Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Întotdeauna m-au atras caii sălbatici,

caii în sălbăticie,

sau caii liberi de sălbăticia cu care i-am domolit.

Nebunia care însoțește calul negru, strălucitor,

când aleargă cu energia maximă,

născută din fiecare fibră musculară,

din frumusețea cu care aceasta răzbate

prin negrul ce se desprinde haotic de pe pământ,

mă face să cred

că libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o.

Sursă poză

© Cosmisian

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic, doar toamnă târzie și o floare vie

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic,
doar toamnă târzie și o floare vie

 

     Muzica îmi prevestea înflorirea cu aceeași claritate impusă de Primăvara lui Vivaldi. Alesesem o muzică a dezghețului pentru puterea notelor de a pătrunde în bobocii neînfloriți. Mă ridicasem din poziția inițială, rotindu-mă ușor, având în mâna dreaptă o lumânare pe care o aprinsesem doar suflând spre ea.

     Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

     Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag!

     Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

     S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

© Cosmisian

Citatele sunt din scrierile postate pe blogul meu.

Fotografiile le-am făcut eu, dar ne aparțin de drept, tuturor 🙂

Mușcata norilor

Cu un Noiembrie de acest fel, putem oare sa nu privim muscata in nori?
Raspunsul ni-l ofera chiar Vero 🙂
Multumesc pentru contributia ta. Toamna iti e indatorata 🙂

Dintr-o suflare

m2.jpg

 @COSMISIAN m-a provocat. Eu am acceptat! Asta a iesit ♡

Zâmbesc. Îmi port zâmbetul în privirile furișate pe sub măști numerotate cu zilele săptămânii. Mă întrebi deseori de ce zâmbesc și de unde găsesc energie pentru atât de multe zâmbete într-o lume care abia respiră?

Nu-ți răspund, dar tu deja ai aflat din strălucirea fiecărui surâs și mi-ai spus:

– Ieri am văzut răsăritul prin ochii tăi. Străluceau atât de tare încât îmi era greu să te privesc. Aseară luna plină îți mângâia părul desfăcut. Te uitai în sus și în jurul tău vedeam stelele dansând. Erau prea mulți nori și au coborât la picioarele tale să se bucure de lumina ta. Azi  respirația ta e briza Mării Negre. Puțin sărată când îmi atinge buzele, dar atât de profundă încât trupul meu simte fiorii unui soare îndrăgostit.

Ai zâmbete de închiriat?

Mâine cum e zâmbetul tău?

Închid ochii și nu…

Vezi articolul original 100 de cuvinte mai mult

Îngemănări

Îngemănări

Am surprins Apusul în plină îngâmfare

Norilor le-am făcut un nod din Soare

I-am legat de asfaltul ce lucește tare

Podul le-a cedat platoul de filmare.



© Cosmisian

 


Manuscrisul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero” Postfață

Manuscrisul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”

Postfață

Notă: „Manuscrisul Lucette – Viața dincolo de imunitate zero” a trecut de prima editare. Cea de care sunt eu capabil. Am trimis-o unei bune prietene. Am toată încrederea în profesionalismul ei, de care a dat dovadă în numeroasele colaborări. Împreună vom realiza și coperta. Ea îi face coperta, eu zic Da, da, perfect! Înțelegeți voi cum stă treaba.

Până îi vom da drumul în lume, Lucette și-a scris povestea în sufletul meu tare frumos. I-am ales și Postfața. Sper să vă placă finalul propus de mine.

Vă doresc lectură plăcută!



Postfață – Lucette

Cadru de desfășurare

Planeta Pământ, continentul Europa, România, un oraș din Vestul țării. Case înalte, proaspăt decorând străzile încă neasfaltate ce mărginesc orașul. Dintre ele, una stă să salute, parcă mândră de forma îndrăzneață și de culoarea provocătoare. Salută mândră și totuși temătoare. Gardul metalic, greoi, vopsit în negru cu ținte argintate, împrejmuiește curtea verde, cu o pătură de iarbă perfect crescută. Puțin mai în spate, se etală în detalii arhitecturale impresionanta casă. Era mândră și îndrăzneață, pentru că o proteja gardul.

Gardul impunea respect. Eu nu mă tem de garduri, eu le sfidez. Pentru mine gardul este locul în care mi-am îngenunchiat în forță teama și surprinderea, atunci când am sărit speriat peste el. O sfârșisem la Urgență; și azi, după mulți ani, încă îi port semnele. Dar, nu îmi e teamă de gard.

Spectatori

Pentru a avea un cadru uman adecvat, am ales pentru spectatori doar 3 caractere. Unul este un caracter maternal, o mamă. Sophie. Treizeci și cinci de ani. Înaltă, părul în valuri îi curgea pe umeri și spate, de un castaniu abundent. Fața albă ca laptele îi trăda caracterul fin. Ochii îi luceau, dar sunt de acea culoare pe care nicicum nu o surprinzi. Mă tot chinui să o revăd în imaginația mea. În fine, data viitoare sper să o pot privi curajos în ochi.

Doamna Floarea, o doamnă ghiocelică, plăpândă, dar pe care nu o poți înfrânge în materie de argumente, e menajera casei. De la menajerie domestică până la grădinărit, îngrijirea celor 3 căţeluşi ce alergau în preajma gardului, la balta artistic pregătită pentru pești, toate acestea îi erau doar micile responsabilități.

Întrucât doamna Sophie era mai tot timpul plecată, Ma Floarea, cum îi era desemnat apelativul, îngrijea de cel de-al treilea personaj. Cu un trup mic, zvelt, umerii subțiri și brațe lungi, domnișoară în sensul clasic al cuvântului, adesea mârâită și pretențioasă, își făcu apariția din fața pianului, domnișoara Lucette. Are doar 12 ani. Doar că, stând în preajma ei și văzându-i energia și intensitatea cu care făcea cea mai neînsemnată năzdrăvănie, nu ți-ai dori nici în ruptul capului să aibă mai mult de 12 ani.

Povestea

Idee, cuvânt, scriere și naștere. Iată patru mistere ce au încolți minte de copil. În dimineața aceasta, când eu treceam pe acolo măsurând cu privirea înaltul gardului, am zărit în spatele trandafirilor o fătucă slabă, înaltă și cu părul prins în două codițe. M-am apropiat de gard, am mârâit și eu puțin la căței după care s-au potolit.

Mi-a venit o idee. Am sunat la poartă, care s-a deschis în câteva secunde. Am pătruns pe drumul pavat cu piatră ruginie spre intrarea în maiestuoasa vilă. Pereții erau seci. Baza casei era din granit, iar marmura strălucea de culoare fineții cu care era șlefuită.

După trandafiri o zăresc pe Lucette. O salut și îi spun că sunt Profesorul Germei Almon, de la Institutul de Astronomie din Amsterdam. Lucette s-a întors și mi-a spus:

– Domnule profesor, legitimația dvs., vă rog. Mă așteptam să apăreți. Credeam că sunteți mai chipeș, cel puțin așa am menționat în cerere. Dar, fie, ce aveți în geanta asta mare și urâtă?

– Dră Lucette, aici am apăratele mele speciale cu care ne vom îndrepta privirile spre Planeta Xirvtiux B4. O vom privi și sper că astăzi vom putea zări câțiva locuitori.

– Preabine, dle profesor. Permiteți-mi să îmi aduc Jurnalul.

Intriga

Trecuseră mai bine de patru ore de la călătoria imaginară sper planeta mai sus menționată. Ajunși pe planetă, am fost întâmpinați de patru ființe deloc hidoase, dar nostime și colorate. Prima, o tânără cu glasul ca de crin, ne-a spus că se numește Ideea. Era pufoasă și rotundă, din mintea ei simțeai miros de geniu. Tot ce spunea Ideea părea și pentru o poveste prea imaginar de uluitor. În spatele ei, cu părul blond și fața rotunjoară, stătea un tânăr chipeș, cu-o carte la subțioară. Lucette, atrasă parcă, prinse curaj și întreabă: Dar tu, tinere, cu haine altfel, cum nu am mai văzut, un nume mai ușor de spui, ai? El râse, râse mult și-apoi îi spuse: Da, mă numesc Cuvânt.

La masa mare din grădină lor erau atâtea feluri și culori, că le-am mânca pe toate. Fructe cum nu găsești la noi, așa erau acolo toate. Tăcută, cu părul ruginiu și prins în două râuri ce curgeau pe piept, stătea lipită de-un perete o fată, cu fată albă, făr’ zâmbet, absorbită toată. Scria. Ce, nu aflasem, dar știu că pe Lucette a intrigat-o. Cum nu putea să scape, Lucette a întrebat-o:

– Tu cine ești, de ce ești absorbită, ruginie fată?

– Aș spune că sunt doar o carte, o fata-carte, și scriu în mine tot ce aud, le consemnez pe toate. A, era să uit, eu mă numesc pe drept Scrierea, mamă mea a fost Povestea.

Eu, profesor cu imaginație lată am fost mirat cum se prezintă această fată. Lucette nu se sfia să spună în delir ce minunată este călătoria noastră, nici cât de mult o mai plăcea pe biata fată.

Apoi am fost duși să vedem un drum special, cu pietre din litere format. Am mers prin păduri cu pomi în formă de caiete, la fel de scriși precum și drumul cu a lui pietre. La un moment dat, Lucette mă prinde strâns de braț și spune, iată acolo, tu vezi perdeaua ce desparte lume? Eu, sincer n-o vedeam, imaginația ei mă depășea. Lucette mă trase prin pădure și-mi spuse: iată, tu vezi ce pătură desparte lumi? Eu tot nu o zăream, dar i-am răspuns surprins, da, da, ce pătură de mister, o simți, o simți?

Dincolo de lumi se naște o altă formă de iubire, între Lucette și mine, profesor de astronomie. Am stat să studiem planeta, am luat cu noi din fructe și culori, puțină pătură din lumea vizitată.

Am luat-o pe Lucette de mână și am călătorit atât de mult și de mult, încât la întoarcere, Ma Floarea avusese timp să ne pregătească ceai de trandafiri cu plăcintuțe cu fructe de tot felul.

– Profesore, profesore, te rog, mai vino mâine, aș vrea să mergem împreună cu imaginația în alte lumi, mai mari, să stăm mai mult, și să plecăm de-acolo niciodată.

Final

Am ales pentru final doar o notă. Va urma!

Am uitat să vă spun, eu sunt Arlin, și mă bucur să vă povestesc din micile incursiuni în universul fiicei mele Lucette. Ne jucăm așa în fiecare weekend. Dacă ar fi să vă povestesc toate călătoriile noastre imaginare, ați fi cu-adevărat inspirați. Dar, cum am spus, e târziu. Trebuie să o culcăm pe Lucette.

© Cosmisian


Sursă fotografie

muscata norilor ( aiureli, asteptari si stranuturi)

Muscata este alergica la alergia la muscata,
Cand ii dai putin loc si versuri, e incantata.
Linkul? Mai intai – Aprecieri pentru muscata.
http://Www.atdoru.wordpress.com

a sophisticated woman

( pfff, sunt alergica la muscate! dar de foame, pana vine ala de la delivery cu chicken nuggets si ce-o mai fi, fac poezii)

A768AA97-59C4-418F-A4EB-1225BECD3E6Dsi apoi,

ne-am prabusit.

ca viata ne-a invartit pana ne-a ametit

de nu am mai stiut ce vrem.

si, uite,

fix acolo,

agatate de norul acela

stateau niste vise.

dar le-am dat naibii pe toate,

ca de atata asteptare s-au plictisit si ele,

si au plecat,

ca acusi vine iarna.

una din sapte.

le-am numarat pe toate.

ca o baba cu fuste parfumate

ce-si numara muscatele din geam.

sapte ierni, sapte muscate,

mereu insetate.

suparate de-si vorbesc in soapta,

scuturandu-se de flori,

ca un descantec

cu ata rosie in par.

si apoi,

ne-am prabusit.

ca cine-a mai vazut,

floare sa fii

si sa iubesti un nor!

sursa foto: https://gandurineinfinite.wordpress.com/

Cosmisian, am facut iar o boacana! care era link-ul cu muscata?

Vezi articolul original

Despre Metafore

Despre metafore

Metaforele sunt frumoase.

Mă ştiu şi un mare împătimit al lor.

Metaforele sunt ca focul incandescent

ce scoate aroma unui con de brad

într-o noapte de iarnă,

când bei un ceai de măr cu scorţişoară,

aproape de un şemineu

iluminat în portocaliul mistuirii

© Cosmisian

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

     Am dat întâmplător peste acest articol, scris de mine cândva, cumva. Ce să fac, mi-a plăcut și m-am gândit să vi-l aduc spre delectarea voastră.

„Cu greu a reușit să își deschidă ochii.

Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul.

Era doar el cu stâlpul lui.

Cumva mulțumit, se trage spre stâlp,

doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului,

ci se sprijinea doar pe umbra lui,

a băiatului.”

     Pentru întregul text, vă rog…

7040507-water-drops-background

Sursă fotografie

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini…

Vezi articolul original 511 cuvinte mai mult

Frunza rătăcită, de Royaldream90

Povestea frunzei rătăcită,  By 

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii.

60B74490-288E-41FC-8A05-706D9A65EFA3

Poza preluata din articolul original

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece.

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case.

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile.

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

© Royaldream90

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa
3 NOIEMBRIE 2019

#UltimaFrunză
sursa foto

Simțea cum se sparg amintirile, una câte una, prin colțuri de odaie unde nici măcar umbra lui nu se mai încumeta să pășească. Fusese o vreme când o îmbrăca în culori, bucuros că în mâinile lui era păpușa perfectă, porțelanul fragil pe care îl arăta cu mândrie, ca pe un trofeu ce i se cuvenea.

Între ei se adânceau tăceri și ea vedea cum corpurile lor, goale ca o coajă de castană, se târau obosite între două zile, sufocate de aerul greu al camerelor goale, trăindu-și viața între rame strălucitoare de oglinzi, așa că într-o zi, și-a adunat cuminte toate gândurile, și a plecat, închizând încet ușa în urma ei, în timp ce strângea pleoapele peste lacrima născută din zâmbetul rece cu care o privea, șoptindu-i ai să te întorci, mereu o vei face…

Dar el niciodată nu înțelesese că ea iubea cerul și culorile așternute în copacii ce strajuiau aleile pe care nu mai pășise de mult, și a rămas acolo, să o aștepte în liniștea netulburată de nici o emoție. Și pentru prima oară, privindu-l, l-a văzut așa cum era, un clovn fără suflet.

Afară bătea un vânt rece și trist și copacii erau goi, dar ei nu îi păsa. S-a îndepărtat grăbită aruncând o ultimă privire spre casa unde visele mureau încet, așa cum murise și ultima frunză rămasă pe pragul ușii închise dincolo de care nu mai era loc pentru doi…


Textul este un raspuns intârziat, la o provocare si o idee dată de Cosmisian. Fotografia este preluată de pe blogul Brăila Altfel.

© Ganduri de o clipa


Notă Cosmisian – Mulțumesc pentru participare. Sunt sigur că fiecare contribuție ne va înfrumuseța toamna.