Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

Peripețiile unui stilou fără cerneală – piept din pagini scrise

Peripețiile unui stilou fără cerneală – piept din pagini scrise

     Ziua în care am plecat de la Frizerie am avut impresia că am uitat ceva. Ceaşca de cafea îşi pierduse menirea în ciuda poftei de amar. M-am prefăcut, iar minciuna mea pare să te fi urmărit. Cum aş putea să nu te văd? Mă priveşti încă şi acum, sau ceva din privirea ta mi-a rămas întipărit în aerul pe care îl respir de fiecare dată. Fără să ştii, am cerut de la Delia numele ultimei cărţi pe care o citeai. Vise! Tu mă cauţi când visele nu refuză spectacolul pe care sperai să îl visezi noapte de noapte. Te-ai gândit că aş putea să te găsesc după titlul ultimei tale cărţi citite?

     Purtam şi eu o copie a acelei cărţi. În timp ce tu dormeai, am modificat paragrafe întregi. Mă joc adesea cu cărţile pe care le citeşti. Oare acum înţelegi de ce reiei întotdeauna citirea de la capitolul ce precede semnul de carte? Eu îţi fac asta. Te supun unui chin al repetiţiei. Şi, nu o faci de plictiseala. Am ajuns să te cunosc. Simţi şi doreşti! E mai bine acum, avându-ţi încheieturile prinse între ele cu un şnur moale al gândului că te-am atins când dormeai.

     E dimineaţă şi în drumul meu spre serviciu. Am oprit la Patiseria Paese din josul străzii şi am luat un croasant, încă aburind. Mi-a spus dra de acolo să aştept să prindă din mers aroma dimineţii, ceea ce am şi făcut. Degetele mele miros a unt şi a crustă, uşor sfărâmicioasă.

Sursa foto – Pen & Pad

     Am intrat în birou şi am oferit colegilor propriul lor croasant. Îl aşteptau. George s-a oprit şi m-a privit îndelung. A zâmbit şi mi-a spus că am pe chip un nou capitol de care e tare curios. A rămas cu acea curiozitate întreaga zi. M-am privit în oglindă şi nu mi se vedea capitolul pe chip, iar în oglindă era cu totul altceva. Am văzut un mini-spatiu între paginile cărţii, pe care le întorc cu mare atenţie ca să nu îi răpesc cărţii perfecţiunea cu care îşi închide capitolele. O hârtie ruptă în grabă adăpostea o altă aromă pe care nu o puteam atribui decât gurii tale. Ştiai că buzele tale sunt moi şi pecetluiesc sărutul cu o putere ameţitoare? Ştiai, cum să nu ştii…

     Am atins pagina şi ţi-am simţit privirea aplecându-se spre pieptul meu. De acolo ai luat hârtia? Din sufletul meu? Mai am încă pagini nescrise? Dacă pagina ai luat-o de acolo, iubirea ce mi-o porţi ai luat-o din sufletul tău? Am ajuns la concluzia că am o inimă nescrisă suficient, iar tu ai o inimă plină de iubirea înscrisă pe fâşii de pagini smulse dimineaţa devreme din pieptul meu. Oare este greşit să îmi doresc să mă rescrii în fiecare dimineaţă?

 (Excercitiu stângaci de literatură)

© Cosmisian, Timișoara

În perfecțiunea iubirii

În perfecțiunea iubirii

Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul,

 precum răsăritul o face,

acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea

suspendată pe cupola visării.

Te voi atinge pe părul negru

ce își răsfiră șuvițele în plină adiere,

îți voi mângâia chipul tău alb

ca perfecțiunea unei luni pline

într-o noapte senină,

prinsă de orizont

cu nasturi turnați din praf de stele.

Sărutările tale sunt prinse între ele

ca petalele unui trandafir roșu

ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă.

Văd.

Privesc prin ochii tăi universul

văd în el iubire și credință.

Când l-a făcut pe om,

Dumnezeu l-a gândit în doi.

Un el și o ea.

Le-a făcut un singur ochi

în care se regăsesc cei doi

în perfecțiunea iubirii.

Când mă vei pierde, iubite,

caută-mă!

în lumea ascunsă în privirea noastră.

Mă vei regăsi doar de aproape…

(Poem scris de Mouelle Roucher)

© Cosmisian, 2018

Sursa poza – google (Clepsidra infinitului)

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – franturi Vol. 2

Frânturi din Vol. 2 al seriei Mouelle Roucher

„Acasă” își dublează valențele

     Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare. Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

     Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon. Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

      Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greşelile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.

     Dar, venise timpul să plece din nou departe de familie. Era de dorit. Începuse să se gândească la Lyon tot mai des. Exista o liniște interioară în asta oridecâte ori o făcea.

     Cea mai neașteptată revedere se întrezărise fix în trunchiul solid al săptămânii, joi dimineață. În plină stradă, în Anduze, parcă împrumutați poveștii de acasă ce își pierdu treptat farmecul, au apărut soții Madolen. Se țineau de mână și râdeau. Aflaseră de la Mouelle că tânărul scriitor era în vizită la părinți, așa că se hotărâră repede să îi facă o vizită. Și, nu le-a luat foarte mult timp să se pună pe călătorit.

     Vechiul lor Peugeot 203, încă funcțional, devenise sursa lor de delectare, iar Franța le oferea din plin frumusețile. Mașina era suficient de lentă cât să le permită deliciul călătoriei. Ceea ce părea a fi o călătorie de cel mult cinci ore cu mașina, în realitatea devenise o incursiune în iubirea celor doi. Depănau amintire după amintire, fără a se grăbi.

     Au ajuns cu o seară înainte în Valence, unde au și înnoptat în casa părintească a soției. Se iubeau atât de mult la vârsta lor înaintată încât nu își puteau aminti episoadele cu umbre ale iubirii lor. Cum obișnuia să spună adesea domnul Madolen – Iubirea ne este atât de frumoasă. Ce-i dacă mai sunt umbre? Întotdeauna există lumină dincolo de aparențe. Se iubeau simplu.

     Ajunși în Anduze destul de devreme, au mers direct la casa familiei tânărului, doar ca să afle despre el lucruri pe care ei doar le intuiau. Nu căutau confirmare pentru decizia pe care o luaseră de mai bine de un an, dar căldura cu care i-au primit a fost o confirmare că luaseră cea mai bună decizie. Patriciei i-a luat puțin timp să se simtă bine lipită de buni Madolen, cum o numise atât de spontan și repede. Cu siguranță că nu s-au așteptat ca părinții tânărului să știe atât de multe despre ei. Ospitalitatea familiei tânărului scriitor era însăși definiția cu care puteai îmbrăca un cuvânt. Sucul de mere făcut pe loc era atât de parfumat și răcoros, încât puteai crede cu greu că merele ascundeau o aromă atât de distinctă și nobilă în ele.

     După ce au mulțumit pentru ospitalitate, au plecat înspre Cafeneaua unde aflaseră că îl pot găsi pe băiatul acestei familii deosebite, unul cum și-au dorit și ei. Apropiindu-se de tânărul scriitor, încercau să dea impresia unei întâlniri din întâmplare. La cât de mult ținea la ei, chiar și anunțat de vizită, tot surprins și încântat ar fi fost. A alergat spre ei și i-a îmbrățișat strâns pe amândoi, mai mult decât emoționat. I-a invitat la el acasă, dar ei au spus că sunt în drum spre Notarul de pe Avenue du Pasteur Rollin, unde au de semnat câteva documente importante. Au insistat veseli să îi însoțească, iar el a cedat cu gândul că poate acest lucru i-ar putea ajuta în vreun fel.

     Parcă amețit de surpriză, tânărul nostru a acceptat fără prea multe întrebări sau riposte să semneze. Avea să realizeze că aceștia îi lăsaseră lui casa din Lyon. Casa împreună cu toate cărțile adunate o viață întreagă. Casa împreună cu un transfer de 45.000 de euro. Ei erau mult prea entuziasmați, el era mult prea depășit ca să înțeleagă ce i se întâmplase.

     După ce i-au predat documentele ce îl făceau proprietarul de drept, i-au amintit de ziua în care i-au dat o cheie misterioasă. Cum ai putea uita de cheia pe care o porți de mulți ani cu tine și te întrebi dacă nu cumva te-ai legat de o amintire pe care nu ai avut-o, sau de un viitor ce nu se mai regăsește în planul pe care Universul l-ar fi croit pentru tine dacă ar fi fost și o ușă pe care să o deschidă acea cheie?!

     Dar, niciodată nu s-a gândit să o arunce. Cheia aceea devenise un simbol. Un simbol al faptului că întotdeauna există o cale de a merge mai departe chiar și când nu știi cum.

     – Pui, în partea veche a casei există o cameră pe care nu am deschis-o nici noi de mult timp. Te-ai întrebat adesea de ce am montat pe acel perete acel tablou ne suspendat, care atingea podeaua. Ei bine, acel tablou este de fapt o ușă. Fotografia prinsă la mijloc în dreapta… ascunde încuietoarea. Mai departe, vei descoperi tu însuți. Dar, nu te grăbi! I-a spus, doamna Madolen.

     – Mi-ați dat o cheie care să deschidă o ușă-tablou într-o parte a casei unde eu nu am ajuns niciodată? Ce misterios pare!

     – Noi suntem prea entuziasmați acum. Te lăsăm să asimilezi ce ți se întâmplă. Noi avem acum o lume înainte. Haide să te îmbrățișăm. Să ne auzim cu bine. Trimitem noi o carte poștală. Cred că se mai vând…

     Încă amorțit de cele petrecute în mai puțin de 30 de minute, tânărul scriitor își luă rămas-bun de la cei care i-au găzduit cea mai specială parte a vieții lui. Cine oare să îi fi dat lui prima lui carte scrisă de Mouelle Roucher? Oare nu chiar ei i-au lăsat și adresa Editurii, în caz că l-ar fi interesat? Și, cât l-a marcat prima carte, a doua, a treia…

     A stat în picioare în mijlocul străzii, privindu-i cum se îndepărtau fericiți în mașina lor veche și credincioasă. Acasă nu a mers imediat. Cu 30 de minute în urmă se gândea să le spună părinților că sosise timpul să se întoarcă la Lyon, însă acum avea să le spună că se va duce la EL ACASĂ!

Sursa poza – google!

     Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugenne îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma? Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

      Gâtul ei subțire, atât de firav și alb, era însemnat de o aluniță pierdută pe câmpul…

© Cosmisian, Timișoara

Va urma!

16. Lucette – Vă deranjăm cu fericirea?

16. Lucette – Vă deranjăm cu fericirea?

Venise vremea ca visul cel mare să își pună piciorul în casa cumnatului meu. Era o dimineață blândă de iarnă. Marcel încă dormea. Lucette îl ținea strâns de mână. Dormeau împreună într-un pat înalt, roz și plin de pace. Iepurașul părea să fie singurul animat de tandrețea cu care fetița îl strângea la piept.

Eram în bucătărie. Juliette pregătise cafea. Mirosul cafelei proaspăt preparată întotdeauna m-a fericit. O priveam cu drag pe iubita mea soție. Părul ei blond era prins la spate într-o manieră rebelă, cu șuvițe care refuzau să indice resemnare. Ochii ei erau ca albastrul senin al unei zile de iarnă în care cerul părea aproape de atingere. O admiram citind însemnările de pe frigider. O ramă cu o fotografie de familie i-a atras atenția. Elena era atât de fericită în ea. Cât să fi trecut de când am pierdut-o pe surioara mea dragă?

– Hmmm! Bébé Darius, tu ai văzut că pe spate de fotografie este scris? A întrebat aproape perfect pe limba română.

– … spateLE fotografiei, nu pe spate DE fotografie…

– Te legi de neimportante cuvinte. E ceva scris de Elena. E semnat chiar. Îți citesc:

„Uneori am impresia că în Paradisul nostru există pe alocuri indicatoare pe care este scris: Ne pare rău că sunteți fericiți și vă deranjăm cu fericirea!”

– Fericiți și vă deranjăm cu fericirea? Tot cu fericirea?

– Da, Bébé. Tot cu fericirea. Oare de ce a scris asta pe spate de… pe spateLE fotografiei?

– Elena a avut întotdeauna pornirea asta spre literatură! E atât de trist că am pierdut-o!

Darius căzu pe gânduri. Privea înspre deschiderea promițătoare a ceștii de cafea și suspină. Și-a ridicat privirea spre soția lui și a dat startul unui schimb de cuvinte despre adevăr. Făceau asta des pe tot felul de cuvinte.

Sursa poză

D: Adevărul este plăcut.

J: Și mulțumitor.

D: Reconfortant chiar.

J: Dulce opresiv.

D: Ușor înțepător, a la ghimber.

J: Liniștitor, à la maison.

D: Ispititor în limite.

J: Adevărul nu te trage de limbă.

D: Uneori numai cel care îl caută.

J: Dar ce se trage de limbă?

D: Pentru că uneori adevărul este că un lapsus

J: Lapsus? În ce fel?

D: Îți stă prins de limbă, dar ceva te face să ai rețineri în a-l accepta și a-l spune.

Jocul le-a fost întrerupt de sunetul fin în gemulețul ușii de la intrare. Au fugit amândoi entuziasmați. La ușă era chiar doctorul Bogdan Neculceriu. I-au deschis entuziasmați de perspectiva pozitivă pe care o aduceau micile aparate pe care urma să le instaleze în camera în care dormea Lucette.

© Cosmisian – Timișoara

Va urma!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 17 – Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

– 17 –

Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

     Liniștea și rutina și-au pierdut gloria. Rătăcitorul din munți a devenit un bărbat care nu știa decât că viața de acum este în sincron cu visul lui mult prea realist. O urmărea cu privirea și mintea i se umplea cu sunetul cristalelor ce se reuniseră în acea seară de demult în care ochii lui fuseseră răvășiți de frumusețea ei. Un munte ce era o femeie, o femeie formată în fața ochilor lui din fluturi care erau cristale de curând trezite, iar ca doză supremă de șoc, aceștia i-au pătruns fără permisiune direct în cutia toracică, zdruncinându-i întreaga inimă, invadând-o, făcându-i pieptul să bată în tandem cu cel al femeii. Mai puteai spune că inima ei de cristal nu era conținută în inima lui?

     Trecuse mult timp peste visul lui, iar norii ce o conturaseră pe tânără păreau a se disipa. Cerul era tot mai senin și clar. Se regăsea tot mai mult în lumea aceasta. Se vedeau tot mai des, povesteau orice, până spre miezul nopții. Ei nu i-a spus de vis, dar cuvintele îl trădau. O iubea fără efort, o dorea necontenit.

     Entuziasmul pusese stăpânire pe amândoi, contagios și vindecător. Deși pare greu de crezut, Erika putea fi chiar mai entuziasmată decât o știau cu toții. Nu mai fusese nicio singură noapte în care singurătatea să o aștepte acasă. Singurătatea plecase cu un tren spre necunoscut, fără bilet de întoarcere.

*

Sursa foto

     Era miercuri seara. Casa Erikăi era plină de o energie ne mai simțită vreodată. Bucătăria fusese asediată încă de la prânz.  Dna Schultz își instalase tabăra cu toate ustensilele ei într-o bucătărie ce nu fusese folosită aproape deloc. Pe tot locul erau cărți, așa că era mai curând o bibliotecă. Până astăzi. Mirosurile alese de mâncare se simțeau străine de casa tinerei, dar pătrundeau lent în ungherele sufletului ei. Inevitabil era condusă spre bucătăria plină de viață a copilăriei ei, unde părinții ei se jucau în bucătărie gătind. Oh, atât de mult îi lipsea tatăl ei, glasul lui tandru, ademenitor!

      Ca din vis, fusese adusă la realitate de soneria montată pe tocul ușii. Nu reacționase deloc. Nici nu știa că are așa ceva. Nu o vizitase nimeni, niciodată. Sunetul acela pătrunzător devenise insistent. Oaspeții soseau pe rând, fiecare preferând să folosească doar soneria. După primele acorduri, Erika era instant la ușă. Deschidea ușa veselă. Chiar era uimită că primirea musafirilor putea produce plăcere.

     Sentimentul acesta era întrucâtva nou. Doar în casa copilăriei ei mai văzuse mulți oameni, asta până să îl plece subit tatăl pe cealaltă lume. Aș exagera oare să spun că viața ei din acel moment era ca o carte scrisă în întregime, din care autorul se hotărăște brusc să scoată personajul principal și toate ramificațiile acestuia în viața celorlalte personaje? Pot spune însă că aceasta a devenit viața familiei ei după ce tatăl a fost șters din poveste. Aproape nimic nu a mai fost ca înainte, excepție fiind sfârșiturile de săptămână când se gătea. Iată de ce Erika simțea în întregul ei suflet acel dor al trecutului neegalat până astă seară.

     Domnul Schultz a adus câteva scaune. Erika nu avea prea multe locuri unde să așezi musafiri. Nimeni nu știa exact cine pe cine a invitat, dar scaunele pliabile păreau să anunțe o seară cu mulți invitați. Și, dacă nu se știa câți vor veni, un fapt era sigur. Motivul acestei seri. Marko (numele real al lui Tõrvik) urma să anunțe într-un cadru intim dorința lor de a se căsători.

      Logodna. Un act de consacrare pentru o viața împreună din care puteau întrevedea bucurie și poate câțiva copii. Era o seară surpriză tocmai pentru gazdă. Erika nu știa adevăratul motiv pentru care se strângeau oamenii la ea. Crezuse cu onestitate în sufletul ei tandru că se vrea o primire oficială a lui Marko în mica loc comunitate de prieteni. Logodna fusese departe de orice ar fi îndrăznit ea să întrevadă.

     Invitații s-au adunat în camera de zi. Liniștea și chicotelile sporeau emoția care îi cuprindea pe toți, chiar dacă aceasta varia în conținut și intensitate în funcție de ce știa fiecare despre motivul adevărat al acestei seri grozave.

     Soneria i-a luat pe toți prin surprindere. Se uitau unii la alții, curioși. Sperau să vadă cine lipsește. Marko a alergat la ușă, făcându-i semn Erikăi să stea liniștită că se ocupă el de preluarea musafirilor. Dar, cine lipsea?

     Ușa de la intrarea în apartament era mascată de un perete ce nu permitea să vezi imediat în camera de zi, fapt care a sporit curiozitatea tuturor, mai ales ca șoaptele de dincolo de perete te forțau să vrei să mergi să verifici.

      După câteva minute, Marko pătrunde în cameră și le urează tuturor invitaților o seară specială și, ca să amplifice caracterul ei, le spune tuturor că are doi invitați speciali. Oricâte încrucișări de priviri sau șoapte am surprins, nimănui nu i-a venit în minte ceea ce părea evident, mai ales datorită faptului că toți, mai puțin Erika, știau motivul pentru care se adunaseră acolo.

      – Vă rog să intrați!

     Se auzise un „Mulțumesc!” pierdut, blajin, ca al unei fete. Era chiar Anabelle, care intrase cu mama ei de mână, dar și cu un cadou ambalat frumos într-o plasă voluminoasă.

     – Bună seara! Le spusese la fel de blajin și blând mama fetelor.

     Erika amuțise și nu putea găsi explicație pentru ce se petrecea în casa ei. Emoția o cuprinsese din toate părțile când în minte îi trecuse fix acest gând – Tõrvik al ei plănuise seara aceasta atât de bine încât, ca de niciunde, mama și sora ei erau și ele prezente. S-au așezat pe fotoliul masiv, Anabelle stând pe genunchiul mamei ei. Erika tremura de emoție, cu pumnii strânși până la durere.

     Din liniștea presărată pe suflete calme se putea întrezări un nou destin regăsit al unor ființe care își croiseră drum din lumi de vis, din lumi de speranță. Deși Erika îl cunoscuse de câteva luni, timpul părea a uni destinele într-o iubire ce împlinea dorințe mai mult intuite și sperate, decât exprimate în cuvinte. Erau atât de dragi împreună, chiar dacă pe Erika nu o crezuse nimeni sedusă de un necunoscut într-un timp atât de scurt. Pentru ea, toți tinerii erau necunoscuți. Dar, poate că, trăsătura distinctivă a fetei fusese tocmai lipsa de cuvinte care să exprime dorințele ce o făceau să adoarmă prea adesea direct pe fotoliul spațios, ascunsă sub o păturică moale.

      Până atunci, singurătatea ei nu durea. Era doar un fapt constatat și asimilat. O durea mai mult maniera în care bărbatul acesta, necunoscutul, îi aprindea lumina în sufletul cu făclia din privirea lui în adâncă noapte de demult crezută a fi o normalitate. Când o lumina, piesele sufletului ei se reașezau în acel mod care nu doar că prindea formă, ci și armonie și liniște.

     Prea mulți ani sufletul ei a fost zdruncinat de pierdere tatălui. Și, dacă nimic nu îi putea aduce întregirea sufletului de fiică fără tată, iată că din noapte a apărut un rătăcitor care să îi zdruncine resemnarea.

     Pieptul lui le conținea iubirea, iar inima ei bătea cel mai bine în cadența respirației lui. În acea seară o ceruse de soție în fața celor care o cunoșteau, dar despre această seară poate vă voi vorbi în viitor.

     Iubirea lui o lumina. Chipul ei părea a nu mai putea reține strălucirea inimii lor comune formată din fluturi de cristal.

© Cosmisian, Timișoara

Nouă ani de blog

Nouă ani de blog

Astăzi s-au făcut nouă ani de când am îndrăznit să cred că voi reuși să scriu o poezie despre iarnă. Nu am scris-o încă. E iarnă acum, a fost și în copilărie când nu suportam ideea că mama mă forțează să ies în cruzimea iernii să fiu în rând cu toți copiii care se joacă în și cu zăpadă. Și zăpadă era din belșug, la fel și copii. Eu? Eu căutam golurile dintre elemenții de calorifer să îmi încălzesc picioarele. Îmi doream mult să scriu o poezie despre iarnă. O percepeam altfel decât copiii de la bloc. Încă îmi doresc.

Ma întorc la Serbarea dintr-o iarnă a anilor mei la grădiniță. Cineva alesese pentru mine o strofă dintr-o poezie de Eminescu. Urma să o recit în fața tuturori, dar de când mă știu sunt un aiurit. Mă luase cu emoție și m-am pierdut. Adio, dragă dle Eminescu. Ce să mai spun de ce își dorea el pentru dulcea lui Românie…

Au trecut anii și am depășit vârsta de 30 de ani. Nicio înclinație spre poezie sau spre scris. Activitatea mea din toți acei ani nu permitea o asemenea deviere. Apoi, am scris din frustrare, când nu mai avea nicio cale acceptată de mine să ripostez, dar am risipit tot ce am scris, nesalvând nimic. Cele mai multe versuri s-au dus odată cu clipa următoare a ultimului vers. Aproape că puteam fi inițiatorul unui nou curent literar – poetul clipei de acum. Dar, cine să mă consemneze?

Am ajuns pe wordpress după ce una dintre poeziile mele fusese publicată de o cunoștință pe blogul acesteia, fără a se menționa autorul. Nu prețuiești ce faci până nu ți se fură ce ai? M-am supărat. Brusc am dorit să îmi protejez nimicurile, micismele. Am făcut acest blog doar din minimă dorință de supraviețuire literară.

Nu credeam să ajung să scriu atât de mult. În cele din urmă, am ajuns și eu să scriu pe teme despre care visam privind tavanul alb după o zi de lucru (Acordeonul de pluș), sau după ce m-am jucat cu o nepoțică pe tema unui melc lipit pe peretele blocului (Melcul zburător). Cel mai mult am suferit scriind despre păpădie. Mi-a ajuns până la stamină rebela! Mi-am tot propus să uit de ea. Sunt tot mai aproape, iată de ce, cine știe… poate în 2019 voi publica un volum despre ea. Poate așa o voi da uitării. Și totuși, scriitoarea mea de suflet, Mouelle Roucher nu pare să îmi dispară din momentele de inspirație…

Blogul mi-a adus și accesul în această comunitate în continuă dezvoltare. Au fost dintre aceia care au renunțat să mai scrie, de parcă sufletele lor se lăsaseră inspirate doar din amuzament sau rătăcire. O știu și ei! Am această dorință de a-i revedea. Au fost și dintre aceia care au răzbătut din mijlocul vieții lor spre o lume unde poți schimba ceva în maniera în care alții percep viața. Vouă , celor pe care i-am întâlnit aici, vă mulțumesc.

Mi-am propus să îmi reglez puțin frecvența cu care public aici. M-au necăjit momentele în care din întâmplare mi-am găsit scrieri pe alte meleaguri, preluate fără respect pentru scânteea mea de geniu, cum spunea cineva. O scântee am și pe aceea o fură? Așa cred ei că s-au descoperit metodele de producere a focului care scrie? Acelora le recomand să ne ofere dreptul la propria creație literară. În ultima perioadă m evitat să mai public și am scris pentru mine. Dar, momentele în care vedeam în Panoul de Control puțină reacție, mă simțeam necitit. Astăzi voi publica puțin din ce am ținut pentru mine. Sper să vă placă cum îmi place și mie.

Vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape. Sper să reușesc să fiu mai aproape de voi!

©osmisian – Timișoara 13 ianuarie 2019

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice, de Iuliana Cazan

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

Notă scrisă de gazdă:

Aparent, acest articol este o replică la articolul „Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”, dar este în sine un bulgăre de artă, rostogolindu-se în timp spre o scriitură tot mai matură. Mă bucur că ai ales să mi-l trimiți.

Pe Iuliana Cazan o găsiți pe blogul ei personal. Click aici!  


 

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

     Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice. Îmi alunecă în palme dorințele sufletului, iar iubirea glăsuiește amar că are nevoie de aer. Picioarele mă conduc spre căminul care adăpostește alinare. Glasul ce mă întâmpină mă îndemnă să mă pierd în voia sa, să ascult ce-mi șoptește. Simt că începutul sfârșitului e acum. Mâinile lui îmi îngrijesc cuvintele ce rănesc țesutul brațelor mele, sângele nu mai curge prin vene, cerneala i-a luat locul. Degetele lui devin sugative, alintându-mi durerea literară. Umerii îmi tremură a dezmierdare divină, iar printre gene zăresc chipul celui care-mi este păzitor al durerii. Întind mâna în încercarea de a-i atinge chipul, iar el se alintă la mine-n palmă și-mi șoptește că sufletul are să iubească din nou și are să mă vindece iubirea lui de cerneala cuvântului febril.

     Îmi scapă printre buze un sunet ce inspiră durerea ce-o provoacă penița condeiului din cerneala îmbibată în cuvinte. Culoarea pielii devine trandafirie, iar albastrul cernelii îmi atinge degetele, care au acum gust de condei neinspirat în arta cuvintelor. Murmur versurile unei melodii uitate, glasul îmi îngheață în aer, cuvintele devin cratere în atmosferă. Tu mă privești cu ochi blânzi, îmi iei mâinile în ale tale, îmi cureți cerneala de pe brațe ce mi-a inundat pielea, mi te aduci mai aproape de chipul meu și buzele tale poposesc pentru o clipă pe ale mele, cât să-mi fie aievea prezenţa ta.

      Dacă aerul ar avea gust, mierea ne-ar aluneca pe buze, iarna de afară n-ar reuși să pătrundă aici, căci ne învăluie căldură savoarei aromate. Ferestrele sunt din senin arămii și aerul rece nu poate intra decât prin îndoielile sufletului. Chiar dacă ar fi să rămân secătuită de cuvinte, chiar dacă aş ajunge pustiită de cerneală și doctorul m-ar părăsi şi el, ştiu că îmi vei aminti că nu se trăiește cu cerneală, ci cu iubire. Mi-ai aduce condeiul, călimara, hârtia, m-ai învăța să scriu din nou a, b, c-ul, m-ai învăța alfabetul iubirii, m-ai instrui în arta reciprocității, m-ai învăța să dansez vals cu penița pe hârtie. Cuvintele s-ar naște de undeva, dintr-un loc necunoscut, de unde se naște credința. Te-aş privi și mi s-ar părea că în spatele tău sălășluiește un înger care te privește blând și iubitor, te mângâie din când în când pe obraz, iar tu tresari crezând că te atinge vreun curent necunoscut de muritori. Însă glasul îngerului te-ar captiva și ai fi prins în mrejele Divinității; eu te-aş privi îndepărtându-te de mine, de aici.

     Și te-aș privi cu ochi triști și lacrimi reci, dar nu te-aş striga de teamă să nu mi te întorci. Dar, clipind de două ori, ochii mei îi privesc din nou pe ai tăi, și iată-te lângă mine domn al persuasiunii, îmi zâmbești blând și-mi spui că e timpul să ne odihnim, căci prea mult a durat îndoiala, și să adormim acum împăcați, când durerea n-a sosit încă. Mă atinge doar ușor pe obraz mirosul ei, într-o manieră amenințătoare, dar plăcută, cât să mă îndemne să spun nu dorinței lui și să răstorn iubirea din ceara lumânării de pe birou, să ne atingă flacăra iubirii cu adevărat, să simțim mânie și dragoste la unison, să ne urâm pentru o clipă că suntem atât de diferiți, să ne iubim un moment pentru că existăm aici, împreună. Însă eu sting lumânarea, las ca savoarea ei, acum neînsuflețită, să se împletească cu aerul dimprejur, să ne inunde simțurile cu aroma iubirii stinse.

     Afară se aud glasurile iernii târzii, aici se aude doar glasul tău care le îngână șuierul ademenitor, iar pleoapele mele devin grele, sunt prinse în mrejele tale simțurile mele, iar respirațiile noastre se întâlnesc într-un dans nefiresc al aerului dintre noi, și te simt mai aproape de mine și te aud ca prin vis șoptindu-mi noapte bună.

Autor: Iuliana Cazan – glasulliteraturii@yahoo.com

 

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie” – On Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”

Articol scris pentru și publicat mai întâi pe Catchy – Vezi link!

     Lumina gălbuie a lămpii se săturase de zile și nopți de nereușite. O cameră veche, cu miros de hârtie răvășită de mâini tremurânde a insucces. Pe un scaun ce se rotea cândva, zăcea un bătrânel cu sprâncene încovoiate și lungi, umeri lăsați de la renunțare, iar scaunul nu mai dorea nimic. Biroul era putred pe alocuri, dar nu peste tot. Putrezise doar acolo unde palmele bătrânului au zăcut prea mult, transpirate de așteptare. Bătrânul nu mai purta ochelarii de mult timp, pentru că îi obosiseră tâmplele de la strânsoarea inutilă a ramei unor ochelari prin care nu vedeai decât ceață, iar bătrânul privea cel mai adesea în tavanul crăpat al casei lui dărăpănate. Până aici, totul e bine.

     Un cuvânt rebel se tot zbătea pe un șervețel în încercarea de a-i aminti scriitorului nefericit de ce i-au fost absorbite vocalele în fibra reciclată a hârtiei. Dar, nicio șansă. Bătrânul îl ignora de parcă nu el îl scrisese acolo, cum o făcea atunci când se nășteau operele lui de artă, atât de admirate și îndrăgite de cititori. Acum, la mult timp de când nici fruntea nu îi mai purta sudoarea născătoare de paragrafe, şerveţelul părea mai curând un om al străzii zgribulit și tremurând de la absența unei minți care să îl înalțe ca pe un zmeu în plin curent de aer cald. Până aici, totul pare bine.

carti vechi scriitor transfuzie inspiratie

     Pe bătrân l-am surprins frecându-și palmele a idee. Repetiția este calea cea mai sigură de a păstra obiceiuri, așa că, scriitorul nostru nu mai știa la ce îi folosesc medicamentele și ideile, de aceea refuza să le consume. Biroul lui era un tablou orizontal al lucrurilor împinse în față a refuz, care se adunau în grămezi înalte de nepotrivire și depărtare. Iar el își arunca brațele spre pieptul lui flasc, lipsit de durere sau pasiune, de spasm sau visare. Uita atât de repede propria-i repetiție. Până aici, totul era clar și bine.

     Covorului din cameră i se vestejiseră culorile, dar nu aveau cum să îi cadă. Paginile mototolite zăceau peste culorile bătătorite, făcându-l să pară un peisaj de iarnă în plină noapte luminată doar de reflexia lunii în ochii tremurândelor bufnițe. Pe birou nu mai erau pagini. Doar o călimară cu cerneală concediată. Nu poți da vina pe o fostă secretară concediată în căutarea unui nou post. Cerneala fără scriitor cade într-o depresie acutizată și se usucă de plâns. Călimara era atât de senilă încât nici nu-și mai deplânge goliciunea, cedând locul dintotdeauna ocupat al cernelii unui biet păianjen clandestin. În momentele de seninătate, bătrânul se chinuia din greu să mai găsească o pată de salivă pe limba sa nefolosită, poate poate va reuși să-și încarce degetele cu geneza scrisului, dar peste tot era doar pânză uscată de păianjen. Până aici, totul este lipsit de grai.

     O bătaie în ușă ar fi trebuit să agite dezordinea casei acestui scriitor pierdut într-o ceață densă a nepăsării, dar totul rămăsese inert. L-am găsit pe bietul bătrân căzut cu capul pe birou, lipsit de inspirație, cu fața albă complet. Fruntea nu mai avea nici riduri, nici urme de oboseală. M-am speriat și am chemat o ambulanță, acea intervenție rapidă. Pe birou era totuși un bilet, ca de adio.

„Sunt atât de sec, încât nu am salivă nici cât pentru un fursec.
Sunt nevoit să beau din nou din cupa inspirației
și să mă înjosesc în fața Muzei.”

     L-au înșfăcat pe bietul bătrân și l-au trântit pe o targă, lovindu-l cu definiții în piept. Niciun răspuns, nicio reacție. Până la U.P.U. a clipit mai întâi, apoi și-a aruncat mâna zbârcită peste buzunarul cămășii pătate unde își ținea stiloul pe care l-a acoperit, încercând să îl protejeze. Mi-am dat seama că reprezenta ceva important pentru el, chiar dacă penița îi era strâmbă, iar cerneala nu îl mai încântase de prea mult timp. Până aici, totul părea bine.

     Nu a durat mult și au constatat problema scriitorului bătrân. Venele îi erau secătuite de cerneală, dar nu i se găsiseră venele, chiar lovit insistent peste acel loc permisiv în fața unei transfuzii. Din nefericire, niciun Spital de Urgență nu dispune de rezerve de cerneală, așa că au făcut tot ce era posibil pentru a-l stabiliza și a-l trimite acasă. Din sala de așteptare și-a făcut apariția o tânără cu exces de cerneală în vene, dornică să îi mai dea o șansă bătrânului scriitor. Nimeni nu știa de unde apăruse tânăra și cum de știa despre acest caz izolat. Se presupune că era însăși Muza, dar nimeni nu a întrebat-o. Era deja prea mult pentru personalul de la U.P.U. Transfuzia începuse. Până aici, totul părea bine.

© Cosmisian pentru Catchy – 2019

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Notă: Acest articol a fost scris pentru Catchy și publicat acolo. Vezi link!

 

– De ce te-ai oprit? Care este finalul?

– Finalul? Asta e ce te interesează pe tine?

– Nu înțeleg legătura. Un tip citește o carte. În ea se descrie viața unei fete.

– Da, autorul o descrie din prima suflare de parcă ar fi o biografie dictată de cineva care vrea să…

– Să ce? Să o găsească cineva?

– Poate. Cartea este simplă. Are opt capitole. Nu începe de niciunde. Autorul doar descrie cadre din viața ascunsă a fetei. Nu este o autobiografie. Nici părtinitoare.

– Și spui că el s-a îndrăgostit de o fată dintr-o carte și apoi a găsit-o fix pe ea, în realitate.

– Da. A recitit cartea de multe ori, poate puțin obsesiv. Cumva, se îndrăgostise de personajul feminin din carte într-atât de mult încât nu a mai putut citi o altă carte. Genul de dragoste despre care poți spune că te absoarbe în povestea ei.

– Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să-mi spună că și-a întâlnit jumătatea din carte, în viața reală.

– Hmmm…

– Că fiecare am citit cărți și ne-am fi dorit să fim în locul multor personaje de acolo, pot accepta mai ușor, dar nu să transpui fantezia în realitate. Asta pare mai curând imposibil.

– Spui tu asta!

– Și eu am citit cărți de dragoste, eram cu sufletul acolo la fiecare paragraf. Hm! Zici că trăiam acolo. Dar, după ce am închis cartea, tot la realitate am rămas.

– Sună trist ce spui tu acum. Mă uit la chipul tău alb, curat ca o pagină ce așteaptă mângâiere și mă întreb: Crezi că dragostea din cărți care îți făcea ție sufletul să rezoneze, trupul să își contracte inima și pumnul de emoție, pieptul să îți expire dur tot aerul din lume, nu există?

– Stai puțin aici! Că, nu înțeleg. Când am descris eu toate astea? Ce imaginație ai tu! Mă amețești și nu îmi spui care e finalul.

– Atunci, cum de ai simțit-o și ai vrut să nu se mai termine cartea?

– Eu nu am trăit niciodată ce am citit în cărți, iar tu ai complicat totul. Care e totuși finalul? Ți-am ascultat prezentarea cărții. Să știi că sună foarte frumos. Te deranjează dacă pun acum înregistrarea asta? Hai să ascultăm împreună.

„Să știi că m-am tot gândit la ce ai spus tu. Ești o carte deschisă, dar scrisă pentru ochii celui care îți urmărește căpruiul schimbându-se în nuanțe imperceptibile pentru cei cu monocromie în suflet. Cum ar fi dacă cineva ar scrie o carte despre tine în care să te descrie în detaliu, să prezinte lucrurile normale prin care treci, dar din interiorul tău, așa cum le percepi numai tu?! Și, un băiat să citească acea carte până se îndrăgostește nebunește de personajul din carte, fără să știe că în realitate există o fată exact ca cea din carte, exact ca cea de care el se îndrăgostește.”

– Tu asta faci când mergi pe drum? Înregistrezi? Se aud mașini care trec pe lângă tine. Se aude chiar și zăpada sfârâind sub roțile mașinilor. Acum iar revii la început. Mai era din înregistrare. O clipă, că te am la mână.

„Mă tot gândesc ce înseamnă că tu ești o fată ca o carte deschisă. Am în cap câteva idei despre asta… Și, cineva îi spune că există o fată, că cea din carte chiar există…”

– Mno, asta mie mi se pare o altă carte. O carte despre o carte… Că, nu pare reală. Nu de asta există cărțile? Mie îmi place ce spui. Spune-mi finalul. Hai că eu sunt gata să intru în povestea lor. Mi-ai declanșat imaginația. Acum, hrănește-o.

– Tu crezi că e o carte, o carte despre o carte, unde personajul din cartea despre carte se îndrăgostește de fata din cartea din carte, care de fapt exista în realitatea cărții despre carte.

– Cred că acum te invidiezi pe tine însuți pentru că nu poți spune și tu ceva simplu.

– Până să ajungem la final, el o întâlnește în realitate pe fata din carte. A citit și recitit cartea doar pentru a o regăsi. Era mulțumit să se obișnuiască cu părul ei lung, cu chipul ei alb, cu ochii ei care irizau de la un capitol la altul în nuanțe de căprui pe care nimeni nu s-a ostenit să le consemneze. Când în sfârșit s-au cunoscut, ea ținea în mâna stângă o cană mare de vin fiert cu scorțișoară. Îi încălzea mâna și din când în când pieptul. El tocmai își cumpărase propria cană. Era prima dată când Târgul de Crăciun din Timișoara vindea vinul fiert împreună cu cana. Amândoi s-au întors brusc în direcție opusă. Și, așa s-au ciocnit unul de altul. Privirea lui de ochii ei, mana ei de cana lui. În timp ce el i-a vărsat din ceai pe mâneca dreaptă, ea l-a dat peste cap când nu și-a mai desprins ochii de ai lui.

– Asta e din carte, carte? Nu de alta, dar pare că mă cam descrii pe mine. Zic și eu. Nu că m-ar deranja să te inspir acum, pe loc, la povestit. Ai cartea aia? Tare curioasă sunt dacă există.

– El se prezintă și își cere scuze, dar nu își mai revine. Vocea ei îi pare atât de cunoscută…

– Cunoscută? Dacă ea e cea din carte, ce imaginație trebuie să aibă de îi știe și vocea! Asta e deja too much!

– Nu se vărsase mult vin pe mânecă, dar puținul acela îi ajunsese pe încheietură și degete și nu e deloc plăcut să ți se lipească degetele între ele de la un vin care mai și îngheață de la frigul de afară. Așa că, o apucă de mână și o trage din mijlocul colegilor ei de serviciu cu care ieșise în oraș. Lucra de puțin timp, dar deja avea un aer de corporatistă mândră de reușită. Nimeni nu îi oferise vreodată ceva doar pentru că e frumoasă. Toate realizările erau pur și simplu datorită faptului că era bună. O deșteaptă frumoasă și sigură pe sine. Cum ei nu o știau aproape deloc, nu au avut nici cea mai mică idee ce cei doi nu se mai întâlniseră vreodată înainte.

– Iar te joci și spui de mine. Bine, accept și ideea că orice asemănare cu personajele reale e pură ficțiune.

– Bine. Îți spun finalul.

– Lasă tu finalul că parcă acum devine interesant. Ok. O prinde de mână. Cred că i-a plăcut. Ce face acum? Ce simte ea? Descrie acum tot. Chiar dacă nu mai e din carte. Alunecă și tu puțin pe lângă, de dragul meu.

– A dus-o la KFC. Fix atât de simplu. A riscat puțin, dar putea conta acolo pe șervețele umede, căldură și mai multe minute de a o cunoaște. Au vorbit și mâncat KFC până s-a închis. Au ieșit împreună și s-au plimbat spre casă. Locuiau fără să știe aproape unul de celălalt. Amândoi simțeau ceva. El mai mult, doar pentru că vedea în ea exact personajul din carte.

– A dus-o la KFC doar pentru că acolo sunt șervețele umede? Nu ți se pare puțin cam ciudățel? Spun și eu. Cine știe, poate a citit și ea o carte despre el. Uite că la asta nu m-am gândit. Acum știu. Există două astfel de cărți. Fiecare prezintă un personaj în detalii care să te determine să cauți în realitate pe cineva care să se potrivească. Ah, mă simt deja scriitoare. Eu, cea tehnică, devin afectată de muză.

– Tu cam faci mișto. Nu ar fi mai bine să citești tu cartea?

– Ba uite că de data asta nu! Îmi place când îmi povestești tu, că mai scap și eu degetele printre rânduri.

– Știi ce mi s-a părut mie cel mai demn de notat?

– Că ningea în noaptea în care ei se plimbau spre casă?

– Ah! Te joci. Ninge acum, aici și peste tot. Dar, poate ningea și în povestea lor. Frig știu că le era, chiar dacă el o ținea strâns în palma lui caldă. Felinarele din Timișoara sunt tare sărăcăcioase în lumina pe care o dau. Se simțeau prea bine împreună. Amândoi știau că este puțin cam mult, dar poate era de la vin. Exact, își spunea fiecare în tăcere, e de la vin. Deși, nu am mai auzit pe cineva să spună că vinul fiert se face vinovat de idile.

– Spune-mi totuși, cum e posibil ca el să o întâlnească exact pe tipa despre care se scrisese.

– Și ea să îi răspundă.

– Nu mă aștept ca ea să se îndrăgostească de el. Adică, nu chiar din prima.

– Dar, îl place. Știu amândoi. Nu pot descrie ce simt, poate de teama de a nu zugrăvi ce simt în cuvinte interpretabile, într-o manieră firească, dar neoportună.

– Mai bine nu o fă. Tu cam prea ușor mă dezarmezi. Chiar, se vede pe mine chiar tot? Scrie pe fața mea tot? Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

– Finalul? Ți-l spun?

– Tu ai făcut poza asta cu mesteacănul?

– Îți place să te citesc?

 

© Cosmisian, Timișoara