Nu-ți răspund iubirii fără pregătire

Nu-ți răspund iubirii fără pregătire

Vocea ta îmi întinerește pădurea,
Tu-mi șoptești, iar crengile se cred copaci,
Frunzele sunt păsări călătoare de-acum.

Când râsul tău îmi dezvelește pieptul,
Iar părul tău mă dezmiardă a parfum,
Mă privesc în oglinda nopții, visând.

La piept tu ții cuvinte din „lumivers”,
Ființe făcute din vânt ne privesc fățiș,
Sunt ca o ciornă nescrisă, un gând.

Nu-ți răspund iubirii fără pregătire,
Am în suflet o coardă ciupită prea tare,
Mă șterge de nu am formă de vers.

© Cosmisian, Timișoara

Diafragma timpului

Diafragma timpului

Timpul respiră mister
Îl aud ticăind obosit
Destinul nu îi e clar
Se grăbește etern.
Omul? Fire pierdută
Căută să lase Astăzi
Nu prețuiește clipa
Aleargă spre viitor

Timpul are petale
Îl văd numărându-le
Se crede trandafir
Și îi este frică.
Omul? Fire visătoare
Îi prinde o petală
Și crede în iubire
Căutând-o în pripă.

Timpul are anotimpuri
Îl văd îmbrăcându-se cu stil
Le schimbă haotic
Pare atât de nehotărât.
Omul? Se plânge că e soare
Dor îi e când plouă
Mușcă dintr-o gutuie
Se dezgheață pas cu pas.

Timpul este o napolitană
Crema de nucă e de la bunica
Straturile sunt pagini vii
Pe care scrie ce visez.
Eu? Îmi place timpul
Îl port la gât ca o eșarfă
Pășim spre viitor curioși
Prețuind gustul de curcubeu.

Timpul – o joacă nesigură
Pe care scrie despre noi
Peste gândurile lui moi
Crema se întinde ușor
Omul? Un jucător flămând
Mănâncă timpul și în gând
Și astfel viața îi trece
Fără să lase ceva în urmă.

Notă: M-am jucat cu roata timpului

Și m-am prins degetele între spițele lui…

Am scris scrâșnind din dinți,

Oricine ar fi scris mai bine ca al meu scrum…

© Cosmisian, Timișoara

 

Pieptul nostru comun

Pieptul nostru comun

La pieptul meu te strâng,
Anotimp blând,
La pieptul meu,
La pieptul tău,
La pieptul nostru comun.

Eu stâng un suflet semeț,
Anotimp de îngheț,
Suflet de hârtie,
Suflet de dor,
Condeiul nostru din gând.

Mă las sedus de scris,
Anotimp auriu,
Foii albe i-am promis,
Foii nude, la apus
Să ne-aprindem în vânt.

Din suflet ce nu mărturisește,
Anotimp al tăcerii,
Foii i-am gătit o casă,
Cu fereastră și-o masă,
Să ne scriem iubirea.

Medic de pagini nescrise mă fac,
Anotimp al visării.
Le resuscitez cu cerneală,
Rătăcită de condei,
Iubirea noastră comună.

©  Cosmisian, 2 decembrie 2018

Iubirea și greierii din dormitor

Iubirea și greierii din dormitor

 

Iubire…
Este cuvântul pe care l-am înscris
Îmbrățișarea cu care seară de seară
În paragrafe monosilabice îți spun,
Noapte bună!

Iubire…
Tu mă îmbrățișezi în glumă
Ce va urma, nu se scrie pentru că nu e vers,
Nu are rimă, nu este nici poezie
Noapte bună!

 

Iubire…
Îmbrățișarea mea este un vers liber
Se înfiripează fără ritm sau metru,
Doar pulsația lui este vie
Noapte bună!

Iubire…
Pieptul tău susține cartea pe care o scriu
Este dorul de care am râs,
Îmbrățișarea de sub clar de Lună
Noapte bună!

 


Greierii…
Au nevoie doar de un ghiveci
Ființe care se ascund în umbră
Cântă din verdele umed ce e viu
Iubire nebună.

Greierii…
Au nevoie de umezeală
Ființe care cântă și visează
Simt dorurile neîmplinite
Iubire nebună.

Greierii…
Au trupuri ce pulsează la atingere
Ființe care fac din respirație
Cea mai senzuală fântână de împlinire
Iubire nebună.

 

© Cosmisian, 1 decembrie 2018

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii

și am ajuns să le păstrez secretele

     – Îl vezi? A articulat surprins un trecător zgribulit. Arborele acela pare mult prea neobișnuit pentru un sezon rece ca acesta. Dacă nu și-ar reflecta prospețimea verde peste o parte atât de însemnată a parcului, aș spune că doar face umbră. Și, cât de mare ar fi aceasta.

     Ignorând gândurile pasagere ale trecătorului, și-a ridicat brațul deasupra stativului ticsit cu partituri, dirijând căderea propriilor frunze. Anul acesta frunzele lui cad diferit pe pământ. Maestrul și-a rotit bagheta pentru a fixa traiectoriile descendente ale petelor de ruginiu tomnatic, parcă dând o nouă menire fiecărei note muzicale. Sau, frunzelor. O altă noutate – adopția frunzelor de către portative. Și, cum le cădea, fiecare în cheia ei, pianul le făurea un nou destin, diferit de cel al covorului de toamnă din anii trecuți.

     Anul acesta toamna a venit mult mai târziu. Și, nu în întregime. De pe umeri îi alunecă înspre talie întârzierea, făcând din decembrie corul din spatele orchestrei, ca un ecou profund al toamnei până în sufletul iernii ce va să vină. Frunzele acopereau tot mai mult cărările, uniformizând confuzia și dezorientarea.

      Copiii sunt uluiți. Prea mici ca să aibă vise, își regăsesc instinctiv vocația de căutători ai deșertăciunii, spulberând covorul de frunze uscate în căutarea unei comori, uitând că deunăzi se jucau în iarba firavă. Nimic de găsit. O fetiță totuși visase de pe genunchii mamei ei la schimbare. Un cântec de leagăn o însoțise spre liniștea profundă și protectoare a somnului sub clara privire a mamei ei. Dar, nu putea uita de păpădie. De puful ei, mai exact. Cine a mai văzut păpădie în plină decadență a vieții în parcul unde unii părinți îți țineau copiii departe de aglomerația vieții conectare la internet?

     Dirijorul se străduie să acordeze vocile sopranelor, pe care de altfel și dă vina pentru dezordinea cu care frunzele participă în jocul copiilor. Fiecare cu destinul lui. Dacă pentru ei, fascinația era forma și culoarea frunzelor, fetița avea o cu totul altă căutare. Frunzărind ea așa, a făcut o descoperire nemaivăzută de ei. S-a așezat cu spatele la copii ca să își protejeze descoperirea. Din țesătura deasă a toamnei, o păpădie plină de împliniri se grăbea să își ascundă fiica de frigul ce i-a înghețat destinul cu câțiva ani în urmă. Atunci i-a fost de mare ajutor săgeata lui Viacent, care o salvase de înghețul unei inimi ce și-a ratat destinul.

     La nici doi pași, păpădia noastră plină de semințe o căuta cu privirea pe fiica ei, încă micuță și imatură. Purta un secret în inima ei, dar nu i-l putea preda fiicei ei decât în prezența unei ființe cu suflet la fel, un suflet de păpădie cutezătoare și semeață în fața aparentului declin. Și, de ce nu, în prezența fiicei celei pentru care Viacent o salvase (Vezi articolul despre Viacent). Două mame, două fiice și un singur destin.

     Păpădia se ascunsese în zadar în apropierea taliei gigantice a unui fag grandifolios, care putea foarte bine ca la o supărare mai mare să devină el însuși generatorul toamnei, atât de multe frunze îi gâdilau egoul. Dar, făcuse de generații un pact cu perpetua păpădie, ca toamna să îi îngrădească plecarea pufului. Cine putea mai solemn să țină o asemenea promisiune, dacă nu dirijorul anotimpurilor din acel colț de parc? Nu fusese el însuși martor al încântării cu care Taisse o atinse pe biata păpădie înghețată cu generații în urmă?

     Și, cum secretele nu se scriu pentru a fi păstrate, nici eu nu voi îndrăzni să scriu ce au avut de vorbit întreaga toamnă aceste fiice ale destinului păpădicesc. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele. Doar câteva fotografii am surprins și le las aici. Așa veti înțelege că am mare nevoie să uit complet de păpădii.

© Cosmisian

Va urma!

Cap. XIII aici!

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

*

     De partea cealaltă a poveștii noastre, o tânăra domnișoară cu pieptul plin de încântare, se pregătea pentru călătoria spre casă. Vacanța ei trecuse pe sub genele ei subțiri și negre, iar dorul de mamă părea că prinsese glas într-un final. Copleșită de intensitatea zilelor petrecute în munți, știa că sora ei este în sfârșit preocupată și de propria ei fericire. În trup firav de fecioară se înfiripau semnele maturizării. Și, ale înțelegerii. Mintea ei făcea analize și conexiuni pe care nu le făcuse niciodată cu o asemenea intensitate.

Sursa poza

     Au fost și seri în care Erika era complet absorbită de palmele tânărului nou intrat în viața tuturor, iar ea îndrăznise cu ajutorul dnei Schiltz să atingă vasta lume a bucătăritului. Și, cu o iubitoare a artei gătitului ca doamna Schiltz, era imposibil să nu învețe câteva dintre cele mai apetisante feluri de mâncare tradiționale, specifice muntelui. Cu fiecare rețetă pe care o încerca sub atenta supraveghere a bucătăresei, în Anabelle se înfiripa dorința de a găti pentru mama ei. Se visa în bucătăria de acasă, gătind. O surprindea măiestria cu care fiecare condiment folosit te poate duce în altă lumea a gustului, distinctă paletă a gustului.

Notă: Capitolul în întregime este pe PC-ul meu 🙂

Cosmisian

 

Visând prin noiembrie

Cu apreciere, Potecutei!

Poteci de dor

Prin noiembrie merg cu visarea de mână
Şi adun, peste plâns scuturat din copaci,
Pas cu pas, pentru drumul ce-o fi să rămână
Până când în întoarceri vei putea să te-mbraci

Risipesc amintiri pe alei pustiite
Şi culeg aşteptări împărţite la doi
Dintr-un timp presărat cu dorinţe şoptite,
Fără pete de scrum, fără urme de ploi

Vezi articolul original 55 de cuvinte mai mult

Oceanul Catatumbo-ului meu

Oceanul Catatumbo-ului meu

 

 

     Îmi amintesc de noaptea în care un fulger a scăpat din strânsoarea unui tunet și s-a ascuns sub pluta pictată de mine pe ocean. L-am căutat de atunci neîncetat. Nicio clipă nu am trădat asemănarea dintre sufletul lui și al meu. Am ales să înot în larg numai ca să îi ofer acestuia un loc tainic în care să se lase găsit de mine. Încă nu l-am găsit, dar cred că nu mă va trăda. Astă-noapte am ales să vâslesc cu palmele goale. Oare îl voi simți când se furișează aproape de pieptul meu ca să îmi regleze ritmul cardiac?

      Cerul este brăzdat de fulgere ce par a se regăsi mai curând la intersecția dintre înalt și adânc. Fulgerele caută oameni cu care să își împartă lumea. Dacă norii nasc fulgere, oceanul meu le este casă, iar pluta desenată din tristețile mele le este tainicul umbrar unde ne regăsim, cum se face că fulgerele nu aleg niciodată să zboare spre stele? Am ales să fiu libertatea nocturnă a electricității în forma ei absolută. Oare ce se întâmplă cu norii ce nu își cultivă furia la timp ca să mă atingă cu mânia lor?

     Adânc în sufletul meu am o altă lume brăzdată de oceane și stele. Nimic nu se compară cu arcul electric creat între un fulger și inima ce îl controlează. Am sprijinit umbrele stelelor în bărbia nedumerită a nopții, căutând acel moment în timp când pot privi un fulger în ochi, cât să îi cunosc dorul. Mi-aș lipi visele de sinapsele tensionate ale norilor, ca să îmi pot naște indicii spre fulgerul meu. Oare s-a obișnuit doar să mă observe de la distanță, sau eu mi-am însușit apartenența fără a mi se fi permis acest lucru?

     Am permis oceanului meu să găzduiască secretele fulgerului meu. Aș putea oare să nu vă destăinui unui dintre ele? Bine, vă spun doar unul singur. Fulgerul meu a croit în adâncul oceanului meu o pătură fină de ozon, ca semn de recunoștință pentru norii ce l-au creat și i-au vorbit de mine. Noaptea este mult mai frumoasă când arunc înspre stele petice de ozon, fine, subțiri și delicate.

Cosmisian

Poza Alan Highton

Deja vu la două capete ale timpului

Deja vu la două capete ale timpului

     – Andrei, Andrei, stai! Ah, băiatul acesta, tare activ mai e băiatul meu. O clipă l-am pierdut din ochi și te miri ce minuni mai face.

     – Ei, na. Lasă-l, draga mea să se desfășoare. Tu cum crezi că erai, cum?

     – Păi da, dar se mai schimbă lucrurile. Nu vezi și tu ce diferită e lumea?

     Andrei alerga pe alee. Văzuse o frunză maronie. A alergat până aceasta s-a prins, într-un final, de asfaltul rugos de curând așezat prin parc.

     Purta la gât un aparat foto semi-profesional pe care îl găsise într-o cutie ascunsă de mama lui, o cutie ce tăinuia lucrurile lăsate în urmă de tatăl lui, medic militar de profesie, plecat în Afganistan.

     Din când în când, o frunză îi atrăgea atenția, iar el își intra repede în rol. Luă poziția aceea specifică fotografilor comici, care se lasă periculos pe spate sau în față, fără a se deplasa spre comoditate cu un singur pas înapoi sau înainte. Reglă manual obiectivul și, click. Fotografia perfectă. Repetă în joacă acest joc al focalizării spre frânturi ale timpului încapsulate într-un cadru.

Foto – sursa stanga jos

     Puțin știa el că era privit suspect de pe o bancă. O tânără îl văzuse în plin exercițiu artistic, camuflată în spatele toamnei ce arunca în vânt frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească până acestea se fixau pe asfalt.

     La un moment dat, Andrei a „ajutat” un cadru natural, dirijând o frunză spre un con de brad căzut pe iarbă, chiar în fața băncii unde îi stătea așezată urmăritoarea. Așeza și reașeza cadrul perfect pentru primul lui macro.

     Fata lăsă cartea pe bancă, aproape de trupul ei ghemuit. Ultimul capitol citit de ea părea să se fi terminat mult prea devreme, lăsând prea mult loc pe pagina cărții, dar și în mintea ei. Pumnul stâng îi era strâns și ascuns în mâneca bluzei albe împletite în căldură. Își adusese mâna peste gură și privea fix. Privirea ei era ca un macro făcut unui macro. O succesiune de cadre, un deja vu pe care doar toamna îl identifica. Și eu.

     O priveam când pe ea, când pe el, până m-am hotărât să caut inspirația de acolo de unde emana. Avea sprâncenele conturate frumos, coborâte natural aproape de ochii ei căprui, surprinși de o curiozitate ce îi înfrumuseța chipul. Nu știa că o privesc. Andrei nu știa că la rândul lui era privit. Am dorit să pot păstra acea secundă în sufletul meu, astfel că am riscat să îi caut privirea, să o pot întipări în memoriile mele de toamnă. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoși ca cei căprui în plină toamnă. Conturul sublim al perfecțiunii lor evidenția lumina ce pătrundea în sferele mici și curioase. Aș fi vrut să pot pătrunde și eu în ei, să le pot culege entuziasmul și puritatea.

     Deodată am simțit că ochii ei mă fixaseră. Am dat să mă desprind, dar mă dezarmaseră. Puterea lor de fixare era direct proporțională cu incapacitatea mea de a mă separa de căpruiul sprijinit pe mâna ei adusă aproape de chipul ei. Aproape că aș spune că incapacitatea mea devenise o forță, una de conexiune. Ne-am privit câteva clipe, dintr-acelea care te fac să oftezi a visare, a inspirație și seninătate.

     Pentru o clipă nu mai eram eu cel ce alerga în cerc în fața băncii unde acea fată mă privea. Aproape că mă vedeam ridicând aparatul spre arborii ce acopereau aleea în efortul de a urmări frunzele din momentul în care se desprindeau de crengi și dansau vesele spre pământ. Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru, apoi s-a așezat pe picioarele ei adunate. Coborâsem aparatul până în dreptul chipului ei. Rămăsesem prins în ochii ei. Am focalizat și aproape că m-am văzut în ochii ei. Mă privea. Părea că mă privește. Acel moment al entuziasmului excesiv impregnat cu uimire și inconștiență, a fost risipit de îndată ce în fața obiectivului apăruse mâna ei.

     – Hei, și eu sunt aici, aici unde ești tu cu aparatul. Hello, ne vedem și fără aparat?

     Am lăsat aparatul să coboare, dezarmat de glasul celei pe care o studiasem de amorul artei. Eram mult prea aproape de ea. Mă lăsasem sedus de căderea frunzelor încât nici nu realizasem cât de ridicol trebuie că îi părusem, pentru că nu o privisem chiar o secundă.

     – Mă amuzi! Îi spuse fata. Am văzut că te-ai pierdut în ploaia de frunze și ai aterizat pe chipul meu. M-am ținut eu nemișcată, cât să îți înșel percepțiile, dar deveniseși insistent. Cât să stau ca o poză? Măcar m-ai fotografia? Pot să văd?

     – Poftim, iată fotografia fotografiei tale. Autoportret chiar.

     – Îmi pare cunoscută tipa, spusese fată râzând.

     – I-aș fi propus să se destăinuie, să o cunosc și eu. Dar, am căutat să o privesc în ochi până când aceștia vor trăda și lucrurile pe care posesoarea lor nu le va spune.

     – Chiar să știi că ochii mei spun multe când tac. Aș dori ca poza mea să nu fie folosită în scopuri… rele, să ajungă pe cine știe pe unde.

     – E timpul să vă uitați și dvs în ochii mei. Așa vă par, unul care ar folosi o poză ca aceasta într-un scop rău?

     – Nu am de unde să știu, dar nu e mai bine să previn? Se uită din nou spre el și îl fixă cu aceeași privire pe care el o crezuse spontană. Era atâta forță în ochii ei!

     – Nu mai aveți cum, de când ați dobândit acei ochi căprui sunteți în imposibilitatea de a mă opri.

     Râdea atât de moale.

     Doar că, declicul acela misterios găzduise această conversație doar în imaginația mea. La nici doi metri era mama, care s-a apropiat de mine și mi-a dat aparatul de fotografiat de la ochi.

     – Dar, mă iertați, băiatul meu este atât de entuziasmat de noua lui jucărie încât nici nu cred că a realizat că vă deranjează.

     – Nu-i faceți necaz băiatului, doar ne priveam în ochi. A văzut el ceva în ochii mei de a rămas înmărmurit preț de câteva secunde. Recunosc că și eu i-am intrat în joc puțin, dar e atât de dulce. E ceva în privirea lui, un soi de deja vu, de parcă l-aș fi văzut din viitor, stând în fața mea.

     Mama lui Andrei nu prinsese partea aceasta din relatarea fetei de pe bancă. Fusese prea preocupată că ar fi deranjat.

     O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris în cartea pe care o citea fata. În fața întâmplării, nu îmi pot explica cum fata îl percepuse în același timp pe Andrei ca pe un băieţel ce se juca cu camera foto în parc, distras de frunze până ce ajunge să o privească în ochi și, moment în care se simte antrenată în acest joc al seducției cu un Andrei matur, cu care chiar poartă o conversație.

     Dar, oare el de ce a simțit cele două planuri? Un deja vu dinspre două capete ale timpului?

Exercițiu literar– de Cosmisian

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

     …

Îl deranja mult faptul că nu își putea aminti decât parafrazările unui vis fantastic, a unei idile rupte din ceva ce părea de demult o legendă pentru locuitorii orașului de munte, în locul unde fusese găsit mai mult mort decât viu. Gândul neputinței de a ști cine era, căldura cu care fusese primit în acea comunitate, prezența Erikăi, privirea încântată a doamnei Schiltz când apăreau împreună, îl amețeau.

De ce nu putea avea și el un trecut simplu, ca al omului obișnuit? De ce Erika îl răscolea în piept, acolo unde îl ardea oridecâte ori își amintea de fluturii de cristal ce l-au făcut un om ce poartă în piept inima unei femei-munte?

Nopțile lui erau incursiuni în umbrele unei realități pe care o purta în inimă. Nicio noapte nu făcea excepție. Visa muntele. Visa cum se apropia de el cu o făclie ce abia reușea să rupă întunericul chinuitor al nopții. Căuta și căuta un munte, o femeie ce nu mai părea munte, ci o femeie fără chip definit, care dispărea din fața ochilor lui oridecâte ori o atingea. Și, dacă succesiunea aceasta nu era suficient de zăpăcitoare, femeia îl striga pe numele pe care Erika i-l dăduse, apoi își răsucea capul înainte de a alerga departe de el.

– Tõrvik! Tõrvik! Tõrvik! Se auzea suav o voce. Dar, în loc să o vadă din nou pe femeia din vis dispărând din fața lui, de această dată, nu mai vedea pe nimeni; simțea o căldură ca unor degete ce îi alunecau pe chip, atingându-i buzele, bărbia, maxilarul…

Cosmisian