Lucette – Chipeșul

Lucette – Chipeșul

     Ai crede că Marcel este o greșeală, că eu m-am îndrăgostit de altcineva, iar cu el am ajuns din greșeală. Sau, poate soarta și-o fi propus să îmi croiască un destin în formă de caricatură. Doar că, nu a fost așa. Fratele meu era student la Poli, în Timișoara. Eram încă la liceu când l-am vizitat de sărbătorile pascale.

     În căminul lui mai era câteva fete puse pe filme seriale. Cred că doar asta făceau. L-am însoțit pe Darius în camera lui. Locuia într-unul din căminele alea mai frumoase, cu doar două persoane în cameră. Colegul lui, MM, un tip înalt, destul de bine făcut și chipeș, citea. Citea? Ce băiat citește în camera lui de cămin în vacanță? Puteam paria că aveau dezordine în cameră, că se fuma până la cel mai înalt grad de asfixiere, dar nu, nici pe departe.

     – Salut! M-a salutat Chipeșul, zâmbind. Nu era destul că m-a răvășit puţin, din prima, dar a trebuit să se ridice de pe pat și să se așeze decent pe marginea acestuia, lăsând cartea frumos închisă pe pat.

     – Salut, ce faci? Eu sunt…

     – Elena, ştiu. Mi-a spus fratele tău că vii în vacanță aici. Pari surprinsă puțin că îți știu numele.

     – Elena. Da, Elena mă cheamă. Și, Flavia. Nimeni nu îmi spune Flavia, că mă feresc să se afle.

     – Interesant, Flavia. Uite, eu îți voi spune Flavia. E bine? Flavia, Flavia, Flavia…

     Lui i se părea distractiv, mie deloc ușor să fiu lăsată în cameră cu el. Unde o sta Darius, ce e cu el de mă lasă cu un străin, cu un necunoscut? Dar, îmi plăcea băiatul.

     – Și, ce citești? Ce autor îți place?

     Cred că mă luase cu valuri de căldură, de parcă sufletul îmi era o plajă pe care valurile se spărgeau tremurând. Era normal să îmi placă de el, chiar dacă nu sunt adepta teoriei cu prima impresie, pe asta am îmbrățișat-o strâns. Deja îmi plăcea. Nu am mai vorbit despre carte. De fapt, nu îmi amintesc dacă am vorbit despre ceva anume, dar am rămas foarte veselă după timpul petrecut cu el. Veselă și foarte conștientă de ticul meu ce mă trăda de fiecare dată când un băiat mă atrăgea. Sigur el nu îl observase.

     Venise între timp și Darius. Era îmbrăcat de oraș. A spus el că locuiește aproape de Centru. Îmi promisese că mergem la KFC. Așa că, s-au hotărât să se organizeze. Chipeșul a ieșit pe hol și a strigat „KFC – plecăm de la Magazinul din colț în 10 minute!” Niciunul nu ținea telefonul în mână. Oamenii ăştia nu știu că există Mess? Ce e cu ei, oare?! Băieții mei s-au mobilizat foarte repede. Eram deja jos, la colț. Ei erau calmi, așteptând cuminți, iar eu eram tare curioasă de cine le va onora sălbatica invitație. Nu tu telefon, nu tu confirmare…

     Fetele ce păreau dependente de seriale și-au făcut apariția în grup, una mai drăguță ca alta. Le-am numărat și le-am făcut o analiză a ținutei. Una ieșea în evidență. O văzusem, agitată mai era. Cine a furat-o pe tipa asta care arăta ca de pus pe coperta unei reviste. Părea ireal de frumoasă. Deja îmi plăcea. Ținea telefonul în mâna, apoi gesticula puțin haotic cu cealaltă mână. Nu părea nervoasă. Părea mai degrabă chinuită de anticipație. Nu mai văzusem pe nimeni atât de agitat pentru puiul de la KFC.

     La scurt timp după asta, apăruse și Chipeșul. Tipa luată de pe coperta unei reviste a alergat ca hipnotizată spre el. Pe el îl aștepta. Parcă din neant m-a trăznit ceva direct în creştetul capului. Eram geloasă. Pe loc nu o mai plăceam, chiar mă și întrebasem de mi-a plăcut la început. Iar eu, m-am trezit brusc îndrăgostită de colegul de cameră al fratelui meu. Chipeșul care nu avea nume în mintea mea. Dar, cum să mă îndrăgostesc așa? Întrebările și gelozia incipientă s-au transformat pe loc într-o energie complexă ce mă făcea să cred că văd dincolo de aparențe. În scurt timp am identificat câteva motive pentru care tipa îți dorea să fie cu Chipeșul, din care niciunul nu părea suficient de bun ca el să accepte să îi sară așa în brațe. Eu, în locul lui…

     – No, gata? Plecăm? Că se termină aripile de la KFC a spus Darius. Așa că, ne-am îndreptat spre Centru în grup.

     Darius este un frate de vis, dar și un bărbat atent. Își petrecuse mâna peste umărul meu și mă dirija cât să mă poată observa. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Eu destul de independentă, el mai echilibrat. Doar o singură soră avea. Nici pe alese nu putea avea una mai bună.

     Am trecut peste Bega. Auzisem doar de păcatele pe care le poți face, de care nici Bega nu te poate spăla. Dar, oricât de comică ar părea concluzia mea, după cinci minute de observație, am înțeles și de ce. Bega era atât de murdară încât se vedea mizeria în ea. Cine să mai iasă curat din ea? Recunosc că am văzut și restaurantul acela de pe malul Begăi, dar nu mă vizualizam acolo decât cu el, singuri. Mi-ar fi fost suficient. L-am văzut pe ospătarul acela subțirel, servindu-i pe cei de la masa cu flori galbene. Ce bine ar fi fost să ne fi servit pe noi doi!

     Am ajuns și la KFC, ne-am plimbat prin Centru până au început să ne piște țânțarii de picioare, apoi ne-am îndreptat spre casă. Nu îmi amintesc prea multe. Eram doar cu capul în nori, acolo unde îl ascunsesem pe Chipeș de ceilalți. Să fie doar al meu. De adormit nu mai spun, că nu am adormit decât după ce am rearanjat universul ca el să fie doar al meu. Pe tipă nu am alungat-o de tot, doar că era o angajată de la KFC. Și, era foarte ocupată, să nu mă trezesc că îmi strică scenariile.

     Apoi, am adormit.

Cosmisian, Timișoara.

 Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

 Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

     Liniștea cea mai profundă doare cel mai rău. Era trecut de miezul nopții când ceasul de pe măsuța înaltă a anunțat grav ora 3 am. Părea că și pe el îl doare pieptul, pentru că de acolo își izvora el puterea de a-mi aminti că odihna este pentru oameni ca mine. Aflasem de puțin timp cât de gravă îmi era boala, iar de atunci mă temeam să adorm. Și, nu pentru că aș fi încetat să trăiesc. Deseori am stat aproape de soțul meu, privindu-i somnul lin sau chinuit. Când tresărea, îl mângâiam pe chip pentru a-i alunga durerile din vis. Și, îmi reușea. În noaptea aceasta am fost surprinsă de durerea din pieptul mecanizat al ceasului. Nu adormisem, nu aș fi putut să o fac.

     De ce „autoimună”? Nu puteam fi eu autoimună? Nu puteam fi și eu o soție și o mamă cu preocupări normale? M-am ridicat, lăsând pe fotoliu jurnalul scris pe jumătate. Am mers cu pașii ușor apăsați pe podelele brune ale holului lat spre camera unde domnea o altă liniște, una a neștiinței. Lucette strângea la piept o neștiință salvatoare. Ușa camerei era întredeschisă. Stătea sprijinită pe umbra ce cădea perpendicular pe mocheta moale din cameră. M-am lăsat pe tocul ușii și am tăcut. Am privit-o dormind. Gândurile se răspândiseră în mintea mea. Înainte, gândurile îmi erau ca un strop de cerneală pe care îl converteam în scrieri, ca în plină noapte să mă văd pe mine însămi topită în disper într-o masă neuniformă de dispersie a nescrisului. Eram deprimată de-a binelea, dar îmi permiteam acest lux. Lucette dormea cu un iepuraș pufos strâns la piept.

     Când m-am întors la jurnal, am făcut-o încetinind timpul, alunecând pe rând pe firul poveștilor ce se ascundeau în ramele prinse pe pereți în cel mai hazliu mod. Lucetta le stabilise locul, ceea ce însemna arta ei haotică desăvârșită. Una dintre cele mai importante rame găzduia prima poză făcută de ea la 4 ani. O tufă de iarbă uscată de soarele neiertător al deșertului. Îi pusesem nume. Purtată de gânduri într-un ritm mult încetinit, m-am trezit din nou secerată de durerea din pieptul ceasului. Îmi amintea nu doar că după 3 am, negreșit vine 4 am. Trist, dar l-am înțeles. Neînsuflețitul mă trimitea cât mai departe de el, de parcă trecerea timpului se făcea doar în apropiere de el.

     M-am așezat pe fotoliu, mi-am așezat piciorul stâng peste cel drept, iar palmele cu degetele petrecute între ele le-am așezat pe genunchi. Îmi iubeam soțul atât de mult. El părea cea mai bună definiție a iubirii. Treptat, mintea mi-a alunecat spre alte iubiri ale adolescenței, iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita. Nu am uitat niciodată. Mi-am amintit cuvintele spuse de un băiat care m-a iubit cândva: „ai fost şi vei fi iubita mea…” Nu i-am spus atunci că îl iubeam şi niciodată după, pentru că pur şi simplu am ştiut că nu pot duce acea dragoste cu mine. Cumva, în adâncul sufletului meu am ştiut asta.

      Uneori auzim târziu în viaţă ceea ce ne dorim să auzim de la acea persoană… Te-ai gândit vreodată cam câte regrete rămân în urma iubirilor pe care nu doar că nu le-am mărturisit atunci, dar pe care le-am ucise şi îngropat încă din faşă din cauza imposibilităţii de a fi materializate?

     Iubim oameni pe care nu avem nici voie, nici dreptul să-i iubim. Dar o facem, riscându-ne propria inimă. O facem, dar de ce? Pentru că iubirea nu întreabă niciodată. Ea ne intră în suflete, ne fragilizează pentru o vreme, ne injectează un drog în vene, apoi dispare, lăsându-ne euforici sau leşinaţi la marginea drumului. Iată cum ne împânzim sufletele cu iluzii rebele.

     Adevărul este că toţi trăim ascunși în învelişul nostru cu identitate strict personală. Rar lăsăm pe altcineva să ne pătrundă lumea, iar atunci când o facem, în loc să devenim mai puternici, devenim mai fragili. Cu toate astea, devenim dependenţi de această stare, pentru că atunci când iubim, creierul şi inima ajung la un consens. Fragili şi extrem de uşor de frânt şi totuşi există atât de multă putere în această fragilitate!

     Somnul liniștitor al acelei nopți prelungite venise foarte repede peste dorința ei flămândă de a accumula doruri pe care nu știa dacă le va păstra cu adevărat după posibilul colaps. S-a așezat în pat alături de Marcel, iar el a stns-o instinctiv la pieptul lui. Somnul le-a fost scurt, pentru că în casa lor locuia un mic titirez cu părul creț, ca o încurcătură de labirinturi suprapuse.

Cosmisian

Lucette – A fost cândva prea puţin în viața ta

A fost cândva prea puţin în viața ta


Notă: aceste versuri, rearanjate puțin, îi aparțin lui Marcel. Le scrisese după ce a aflat de la medici că soția lui…


Ai simţit vreodată cum tai cu vorbele tale alte vorbe,

sugrumându-le literele cu putere,

scoţând din miezul lor secretele cuvinte,

ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?

 

Ai simţit cum mergi pe cărări labirintice,

iar în urma paşilor tăi se ţese viitorul, 

un viitor ce priveşte acuzator

din ruinele ierbii strivite?

 

Ai simţit cum e să minţi un copil

doar pentru a-i salva o copilărie

ce deja a murit în ochii lui,

dar pe care tu nu o crezi dispărută?

 

Ai simţit cum îţi înghiţi propriile lacrimi,

doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale

în mascarada de cretă

ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?

 

Ai simţit cum involuntar revii

la locul amintirii dureroase,

adunând pe furiş visele,

speranţele fărâmiţate în alizeul timpului?

 

Ai simţit cum florile se ofilesc

doar cu o singură privire

ce poartă trista decadență

în flăcările nestingherite ale neiertării?

 

Ai simţit cum clipele lovesc

în fiinţa ta ca nişte secole de istorie nescrisă,

pe care sălăjluiesc nefireștile doruri

purtate pe potecile neatinse?

 

Ai simţit cum tăcerile te asurzesc

cu melodia lor vaporoasă,

strivindu-ţi singurătatea

până la disperarea limbajului semnelor?

 

Ai simţit frica ce-ţi şuieră prin oase

ca un tunet străfulgerat din neputinţă,

și gândurile ce se ceartă între ele,

iar inima-şi îngroapă glasul în tumultul lor?

 

Ai simţit toamna

scuturându-se subtil de fructele coapte,

născute din florile ofilite în primăvară îngheţată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?

 

Ai simţit cum e să cazi în văi întunecate,

să tremuri de teamă,

iar la capătul ei să descoperi lumina tămăduitoare

despre care alții au spus încrezători că există?

 

Ai simţit cum este să primeşti

tot ce ai visat

în clipa când ai renunţat

să mai trăiești sperând?

 

Ai simţit cum sufletul îți rugineşte în tăcere

oridecâte ori calci peste alte suflete,

doar pentru că speri

să îl tocești pe al tău?

 

Ai simţit cum e să iubeşti până la epuizare,

o fiinţă de la care nu ţi-a rămas

decât amintirea că a fost cândva,

prea puţin, mult prea puţin, în viaţa ta?

 

Ai simţit…?

Cosmisian


Poza nu îmi aparține mie, dar am îndrăznit să o determin să aparțină nopții și toamnei ce îmi scutură fructele coapte.


 

Lucette – Visele frumoase se împlinesc ziua

Visele frumoase se împlinesc ziua

O privi îndeaproape. Ochii fetei se stingeau puțin câte puțin în fiecare zi, iar el nu putea face nimic pentru a-i ține la fel de lucizi și strălucitori ca înainte. Era, până la urmă, lumina ochilor lui. Un tată singur și o fetiță bolnavă. O adora încă de mică. Acum era mare, împlinise de curând opt ani. Atâtea comparații între Lucette și mama ei încât și eu, povestitorul acestui episod, recunosc că am devenit puțin gelos. Un bărbat ce își iubea fiica pentru că era atât de mult ca soția lui. Era tot ce era prețios lăsat în urmă de ea. O fiică ce ducea mai departe trăsăturile femeii care a născut-o. Dar, din nefericire, ducea și o boală autoimună, crudă. Sufletul lui se ruga adesea să o vadă trează în fiecare dimineață. Abia adormea. Era consumat de teama că o poate lăsa singură în pragul morții. De ce trebuie să i se întâmple din nou același lucru, de ce să îi fie calamitat sufletul până la cel mai înalt grad de traumatizare?

Auzisem de o posibilitate de tratament care putea întârzia nefericirea. Chiar vorbisem cu prof. Dr. Bogdan Neculceriu despre Clinica din Londra unde se făcuseră progrese în îmbunătățirea condiției celor căzuți sub greutatea acestei boli. Și, pentru că mama fetei fusese sora mea mai mică, pe care am iubit-o atât de mult, eram dispus să plătesc pentru întreaga procedură. Banii nu au fost niciodată o problemă pentru familia noastră. Se spune că banii nu pot împiedica soarta cuiva. Vestea că Lucette a fost acceptată pentru acel tratament experimental a fost o dovadă impresionantă. Mai mult nu puteam. Eram atât de entuziasmat de posibilitate încât era să trec pe roșu. Bine că noaptea nu se prea circulă pe Bulevard. Am parcat repede în fața casei și am alergat pe aleea pietruită să dau vestea cea bună.

Casa mirosea a munte. Lucette își dorise tare mult să facă un traseu din Retezat, pe care îl văzuse într-o filmare făcută de noi cu mult înainte ca ea să apară pe lume. Casa era plină de ramuri de pin. Mirosul de rășină aducea adesea bucurie pe chipul micuței. Era destul de conștientă că suferea de aceeași nefericire ca mama ei. Cum poți anula cunoașterea prematură pe care o vezi atât de clar pe chipul unui copil? Să nu te rogi ca el să trăiască etern? Și, dacă nu putem face excepție de la cruzimea cu care viața poate să ne fie curmată, în cazul nepoatei mele speram ca acest lucru să se întâmple mult mai târziu. Iată o veste bună cu care mă puteam prezenta și la această oră târzie în casa lui Marcel.

L-am găsit aproape adormit lângă patul înalt al nepoatei mele. Mă durea să văd neputința lui, dar era evident că, oricare ar fi deznodământul acestei povești, iubirea lui îi va aduce fetei bunăstare sufletească până în ultima clipă. Doar că, de această dată, nu venisem să încerc să îl încurajez pe cel care purta pe umeri o povară atât de dificilă, prea crudă. Lucette adormise cu zâmbetul pe chip, dar și cu un soi de iepuraș cu blănița din fire brune, parcă împletite de mângâierile ei. Din întunericul nopții ce mărginea moartea, am adus vestea cea bună. Începând cu dimineața următoare, Lucette începea procedura de pregătire pentru plecarea în Marea Britanie. Au fost cazuri în care pacienții s-au simțit mai bine din săptămâna pregătitoare.

Între timp, venise și Juliette. Cât de mult mă ajutase cu pregătirile pentru transportarea nepoatei noastre în Londra. Ajunsese aseară la 19:50. Veștile erau bune. Adusese și cadourile pe care Lucette le cerea de fiecare dată. Cărți. Cartea era singurul cadou pe care îl cerea. Iar mătușa ei, draga mea soție, era mai mult decât încântată să în aducă multe. Cele mai deosebite cărți erau cele semnate de autori. Juliette îi știa pe unii dintre autori. Erau cărțile despre care vorbeau cu orele pe internet când nu puteam fi cu ea. Dar, acum eram aici, emoționați la gândul că într-o săptămână îi puteam oferi micuței noastre nepoate un nou început. Aș vrea să vă spun mai multe, dar e timpul să vorbim cu Marcel. Visele frumoase se împlinesc ziua.

Poza nu îmi aparține. Sursa – google

Cosmisian

 

Ochii munților sunt vernil

Ochii munților sunt vernil

Cât de ușor este să îți ții respirația în fața unei minuni. Ochii munților sunt vernil doar spre miezul nopții, când sinceritatea se așează ca bruma pe adâncul nopții. Norii nu se tem de stâncile tăioase și se așează la odihnă. Noaptea, norii se odihnesc pe ascuns dincolo de privirile curioase ale călătorilor. Nu se mai tem de curiozitățile umane.

Vernilul este una dintre culorile pe care nu le cunosc. Munții au ochii vernil. Noaptea nu este momentul în care să cauți să ascunzi lucruri. Ochii munților te învăluie, iar norii îți fură visele, pe care mai apoi le poartă în jurul pământului pentru a le reda libertatea. Le dă drumul în eter. Uneori ajung înapoi în sufletul celor care le-au născut. Alteori, pe neașteptate, te simți învăluit de vise pe care nu tu le-ai născut. Așa am ajuns să îndrăgesc eu vernilul. Le sunt dator munților. L-am privit atât de insistent ca să îi învăț lumea.

De ce am crezut că perfecțiunea este găzduită în suspendarea înălțimii? Mi s-a părut normal să aud susurul unui râu ce se prelinge cu precizia unui deja-vu spre blândele poale, acolo unde văile pot aduna la piept apa răcoritoare. Te-am găsit în vale, acolo unde oamenii își nasc durerile și greutățile.

De ce am crezut că perfecțiunea este absența zbuciumului? Am crezut că o înțeleg, că îi pot preveni deplasarea în univers. Te-am luat în pieptul meu înainte să te pot îmbrăţişa. Din pieptul tău mic am furat zbuciumul. Tu l-ai abandonat și te simți bine, dar eu m-am ales cu o criză de zbucium a perfecțiunii. Perfecțiunea nu îmi aparține, chiar dacă acum îi port în piept nestăvilirea.

Mă simt ca un rătăcitor prin munți, atingând chipul perfect al munților. De ce am crezut că perfecțiunea munților îmi este inaccesibilă? Am îmbrățișat-o repetat, mimând despărțiri deloc adevărate, ca să mă obișnuiesc cu senzația că le aparțin și pentru o clipă, una repetată.

Munții șoptesc suav. Noaptea le poți asculta glasul fin. Apoi, te abandonează pentru scurtă vreme. Și revin curioși. Cei care se rătăcesc în munți sunt atrași pe rutele curiozității. Cei care le rezistă, coboară din munți diferit.

Cosmisian

Cuvintele, sforile unui păpuşar

Cuvintele, sforile unui păpuşar

* Când citești printre rânduri 

     „Soarele răsare la fel de des pe cât apune, dar pentru unul care adoarme cu mult după apus, soarele răsare ca o surpriză, una care te așteaptă și o remarci destul de târziu. Ne făcusem adesea planuri să vizităm țara, că se tot spune că avem o țară frumoasă. Și, chiar este. Auzisem de o Cabană în Retezat, loc destul de tăinuit, retras de picior de călător, dar prieten cu soarele. Și cu nea Ștefi.

     La munte îmi plac locurile deschise, stâncoase, acolo unde poți face un foc de tabără până la intersecția cu ecoul. Sau, intersecţia ecoului cu a doi tineri îndrăgostiți care au trupurile lipite unul de altul într-un dans lent, ce alunecă în noapte ca mângâierea clapelor unui pian de către un iubitor de muzică. Ochii tăi sunt căprui, dar în apropierea focului sunt ca o flacără vie și incandescentă. Dacă nu ai apăsat o clapă pentru a-i smulge acel strigăt al dorului de expresie, ai pierdut la fel de mult ca un tânăr care nu își sărută iubita în apropierea unui foc de tabără, unde fierbințeala și răcoarea nopții își găsesc destinul într-o îmbrățișare.

      La munte nu există piese muzicale de trei-patru minute. Te aud cum fredonezi, respirația ta îmi vibrează pe piept și mă aplec să te sărut. Buzele tale sunt atât de fine, moi, de parcă din ele s-ar forma partiturile nopții în munte. Acum am pieptul plin de muzică. Oare ce mi-ai face dacă m-ai trezi cu sărutul tău înainte de Răsărit? Poate că muzica din pieptul meu ar răzbate printre momentele noastre de îmbrățișare. Ai încerca să îți potolești dorurile sub clar de lună?

      Mi-aș încetini bătăile inimii să te las să îți faci amintiri în mine. Între bătăile inimii mi-am ținut secretele, dar acum îți fac loc să îmi scrii unele noi, ca sărutările noastre din adolescență. Nu sunt un romantic exagerat. Am învățat doar să înfrumusețez momentele care trec prea repede pe lângă cei care iubesc. Un scriitor poate încetini trecerea iubirii la viteza cuvintelor ce o exprimă. Cuvintele sunt hiatusul pe care îl face pieptul tău când se lipește de al meu. Oare cum arată o cheie ce ține tăinuite clipele noastre de noapte? Iubesc mai simplu decât s-ar crede.”

 

* Când citești aparența cuvintelor

      „Cuvintele curgeau în defavoarea lui. Știa, dar nu se putea abține. Părea ca o păpuşă mânuită la nervi de un păpușar dornic de expresie. Dar, nu o făcea direct. Își revărsa expresia asupra spectatorilor printr-o biată păpușă, una umană ce nu mai lupta pentru iubire. Un om fără iubire este ca o păpușă ce și-a pierdut bătăile inimii într-o suspendare artificială…”

* Când faci pauză și…

     Am lăsat cartea jos. Nu m-am așteptat la o asemenea concluzie. Autorul a dorit să se asigure că iubirea nu poate lua o formă logică, ci mai curând una absurdă. Face pe inabordabilul, dar poate doar maschează insuccesul de a fi iubit. Iubirea te reduce de la infinit la finit, te obligă să personalizezi timp și spațiu, iar el se teme de această constrângere.

      Puțini au fost aceia care i-au înțeles teama, iar mecanismul lumii este prea des învârtit de sfaturile fără fond ale binevoitorilor. Așa că, şi-a scris cartea ca unul care nu are nevoie să fie iubit.

Cosmisian

Sursa poza, Google – nicio intenție să pun la uscat trandafirul și să spun că e din noaptea aceea de pe munte…

Absurdul

Absurdul

Nu, eu nu voiesc să scriu despre tine,

absurdul nu este o stea.

Eu scriu despre un cub de gheață fin,

ascuns în pieptul unui soare

și mă întreb cât va mai rezista…

 

Nu, eu nu voiesc să faci din apă

doar un strop la indigo,

prefer să fie sfoara cu care să te leg de pieptul meu,

poate astfel îmi vei mai sta.

 

Nu, eu nu voiesc să crezi absurdul

c-ar lua o formă,

el este doar un abur rece,

un nor pe care sufletu-mi cândva

se odihnea.

Cosmisian

Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

Nu așa mă visai?

Nu așa mă visai?

Du-mă cât mai departe,
Visele mai pot aștepta,
Du-mă strâns de mână,
Îți voi rezista,
Du-mă acoperit la ochi,
Încrezător te voi urma,
Du-mă însoțit de vânt,
Plutind te voi asista,
Du-mă nefiresc de-aproape,
Voi zâmbi așezat pe coate,
Du-mă până la Apus,
Eu chiar sunt dispus,
Du-mă până simți că mă ai,
Nu așa mă visai?

Vino aproape de clipa mea,
Timpul nu te va deranja,
Vino, respiră-mi aproape,
Te inspir şi-n zi, şi-n noapte,
Vino, curajul să-și crească,
Floarea uitării să se ofilească,
Vino, ne vom face o casă,
O cameră cu-o singură fereastră,
Vino, așează-te pe genunchiul meu,
Chipul blând ți-l voi atinge mereu,
Vino, vorbește-mi despre iubirea ta,
Crezi că nu voi asculta?
Vino, ne vom iubi ca în visul meu,
Promit că iubindu-te nu va fi greu.

Cosmisian

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

     Cheile de la cabană căzuseră pe masa din bucătărie. Le aruncasem destul de indiferent. Sau, poate încercam să lovesc cu ele cana din tablă în care îmi fierbeam apa pentru cafeaua de dimineață. Oricum, nu am nimerit-o, așa că nu contează ce am crezut că am vrut să fac după ce nu mi-a ieșit.
     Dar, ce liniște! Nici ecoul nu rămâne în secrete casele de lemn. Eram tentat să strig, să caut ecoul printre scândurile ce mă ascundeau de o lume pustie. Am strigat și nu am înțeles pe unde scăpa sunetul vocii mele. Am ridicat cana de toarta groasă, am privit-o și nu mi-a plăcut. Zațul unei cafele de demult se uscase departe de circumferința cănii. O cafea fără apă este deprimantă. Aș fi adus-o la viață, dar nu eram dispus să îi ascult poveștile până târziu în noapte, așa că am lăsat-o pe masă în același loc. Era și ușor să fac asta. Praful nu reușise să acapareze întreaga suprafață a mesei. O parte din luciul lemnului îi revenea cănii.

      Dușumeaua scârțăia, dar nu tare. Am fost curios cât de departe o poate face, așa că m-am dus spre capătul încăperii, călcând scârțâitul pe coadă. M-am apropiat de tocul ușii, apăsând pe scândurile groase ale podelei. Zgomotul părea absorbit în totalitate de podea. Din nou nu înțeleg unde dispare zgomotul. Aș fi lovit podeaua să îi scot scrâșnetul la suprafață, dar nu aș fi vrut să mă umbrească la fiecare pas.

      Tocul ușii era făcut din crengi subțiri de mesteacăn lăsat în scoarța lor alb-argintie. Îmi place să ating rotunjimea rece și fină a unui mesteacăn. Cum ieși din bucătărie, dai de o cameră mare, largă. O canapea solidă, tare, tronează indiferentă în mijlocul camerei. Dacă nu ar fi fost acoperită cu o pătură groasă, împletită din mai multe culori, ai fi crezut că mi-am construit căbănuța pe o movilă din pământ ce nu te putea liniști în timpul nopții. Dar, era acoperită. M-am așezat pe mijlocul ei și mi-am întins palmele spre capetele canapelei, privind restul camerei. Era pustie. Bine că am venit în vizită. Două entități singuratice se însingurează împreună.

     Am închis ochii și am văzut pe rând miile de oameni pe care îi cunosc. Am fost fascinat cum îi puteam vizualiza, iar viața lor se topea în detalii în fața ochilor mei nedeschiși. Dar, cu toții erau incompleți, le lipsea acel ceva ce stinge singurătate. Oare nu i-am sprijinit pe mulți dintre ei când căutau explicații pentru tristețe, sau pentru că de prea multe ori fuseseră părăsiți? Oamenii nu pot admite că altora le pot deveni indiferenți. De aici și decepțiile. Le este greu să accepte ce ei înșiși fac altora. Singurătatea nu ar exista dacă nu ar exista oameni. Iar omului nu îi place să fie părăsit, de aceea părăsește el însuși. Omului nu îi place să fie trădat, de aceea trădează.

     Nu îmi place să adorm cu gândul la oamenii care nu sting singurătate. Au un fel aparte de a te acompania în somn, apoi te mai și trezești înconjurat de incapacitatea lor de a reflecta onest singurătatea. Dar, m-am trezit de mai multe ori. A treia oară am remarcat că vântul îmi știa ascunzătoarea și își făcea prezența simțită suflând în pieptul unui mesteacăn ce încadra un Răsărit stingher. Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri.

     Gânduri pierdute pe o temă găsită.  Voi cum vă regăsiți în exercițiul meu umil?

Cosmisian