Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!

 

Șoapte strigate cu voce tare

Șoapte strigate cu voce tare

 

Șoapte strigate cu voce tare

Noaptea ta este un hoț de gânduri.

Le ia, le răsucește și le face dor,

Din aripa lovită poți culege zbor,

Din cerul sec, povești pline de nori,

Din suflet zbuciumat, schimbări.

Sursa foto

Șoaptele de departe par clipe

Noaptea ta mi-a zgâriat amintiri.

Începuturi care acum nu mai sunt,

Destine frânte cu teamă în gând,

Contururi pe forme ce există,

Poarta iubirii încă rezistă.

 

Șoapte din spate zâmbesc orb

Noaptea ta e lucrul cel mai firesc.

Am căutat rezolvări între mărăcini,

Am lăsat urme de sânge pe spini,

Binele sublim se formează încet,

Dimineața se-ntrevede concret.

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi. Poți avea îndoieli, dar ce voi spune acum, te privește și pe tine, cel puțin în egală măsură în care mă priveşte pe mine. Poate chiar mai mult. Ți-am vorbit prea mult atât de alambicat, iar tu nu ai înțeles nimic. Nici ce spuneam, dar nici de ce am ales să vorbesc astfel. Eu m-am dat mare că sunt tare deștept, așa că mie mi-a părut un compliment să îți spun că sunt un titirez care se învârte pe podea. Dar, unui titirez nu îi pot crește aripi când se învârte pe loc, iar asta îl face complet neinteresant. Așa că, am pus mâna pe mintea mea și am oprit-o. Mi-o făcuse Dumnezeu mai demult, când mă lăsase gol, fără minte-n cap. Acum o fac eu. Mi-am spus mie că e mai bine să admit că nu știu nimic. De atunci umblu fără minte-n cap. Doar că…

Îți voi mărturisi. Tu poți crede că este doar un moft de-al meu, dar mie îmi este egal. Mi-am propus să uit complet de ce am crezut că știu, până am reușit. Trăiești ca să te împlinești, să lași în urmă ce alții nu vor aprecia. Poate vei avea norocul să te restaureze cineva după ce te-a pus viața la coșul de gunoi. Dar, vei fi apreciat doar pentru culoarea care ți-a fost articulată mai pe urma. Încep să simt. Nu mă mai doare să recunosc că nu ai de ce să mă remarci. Sunt o umbră ce se disipă în prima adiere de vânt. Până și un curcubeu se ține mai tare de cer decât o fac eu de lumina ce m-a făcut umbră. De atunci, mi-am diversificat fâșiile de umbră. Doar că…

Îți voi mărturisi. Am ascultat două melodii până când nu mi-am mai dat seama că se repetă. Suntem două melodii care se repetă pentru alții. De ce am crede că lor le pasă?! Apoi, ei merg pe repetiția altora. Ne intersectăm cu dezinteresul altora, dar nu facem din asta o notă discordantă. Poate, pentru o vreme, una care să sune bine. Ne place să sune bine, chiar dacă niciun sunet nu ține prea mult. Sunetele sunt ca fulgii de zăpadă care se dau mari când îi cern norii, dar niciodată nu îi ține norii la piept. De atunci, am lăsat notele să-mi cadă din piept până devin ele însele o repetiție de care nu își dau alții seama. Doar ca…

Îți voi mărturisi. Doar că, nu ți-am spus tot.

Fata-cireș

Fata-Cires de dragul dorului sa fie!

Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

Fata-cireș

Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult şters din imaginația mea. Și, iată-mă aplecat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic prin lipsa de putere de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine. Sunt încă nesigur dacă ai existat vreodată sau te-a produs mintea mea, ba nu, inima mea, dorința de a iubi atât de profund încât trupul tău părea învelit cu declarațiile mele sincere. Dar, banca dură îmi amintea că realitatea mea este cea care mă doare pe toată coloana vertebrală, curgându-mi până în tălpi, de parcă nervul sciatic putea fi afectat de iubirea ce ți-o port de atunci, de când te cunosc, dintotdeauna.

Ea. Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O…

Vezi articol original 660 de cuvinte mai mult

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

 

– Eu? Ce să spun eu despre el?

Și, iată-mă pe mine, sfioasă în fața doamnei Schiltz, încercând să prezint fișa medicală a pacientului, doar că pe dânsa nu o interesa vreo schemă de tratament. Deși bărbatul nu își dădu încă drumul la vorbă, parcă amuțit după accident și mirarea că încă trăiește, se simțea vădit tot mai bine. Vizitele dese în salon păreau mai curând făcute cu scopul de a alimenta bârfa și zvonul că el ar fi atât de apropiat descrierii care făcea orice femeie să viseze la picurii de rouă ce se preling pe umerii dimineții sub atingerea degetelor lui. Ce era să îi spun?

– Arată bine, spun eu tremurând, apoi adaug repede că putea fi mai rău, putea muri chiar! Pe neașteptate, îmi simţeam obrajii arzând puternic. Nu mai simţisem așa ceva până atunci.

– Drăguțo, lasă ce faceți voi la Spital. Se va face bine la câtă grijă primește deja! S-a grăbit să adauge ea doamna Schiltz, zâmbind sugestiv.

Vedea oare în ochii mei altceva decât credeam eu că se poate vedea în ei?

fluturi de poveste

Sursa poza!

– Recunosc, mă atrage puțin. Pare totuși prea misterios, cine știe ce o fi fost în spatele accidentului. Dacă a vrut să… să… cine știe… M-am uitat întâmplător la mâinile lui și nu am văzut decât urma lăsată de o verighetă groasă și o cicatrice mare pe piept. Dar, ca bărbat, așa, el…

– Eu am auzit că arată destul de bine. După ce se face bine, aș vrea să îl invit la un ceai. Nu cred că mai ai scăpare. Trec anii peste tine, fata mea, iar tu îți macini sufletul până ce singurătatea te dezumanizează. Și, uite un bărbat gata făcut, matur și frumos. Crezi că nu știe că ai avut grijă de el? O vrea și el să se recompenseze cumva.

– Ei, nu mai glumiți, chiar nu simt nevoia de compania vreunui bărbat. Numai ce a venit Anabelle. Ea este puiul meu scump, priviţi-o ce frumos stă ea adormită lângă mine.

– Și el poate sta cu capul pe piciorul tău, privindu-te…

– Are niște ochii! Când soarele s-a aplecat spre valea noastră…

Brusc mi-am dat seama că mă pierd în explicații. E posibil ca doamna Schiltz să îmi fi întins vreo capcană? Poate că doar eu elaborez totul în tăcerea minții mele. Viața mea avea deja complicațiile ei, trecutul încă mă ținea trează până la epuizare. De ce i-o plăcea trecutului doar noaptea, nu știu. Dar, un bărbat la care să mă gândesc este de departe cel mai neașteptat lucru după anii în care am fost ca imunizată împotriva subiectului. Nu credeam că pot uita de conversațiile dese cu trecutul. Ceva se schimbase la mine. Nesomnul lua altă formă. Cumva, răsărise soarele în mijlocul nopților mele întunecate, iar mintea mea făcea conversații cu un presupus erou al inimii muntelui. Bărbatul cu făclie îmi ilumina ultimele trei nopți, sau cel puțin eu adormeam cu un oftat de liniște și mulțumire.

Să vină oare un nou început peste viața mea?

Cosmisian,

Va urma!

Capitolul precedent aici!

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Notă: A se citi după lecturarea capitolului din link!

M-am întrebat adesea cum aș putea descrie în cel mai simplu mod o kirianna. Și, când dorința m-a apăsat cel mai tare, iar genunchii încă rezonau cu solul peste care au căzut din nou, în fața mea, ca o pleiadă persuasivă, kirianne cu chipul lucid și luminiscent ce își etalau cu eleganță fastul. Și, când le-am atins chipul prins în catifelare umedă, am realizat că erau fine ca meduzele. Cel puțin asta mi-a fost prima senzație.

M-am uitat în jur și nu mai era nimeni. Singur într-o lume în care m-am născut după ce am înfrânt reversul luminii, o moarte înghețat de întunecată. Singur. Un om care încă purta urme de întuneric pe umeri, dar care a pătruns cu totul în lumea kiriannelor. Sunt lucruri pe care vrei să le poți înmagazina ca să le poți dovedi altora spectacolul inimaginabil al dansului acestor ființe, dar din prima clipă în care le-am atins, mi-am dorit să nu vorbesc vreunui nefiresc despre nuanța de lumină majestică pe care o emanau distinsele.

Capul lor era uluitor. Aveam să descopăr că ele mă vizitaseră în copilărie, camuflate în verdele răşinoaselor ce îmi permiteau să intru pe furiș în curtea Grădiniței. Doar când era pe ascuns, sărind prin tunelul kiriannelor camuflate în verde crud, puteam pătrunde nestingherit în lumea fantastică pe care ochii mei o purtau în loc de pleoape. Dar, nu le-am recunoscut atunci. Undeva, în plin monument al fascinației de copil, adoram chipul ce mă privea indiferent din ce unghi încercam să îl surprind. Ce poate fi mai surprinzător ca acest moment al reconcilierii dintre trecut și minune?

Copilăria mea este un pasaj verde învăluit în chipuri de kirianne camuflate, cu care schimbam vise. Le mângâiam antenuțele ce se încovoiau în tăcere sub atingerea mea, în timp ce eu depuneam eforturi de a le șterge argintiul de pe verde. Oare știam că se camuflează? Poate că, în felul lor îmi vorbeau. Doar adulții se tem de țipătul lor. Pe mine m-au ademenit adesea prin acoperișul spart al căsuței vechi înspre o lume a cărților vechi, necitite de prea mulți ani. Aveam palmele ticsite de praful fin al așteptării. Nimic nu poate înlocui momentul unic al deschiderii unei cărți prin ceea ce eu credeam că este o rază de lumină ce pătrundea prin spărturile acoperișului vechi. Dar, nu erau spărturi. Nu erau raze. Erau kirianne care luminau fascicul după fascicul pașii pe care visele îi făceau.

Copilăria mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi. De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie. Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut?

Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură.

Cosmisian,

Va urma!                                                                                        Citește capitolul anterior aici!

 

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36 Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36

Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Iubirile care nu își onorează gazdele sunt nedemne de ființa umană.

Lumina, foarte discretă pentru o ființă de gen feminin, s-a retras treptat, aproape fără a lăsa urme. Banca le-a găzduit celor doi o bună parte a serii, una liniștită și plină de trăiri care nu necesitau explicații. Acestea doar le-ar fi devalorizat. Iubirea lor nu necesita cuvinte prea multe, cel puțin nu în această seară. Cafeaua rămăsese martoră îmbrățișării lor îndelungi. Cei doi uitaseră de ea. Nu aveau nevoie de un liant pentru o iubire căutată prea mult printre vestigiile unui pod peste timp, suspendat în așteptare. De departe, păreau un cuplu cu o poveste înrădăcinată în visare.

– Porți un sacou foarte elegant. E confortabil?

– Mă ierți, cum am putut fi atât de distras? Ție îți este rece.

– Nu aș spune chiar rece. M-am încălzit puțin în îmbrățișarea noastră. Nu refuz însă…

Pierre se ridică de pe bancă, încă ținând-o pe Mouelle de mână. Își lăsă lent sacoul să îi alunece pe brațe, apoi îl roti și îl așeză peste umerii ei.

– E atât de cald în interior. Ajută-mă să îl îmbrac.

– Hmmm, să îl îmbraci? E totuși, lung.

– Ți-am spus? E cald și aici și aici și aici.

Pierre își așeză palmele peste umerii lați ai sacoului ce o învăluia, căutându-i pe ai ei. O admira,  fixând-o cu privirea în ochii ei mai mult strălucitori decât colorați. Întotdeauna s-a simțit fermecat de privirea ei. Nici nu realizase ca astăzi cât de mult îi lipsise mângâierea din ochii ei blânzi și iubitori. Făcuse o greșeală nefericită să o lase. Plătiseră amândoi un preț neașteptat de mare pentru o despărțire ilogică. Fusese o despărțire ilegitimă pentru frumosul din relația lor. Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează. Fiecare pas trebuie să fie unul în direcția pe care dorețti ca celălalt să se nască. Iubirile nu sunt păduri virgine uitate de admirație umană.

– Ești atât de frumoasă în seara asta! Mi-ai lipsit prea mult. Mi-ai lipsit deplin. Te iubesc cu greutatea faptului că ne puteam pierde pentru totdeauna.

– Sssst, te-am rugat să nu menționezi nimic despre trecut. Vom trece și pe la poarta lui. Am multe să îți povestesc. Ia-mă de mână, vreau să ne plimbăm spre mașină. E târziu și aș vrea să ne îndreptăm spre un final deosebit al acestei seri. Prefer gustul buzelor tale. Prefer să aud liniștea din îmbrățișarea ta. Destul mi-a fost lumea interioară zdruncinată din temelii. Mi-e liniște acum. Lasă-mi-o!

poza – cut de pe google

La intrarea în parc, sub lumina gălbui a unui felinar scund din fier forjat împletit, stătea parcată un Phantom, Rolls-Royce-ul fumuriu ce trăda statutul social al scriitoarei. Domnul Jerome performă cu dibăcie ritualul sobru al deschiderii portierei pentru Mouelle, apoi pentru Pierre. Întotdeauna își lua inima în dinți și îi oferea un zâmbet cald, ca de tată, încântătoarei. Nu își permitea nicio abatere de la acest ritual doar pentru ca Mouelle etala o simplitate pe care statutul ei nu i-o alterase vreodată.

– Jerome, toate bune acasă? Cum se simte Adalene?

– Chiar se simte mai bine, Madame. I-a prins bine tratamentul prescris de doctor. Ne-a fost teamă de ce era mai rău, dar am trecut și de acest nefericit incident. Vă deranjăm prea mult, ne simțim o povară pentru…

– Te rog, Jerom, te rog! îl întrerupse Mouelle. Familia ta a fost dintotdeauna apropiată familiei mele. Nu mi-aș ierta să vă știu în nevoie. Loialitatea voastră ne-a făcut mai buni, mai iubitori… Roucher vă datorează!

Pierre era tăcut. Nu știa că Mouelle este atât de implicată în viața angajaților de la Vila Rouge.  Conversația celor doi l-a prins în scurt și pe el. Mouelle era foarte atentă la orice ar putea deranja. Își trăia statutul social cu o eleganță ce întotdeauna oferea suficient loc celor din jur.  

Cosmisian. Va urma!

Capitolul anterior aici!