profunzime și complexitate parte, emoții în stare pură, creatorul de frumos, omul de litere, care dă formă și substanță cuvântului, prin intermediul Elenei, și, nu în ultimul rând, delicatețea și finețea unei iubiri cu rădăcini adânci, în timpuri imemorabile, când puritatea era definiția acesteia.

LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – O POVESTE DE IUBIRE DESPRINSĂ DIN ALTE TIMPURI
Lucette este romanul care stă sub semnul emoției puternice, a sensibilității și a durerii, fapt pe care îl întrezărești încă din prefața autorului și acea postfață care precedă cartea. Simți că va fi o poveste care te va trece prin toate stările posibile încă de la primele pagini și nu te înșeli, căci tot conținutul te poartă pe aripi de vis printre tenebrele unei boli care suge viața din om și metafore lăsate în urmă de niște file de jurnal și poezii absolut splendide, care vin să contureze iubiri ca de basm, visuri și speranțe renăscute pentru un viitor mai bun, așa cum simt Marcel și Darius, când micuței Lucette i se mai acordă o șansă la viață, în ciuda bolii autoimune ce pare a face parte din moștenirea ei genetică.

Romanul nu cuprinde între filele sale doar o singură poveste, ci o panoplie întreagă de metafore asupra vieții și a morții. Există o poveste cadru, cea a lui Lucette, copila bolnavă de o boală extrem de crudă, care nu ar trebui să fie preocuparea niciunui copil, pe care atât tatăl, Marcel, cât și unchiul, Darius, încearcă să o salveze de la același destin crud și scurt pe care l-au avut atât mama, cât și bunica sa, în interiorul căreia sunt înglobate multe alte istorisiri, pline de savoare și de sensibilitate.

Destinul lui Lucette este împletit cu cel al mamei sale, Elena, femeia pe care nu a reușit să o cunoască decât mult prea puțin, dar care a lăsat în urma ei un adevărat testament literar, spunând povești inspirate de viața real, adevărate bijuterii pentru cititorul avid de a călători în alte lumi și timpuri. Ea devine astfel un fel de alter ego al autorului, vocea lui nedisimulată, care transpune în scris toate frământările unui suflet frumos. Prin intermediul acestor file de jurnal, adevărate opere create de Elena, ajungi să te apropii mai bine de ea și de universul sufletului său, asta după ce, în prealabil, o cunoști ca adolescentă și, mai apoi, studentă în Timișoara, unde își întâlnește și prima și ultima dragoste, pe Chipeșul, Marcel, bărbatul care i-a pătruns în suflet încă de la prima vedere.

Și asta face cartea asta, te face să te îndrăgostești din nou de ideea de dragoste, de fiorii aceia de început, de micile ocheade, de geloziile nejustificate, de trăirile acelea intense când te pierzi în privirea celuilalt sau într-o melodie veche, ascultată la pick-up, în mod neconvențional, căci nici Elena nu este o oarecare. Este un suflet delicat, gingaș, capabil de acela mai intense trăiri și emoții și asta iubești la ea, capacitatea de a se da pe sine în totalitate în iubire. Povestea ei și a lui Marcel pare a fi desprinsă din alte timpuri. Depășește lumea modernă în care cei doi viețuiesc și capătă valențele acelea pure ale domnițelor curtate de minunați cavaleri în armură.

Iar atmosfera cărții este pe măsura poveștii celor doi, căci este una atât de frumoasă, de feerică, purtându-ți pașii parcă prin alte locuri decât Timișoara cu Bega ei cea murdară și cu aglomerația. Totul devine atemporal și aspațial, așa cum este și dragostea, ce merită trăită măcar o dată în viață, chiar dacă este de scurtă durată și cu un final tragic. Totul este aflat la granița dintre vis și realitate, mergând spre un realism magic, iar asta te face să adori cartea asta.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este cartea pe care o porți în suflet mult timp după ce ai terminat să o citești. Gingașă, delicată, ca însăși iubirea, fie ea amoroasă sau părintească, emoționantă și încărcată de sensibilitate și de optimism, că lucrurile pot intra pe un făgaș normal, indiferent de furtunile pe care le ai de înfruntat pe parcurs.

DATE DESPRE CARTE:
Titlu: Lucette. Viața dincolo de imunitate zero
Autor: Cosmisian
Editura: Siono
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 226
Cartea o găsiți și voi aici.

Crâmpeie de suflet

Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo…

Vezi articolul original 792 de cuvinte mai mult

Melcul și Licuriciul, de Alina L


„La apusul soarelui când lumina palidă deveni aurie, apoi roșiatică, Melcul cu căsuța lui în spate fu tot pe drum, mergând agale, obosit și supărat că acum nu mai vede pe unde să meargă pentru că soarele fu pe asfințite deja, doar câteva raze se mai strecurară plăpând prin desișul copacilor. Deși, Melcul avu căsuța cu el ca de obicei, totuși nu putu dormi acolo unde se află, căci nu era locul cu care se obișnuise de atâta amar de vreme, și nici nu-l avu alături pe frățiorul mai mic, cu care crescuse împreună.

Melcul merse o bună bucată de vreme cu cochilia în spate pe întuneric, tot împiedicându-se și cât pe ce s-o piardă și regretând amarnic că dormise la o umbră deasă preț de câteva ore din cauza căldurii.

Noroc că liniștea apăsătoare a nopții nici nu apucă să-și facă bine simțită prezența, că greierii, locuitorii de la marginea pădurii și începură să-i încânte pe locuitorii acesteia cu cântecele lor minunate.

In drumul său, pe neașteptate, Melcul zări o lumină puternică strălucind în întunericul beznă și crezând că e cineva întârziat ca el, dar care are o lampă să-i lumineze poteca, se gândi o clipă cum să intre în vorbă cu el si să-l convingă să-i fie camarad de drum. Așa că decise să grăbească pasul și se apropie de îndată de cel cu lumina.

  • Bună seara, domnule, salută politicos Melcul.
  • Bună seara, domnule Melc, i se răspunse.
  • Încotro mergi? întrebă curios Melcul
  • Eu merg spre lacul cu apă cristalină de la marginea pădurii.
  • Ce bine, că și eu merg într-acolo, zise Melcul bucuros. Acolo e locul unde am crescut și locuiesc, dar astăzi am cam întârziat pe drum din cauza căldurii și pân să-mi dau seama se înseră și-acum nu mai văd pe unde să merg. Ai fi bun să-mi fi camarad de drum și să-mi luminezi și mie calea cu lampa ta? întrebă Melcul cu sufletul la gură de teamă să nu fie refuzat.
  • Ce lampă? eu nu am așa ceva.
  • Cea cu care luminezi poteca, răspunse mirat Melcul.
  • Aceasta nu este o lampă, eu sunt Licurici, iar acestea sunt antenele mele cu care luminez,
    îi replică amuzat Licuriciul.
  • Aha, ești Licurici, va să zică, ai și antene .. spuse fascinat Melcul în timp ce-l studie și
    uitându-se cu băgare de seamă, observă o pereche de antene lungi și strălucitoare de-ți orbeau ochii cu lumina lor. Melcul auzise de la părinți despre licurici, dar nu văzuse niciodată vreunul.
  • M-aș bucura să mă însoțești Melcule, astfel voi avea și eu cu cine povesti până acolo.
  • Mulțumesc pentru amabilitate, Licuriciule.
  • Dar ce lumină puternică au antenele tale, se miră plin de apreciere Melcul.
  • Eu sunt Licuriciul Splendid, de-asta luminez așa tare, zise îngâmfat Licuriciul.
  • Luminezi așa puternic pentru că te numești Splendid .. dar cum poți dormi cu
    lumina asta așa puternică? continuă Melcul cu întrebările, curios din cale-afară.
  • Eu mă odihnesc ziua, căci noaptea e timpul meu de petrecere, spuse Licuriciul Splendid.

Si tot așa pălăvrăgiră tot drumul câte-n lună și în stele, ba despre lumina Licuriciului, ba despre familie și prieteni, ba despre petreceri, până ce ajunseră la lacul cu pricina, unde era o mare petrecere cu o sumedenie de licurici care-și etalau antenele care mai de care mai frumos. La petrecere fu invitată o orchestră foarte cunoscută de greieri, care încinseră atmosfera prin cântecele lor.

În timp ce Melcul se pregăti să-și ia la revedere de la Licurici, îi ieși înainte frățiorul foarte îngrijorat, dar bucuros de reîntâlnire. Licuriciul îi invită pe Melc și frățiorul lui la petrecere, însă Melcul îi mulțumi politicos și îi spuse că el e tare obosit de drum, dar cu promisiunea că la următoarea petrecere va participa și el și fratele lui numaidecât. Melcul îi mulțumi și pentru drumeție, iar Licuriciul Splendid îi spuse că de-acum poate să-l cheme oricând să-i lumineze poteca atunci când va avea nevoie, că de-acum sunt prieteni. Tot ce trebuie să facă e să fluiere, iar el va veni de îndată.

Astfel, fericiți, își luară rămas bun unul de la celălalt, Melcul recunoscător că a ajuns cu bine și pregătindu-se de dormit, iar Licuriciul Splendid de petrecerea ce începuse deja pe marginea lacului.”

Articol scris de Alina L.

Recenzie „Lucette”, de Cristina Lincu – On Catchy

„Lucette sau lupta pentru viață dincolo de imunitate zero” – On Catchy

Cristina Lincu

7 August 2021

Sunt cărți care au nevoie de timp pentru a se așeza în sufletul și-n mintea cititorului. Sunt cărți pe care le înțelegi nu în timp ce le citești, ci după aceea, după ce le regândești, după ce nu te poți desprinde de ele și încă mai trăiești, fără să vrei, în realitatea acestora. Sunt cărți care, așa cum s-a mai zis, te aleg ele pe tine, și nu tu pe ele.

Așa mi s-a întâmplat și mie cu volumul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, volum semnat de Cosmisian și publicat la editura SIONO anul acesta. Este vorba de a doua carte publicată de autor, după debutul editorial cu „Mouelle Rocher, Dezliterarea pe fuior de timp”.

Pornind de la un caz real, povestea micuței Lucette și a luptei ei pentru viață devine povestea fiecăruia dintre noi. În stilul său caracteristic, tributar metaforei și poeziei în esența sa cea mai pură, Cosmisian ne poartă prin intimitatea personajelor sale, dezvelind fără pudoare cele mai ascunse gânduri și trăiri – reproducerea jurnalului Elenei fiind un viu exemplu în acest sens – devenindu-ne astfel un excelent ghid în universul emoțiilor, al suferinței, al iubirii și al sacrificiului.

Volumul de față nu urmează calea liniară, tradițională, a romanelor, de aceea este greu să-l încadrezi într-un gen anume, pentru că, în egală măsură, este poveste, poezie, jurnal și confesiune de o sinceritate vie, ce dezvăluie o temă în egală măsură sensibilă și dureroasă: lupta pentru salvarea unui copil de la moarte. Poate că nu este nimic mai cutremurător pentru o ființă umană decât să-și vadă fructul dragostei sale aflat în pericol de moarte și să se simtă mic și neputincios în fața acestei amenințări. Lumea însăși își pierde sensul și rostul, atunci când un asemenea hău se deschide în destinul unui părinte, iar Cosmisian reușește să transmită fidel și fără menajamente aceste trăiri extreme. Iar asta transformă cartea într-una copleșitoare, dar nu tragică, dat fiind finalul care îmbrățișează optimismul, speranța, viața: „Lucette trăiește frumos acum…”

Ca în fiecare dintre recenziile mele, mă feresc să povestesc cartea, așa că vă invit s-o descoperiți aici. Atât vă mai spun, lectura se face cu sufletul deschis și cu mintea liberă de prejudecăți literare.

On Catchy – Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

Cosmisian

30 June 2021 – Acest articol a fost scris pentru Publicația Online Catchy

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

În vremea aceea locuiam singur, într-o cabană improvizată, aproape de mare, una care respira împreună cu mine briza marină. Avea pereții făcuți din scânduri verticale, uscate de timp și soare. Rosturile formate pe alocuri serveau în mod exclusiv unui scop, unul pe care l-aș fi înlăturat din poveste. În unele nopți târzii, pe când Luna își ținea palma lipită de tâmplă de plictiseală, prin crăpăturile și rosturile pereților pătrundea un dor cu miros marin, tăios ca cel mai cumplit dor pe care îl simți când visul se confundă cu o realitate pe care nu o mai poți atinge cu adevărat. Am reparat de multe ori pereții, chiar dacă nu am reușit să acopăr rosturile. Dorul le-a sfărâmat nereușita, lăsând în urmă grămăjoare de nisip scurs ca dovadă a insuccesului meu.

Când mă trezea dorul, mă îmbrăcam în in alb gălbui, îmi luam caietul în care desenam și plecam desculț pe fâșia de nisip ce avea aceeași culoare și compoziție ca a acelui nisip ce mă pironea în nereușită. Aș fi spus că întreaga fâșie de nisip ce lega marea de uscat provenea din rosturile pe care le umpleam de prea mult timp, fără succes. Plecam destul de devreme, încât aveam timp să parcurg o distanță mare de timp până la prima rază a soarelui, aruncată ca o ancoră. Soarele își ancora răsăritul în nisip. De ce o fi repetat asta zi de zi… nu știu. Urme de ancore smulse din nisip puteau fi văzute seară de seară, urme pe care doar valurile insistente le mai ascundeau treptat, dând impresia că pe acolo au alunecat în mare bărci cu structuri nefirești. Eram singurul martor al acestei repetiții.

Inul alb gălbui mă camufla în lumea nisipului pe care îl călcam cu tălpile goale. Era umed și întotdeauna nivelat de valurile blânde ce se jucau cu mine înainte să se facă zi. Lumea mea nu avea sunet. Calmul perfect se definea prin lipsa oricărui zgomot. Eu pășeam doar pe nisipul umezit de mare. Dar de ce o făceam fără excepție, dimineață de dimineață? Făceam atât de puține lucruri, iar acum, pentru prima dată, mă întreb de ce le fac și pe acestea. De ce îmi amintesc doar că plec din cabană, întotdeauna pe acel petic de nisip, fără să mă întorc, dar întotdeauna mă trezesc din somn în patul jos, montat în apropierea unui perete pe care niciodată nu îl pot vedea?

Laura Bagrii

Într-o dimineață, aflat la o distanță considerabilă de cabană, am călcat pe nisip și am simțit o tăietură ascuțită în călcâi. Am țipat scurt, dar atât de pătrunzător, încât durerea sunetului m-a secerat. Am căzut în genunchi, cu palmele duse spre urechile a căror existență nu o observasem până în acel moment, când durerea din tălpi se topise în fața durerilor despre care nu mă credeam capabil. Sunetul îmi sfărâma craniul, amețindu-mă de durere, una care apăsa cu putere în maxilar, forțându-mă să deschid gura cum nu credeam că o poate face. La început țipam fără să mă aud, apoi mi-am auzit glasul, și-am țipat doar ca să mă aud.

Valurile mării mă tachinau chiar și în aceste momente. Tâmplele mă ardeau ascuțit, nefiresc. Durerea se spirala dinspre urechi spre interiorul craniului meu, apoi am simțit-o în gât. Am înghițit scurt, și-am auzit. Durerea se transformase într-un sunet pe care l-am înghițit. Când am deschis ochii, îi aveam umeziți cu lacrimi. Nu știam că pot avea lacrimi, dar se pare că acestea jucau rol de lupă, făcându-mă să văd mult mai bine. Fiind încă înfipt cu genunchii în nisip, l-am privit și părea diferit de tot ce am crezut că este. Mi-am făcut palma căuș și am introdus-o cu grijă pe sub mănunchiul de granule ce păreau atât de diferite. Aș fi crezut că lacrimile din ochi le făcea să pară mari, dar luate în palmă au dovedit a fi mari și în comparație cu palma mea. Poate nu erau nisipul pe care călcasem dintotdeauna. O asemenea apariție să mă fi rănit la călcâi, să fi adus în scenă durere și sunet? Mi-am întors privirea spre valuri și le-am auzit pentru prima dată. Râdeau de mine. Râdeau și mă tachinau până ce mă învăluiau cu recele lor. Lacrimile erau lupe ce măresc așteptarea.

Când mi-am întors privirea spre locul unde genunchii mi se scufundau în nisipul ud, am văzut pentru prima dată o multitudine de formațiuni asemănătoare cu ce crezusem eu că este nisip mărit sub lupă. Erau așezate în formă de om, de femeie, ca și cum o astfel de ființă chiar ar exista, naufragiată pe nisipul meu. M-am târât spre locul respectiv, auzind valurile ce loveau formațiunea aceea. Se retrăgeau cu zgomot, aproape sfârâind. Avea cu-adevărat forma unei femei, de parcă s-ar fi topit chiar acolo, pe plaja mea. Mi-am petrecut palma peste formă și-am constatat că se întindea până în mare, de parcă ar fi tras-o cineva în apă, de parcă ea s-ar fi târât în lumea ei misterioasă.

Ce vă spun acum este ca un vis împletit cu realitate, ca momentul în care lucele nopții se îngână cu primele raze ale soarelui, ale acelei ființe ce își ancorează menirea în nisipul meu. Trecuseră câteva zile petrecute departe de cabană. Înainte de a mă răni la călcâi, viața mea era simplă. Mă trezeam în fiecare dimineață la fel, niciodată întrebându-mă cum am ajuns acolo.

Luna era încă vizibilă, prinsă într-un joc al luminilor cu primele raze de soare. Valurile mării loveau ușor în scoicile lipsite de viață, încă în formă de femeie. Apa se retrăgea de fiecare dată, dansând printre scoici. Am ațipit câteva clipe, până mi-am auzit numele. Mă striga pe nume, unul pe care nici eu nu mă mai auzisem strigat. Am ezitat să îi răspund, apoi mi-am deschis ochii și am văzut înaintea mea o femeie.

O parte a trupului ei era așezat pe scoici, o parte era încă ascuns de apă, de mare. Părea ca o ancoră înfiptă în nisipul meu, nu doar a Lunii, nu doar a Soarelui, ci a ceva ce simțeam adânc în mine. Mă privea zâmbind, și o făcea sublim și devastator. Mi-am așezat palma pe piept pentru a-mi simți pentru prima dată bătăi în cutia toracică. Oare să am și eu în piept o ființă ca aceea, închisă, dornică de a ieși?

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle se juca înaintea mea. Pieptul îi era lipit de ele, trupul la fel. Coatele îi erau fixate în prelungirea corpului, cu antebrațele ridicate. Din palmele ei curgeau cochilii, atât de lent și de uniform, încât am început să le simt pulsația, una ce se asemăna cu cea pe care o simțeam în piept. Timpul. Clepsidra din fața ochilor mei părea a măsura timpul. Chipul i se mișca lent când spre palmele ei, când spre mine, imitând pulsațiile unei meduze translucide. Ochii ei blânzi trădau tristețe. Lumea din care venea era plină de iubiri ce se pierdeau prea repede, mult prea ușor.

Scoici fără perle, iubiri pasagere fără conținut, dar care topeau trupurile gelatinoase ale bietelor scoici. Din când în când, obosită de a le mai măsura trecerea, clepsidra pătrundea în lumea mea pentru a le arunca pe nisip. Aduna din ce în ce mai multe cochilii lipsite de viață. Prețul plătit de ele era mult prea mare. Fiecare scoică ascundea povești despre care nu se mai vorbea, dar ea le simțea. Atinse, ele trădau dorul după suflete ce-ar fi putut fi perle.

Când ultima cochilie i-a căzut din palme, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit. Timpul și-a încetinit suflarea. Scoicile, rar în perechi, se ridicau deasupra nisipului pentru a-și spune povestea. Mii de idile ce nu au devenit perle tânjeau după o a doua șansă. Când și ultima cochilie și-a spus dorul, timpul și-a revenit. Ființa mării dispăruse. O durere ascuțită mi-a secerat creierul, lăsându-mă inconștient pe nisipul umed pentru câteva clipe.

Lucrurile deveniseră instant clare. Te-ai întrebat de unde provine nisipul din clepsidre? Ei bine, eu îl ofer. Sunt meșterul de nisip, cel care simte dorul din scoici. Nu multe îl poartă, dar pe acelea le zdrobesc și le fac nisip. Un nisip ce măsoară iubiri, unul care se scurge din palmele femeii clepsidră.

Inima unei clepsidre

Inima unei clepsidre

Mă dor palmele, mi-am spus eu, așezat pe scaunul din nuiele de dinainte de apusul soarelui. Vieții i-am oferit totul. Că au fost lucruri bune sau mai puțin reușite, am fost acolo, făcând din puținul meu, frământat cu putere în palmă, fărâme de speranță pentru un viitor învăluit de orizonturi agățate la distanță.

De câteva nopți mă văd obosit din cale afară, aproape de a adormi, ca să constat că m-am așezat prea repede în poziția mea favorită de somn doar ca să nu adorm. Sau, ca să mă macin de nesomn și preocupări. Dacă pentru mulți noaptea este un sfătuitor bun, pentru mine este ca un chinez care vrea să mă avertizeze cu privire la ceva ce nu înțeleg, cu atât mai puțin când țipă. Limba lui mă ține treaz și nu îmi mai pasă dacă înțeleg ceva.

Mă dor tâmplele, mi-am spus eu, sperând ca acea durere ce îmi traversa cutia craniană să cedeze, că nu eu am înșelat-o spunându-i că ar fi menghină. Am pretenția de la biata durere de tâmple să își dea seama că strânsoarea ei nu este cel mai bun destin pe care și-l poate dori o durere. Am strâns ochii ca să îmi reduc spiritul de observație, suspinând a durere și a preocupări difuze. Știam însă faptul că tăieturile din palme provin de la o meserie pe care o avusesem în tinerețe. Și cât a trecut de la acea expediție în care am colectat clepsidrele iubirilor spulberate, și câte petice de nisip însângerat am atins.

Din piept îmi curge nisip roșiatic, fin și uniform. Văzusem acest dans doar la clepsidrele ce și-au stins menirea de a măsura timp atunci când au spulberat sticla ce le făcea să pară ființe ale unui destin mult prea simplu. Mi-am lipit palma îndurerată de piept, sperând să opresc sunetul calm al pierderii. Mi-ar fi plăcut ca pieptul meu să nu conțină nisip. Aș fi acceptat cu plăcere să conțină un săculeț plin cu note muzicale, poate chiar cu partituri nescrise încă. Să am un piept plin de nisip m-ar conduce la singura concluzie acceptată.  Eu sunt ultima clepsidră, una solitară. O altă concluzie ar fi aceea că sunt o marionetă a timpului, una în care acesta și-a ascuns o palmă de nisip pentru vremuri de criză.

Mă doare pieptul de la timp, mi-am spus eu. Mă doare până în genunchi de la teama că mi-aș putea pierde bătăile inimii. Mă gândesc să devin și eu o clepsidră pulsatoare, una cu o inimă ce pulsează uniform spre dor. Nisipul scurs fără pulsație este o pierdere de timp. Aș vrea să pulseze cu viață, cu dor, cu iubire.

Ce este dorul? Mă întreb mult prea des, mai ales acum când cioburile clepsidrelor de pe Marte par a mă însoți pe Pământ. Dorul este nașterea unei limbi noi, una care poate să traducă ramificațiile interioare ale iubirilor rătăcite în trecut, acele iubiri ce și-au scurs secretele prin pereții fisurați ai clepsidrelor. Dorul ne ancorează în trăiri trecute cu valoare imposibil de exprimat, făcându-ne rătăcitori incurabili, alienați de menirea noastră primordială de a iubi. Dorul fără speranță este ca un ocean surprins în încăpățânarea lui de a lăsa orizontului puțin loc în depărtare. Speranța este acea ființă care ne ridică peste oceanele greu de traversat.

Mă doare senzația de orizont, mi-am spus eu. Pierdut de el mă simt ca naufragiat în leagănul unui ocean, supărat pe nopțile fără stele. El și-a făcut nori din suflet, evaporându-se, în timp ce eu mi-am strâns la piept dune de nisip pentru a-mi întârzia scurgerea. Căldura topește orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, păream o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele îmi loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul meu, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îmi susțină moralul. Din străfundul oceanului uscat se aud pulsațiile unei noi deveniri, una care să dea naștere unei clepsidre obișnuite cu orizontul.

Mi-am îndepărtat palma de pe pieptul ce-și scurgea nisipul. Credeam că sângele meu se va amesteca cu nisipul pentru a-l coagula, ca să constat că mi-l pierdusem cu mult timp în urmă. Mi-am petrecut peste un umăr o bucată de material de in dublu bătut, cât să nu permită celui mai fin nisip să se scurgă. L-am așezat sub rană, ascultând tonalitatea scurgerii. Nisipul aluneca uniform, găsindu-și loc în forma sferică a inului. Ai spune chiar că între pieptul meu și material exista o comunicare pe care o puteai asemăna cu cea a unei clepsidre. Îmi propusesem să schimb acest lucru.

Mi-am înfipt palma dreaptă în nisipul ce și-a liniștit pentru moment alunecarea și m-am simțit acolo, în căldura lui, în auriul ce îi definea culoarea. Când am ridicat privirea, orizontul și-a ancorat asigurarea că nu mă părăsește. Rotindu-mi privirea în toate părțile am constatat că mă aflu într-un câmp de curând arat. Pe loc mi-a venit o idee. Cum ar fi să iau o mână de nisip ce s-a scurs aproape de pieptul meu și să îl presar în sol?! Să îl semăn, dându-i posibilitatea să își crească singur înclepsidrarea.

Mi-aș semăna inima de clepsidră în pământ. Înclin să cred că mi-am rănit pieptul involuntar pentru acest simplu fapt: un câmp plin de semințe de clepsidră solitară, crescute cu grijă de aliații mei, ai oricărei clepsidre. Timpul, orizontul, speranța…

Era să uit de iubire și dor…

www.cosmisian.com

© Cosmisian

Foto google

22 iunie 2021 Timișoara

Frânturi din „Fetița cu Codițe și Firul Narațiunii”, cap. 33

„Câțiva dintre călători i-au făcut loc fetiței, încurajând-o să urce prima. Nu a pierdut o așa ocazie, urcând lent, privind în sus, puțin în jos, cu pieptul plin de emoție, așa cum cerul senin se emoționează în pragul ploii, strângând la piept nori plini de răcoare. Mintea ei genera scenariul perfect pentru călătorie, doar că pentru aceasta îi erau necesare mai multe locuri, că doar avea un echipaj. Știa că la un moment dat drumul spre Hațeg va fi inundat de o mare secretă, iar autobuzul se va transforma într-un Velier colosal, cu care va reuși să străbată marea, salvându-i pe toți.

Șoferul și-a întors privirea spre culoarul autobuzului, încă mustind cu călători dezorientați. Le-a dat un ultim  minut de pregătire, a închis ușa din față a autobuzului. Turase puțin motorul, fapt ce a bucurat copiii, vibrând la unison cu trupurile încântate ale micuților. În tăcere, o fetiță se pregătea să conducă pe ascuns autobuzul spre o călătorie pe care o vedeau doar ochii ei migdalați. Un autobuz condus spre destinație pe două drumuri în același timp, pregătit să înfrunte greutățile mării. Fetița-căpitan era la datorie.

Odată pornit, autobuzul a devenit cea mai mare descoperire pentru copiii ce călătoreau pentru prima dată spre casa bunicilor sau a neamurilor. Să stai pe un scaun și să vezi trecând cu viteză pe lângă tine păduri pline de nuanțe de verde, dispărând în coada ochiului, făcând loc satelor aliniate pe ambele părți ale drumului proaspăt asfaltat. Casele erau ornate cu mozaicuri din gresie ornamentală, lucind în mod inconfundabil în soare. Porțile înalte ascundeau lumi nebănuite, despre care nu puteai decât să gândești o fracțiune de secundă. Din loc în loc puterau fi văzute bunici îmbrăcate în straie multicolore, unele așezate pe băncuțe din lemn de brad, al cărui miros îl simțeam involuntar, altele sprijinite de cârje improvizate, unele încă verzi, putând prinde rădăcini dacă ar fi fost să rămână mai multe minute fixate în același lor. Un interes deosebil în aveau roțile, pentru că din tot ansamblul autobuzului, doar acestea le atrăgeau atenția câinilor. Ei erau singurii care lătrau la roți. Copiii imitau cât puteau, spre disperarea părinților.”

© Cosmisian
Foto: 7-themes

Veronica Balaj: LUCETTE – Viața dincolo de imunitate zero

Cu multa apreciere,
Cosmin

Revista Floare albastră

de Cosmisian, Editura Siono, București, 2021

Volumul ,,Lucette, viața dincolo de imunitate zero”, cel de-al doilea semnat de Cosmisian, continuă o traiectorie personală. Un fel de a scrie care nu uzează de tiparele știute. O formulă personală, cu atingere a zonei expresivităților moderne. Coperta, la orice carte, face parte dintr-o simbolistică pe care cititorul o descifrează blitz. O acceptă sau … o respinge. Se creează din prima o legătură între autor, textul propus și beneficiarul înțelesurilor înscrise în pagini. În cazul de față, se merge fix pe prima variantă.

Vezi articolul original 844 de cuvinte mai mult

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

%d blogeri au apreciat: