Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Ai vrea sa rasfoiesti „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”? Opreste-te in lumea cartilor de la Esotera – Timisoara.

http://www.esotera.ro/

+40-744-532707

Orar: Luni-Vineri: 09:00 – 20:00Sambata: 10:00 – 15:00

Str. Lucian Blaga, Nr 10, Timisoara, Cod 300002

Protejat: Frunze ruginii din dealurile pustii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Nu voi uita ziua în care am înțeles pentru prima dată importanța cuvintelor și a primei întrebări pe care nu am reușit să o și pun pe note. Respiram atât de contrariat și deziluzionat, încât glasul meu a devenit ca o fântână secată prematur, rătăcită într-o lume fără apă sau sete. Cred că cel mai greu mi-a fost să accept că nu contează nodul din gât ce mă sugrumă de fiecare dată când îmi doresc să întreb „De ce?” Mi-am stins dorința de a mai întreba doar după ce mi-am înstrăinat rațiunea de mine, pe care am lăsat-o să-și împlinească visul de a deveni nisip în apropierea mării. Glasul rațiunii s-ar regăsi în acela al pescărușilor.

Copilăriei i-am găsit explicație doar acum, stins de numărul anilor ce mi-au sucit coloana vertebrală de la multele momente în care m-am întors cu privirea spre trecut, căutându-i explicații. Nu le-am găsit, iar spatele meu, deși tot acolo unde îi e numele stă, este afectat de curiozitatea ce i-a amețit mintea. Bietul de el, se întreabă cum va fi viitorul. Viitorul unui copil este incert. Lăsat pradă nopților fără soț, alunecă pe linia suspendată a nesiguranței, agățat de promisiunea că mâine îi va fi mai bine. Doar că, a constatat el, eu, copilul, că viitorul este compus dintr-o infinitate de zile de mâine, fără legătură între ele, fără continuitate. Oare spatelui meu îndurerat i-ar plăcea să afle adevărul despre iluzia zilelor de mâine?

M-au ajuns vorbele tatălui meu. Casa noastră mică era o miniatură a societății în care spera să trăiesc. Dus cu vorba despre importanța pe care o are educația lui, m-am resemnat la gândul că lumea este plină de tați care își învață fiii pentru aceeași lume, de parcă albastrul cerului este la fel pentru toate păsările ce îi caută libertatea. Dacă privești albastrul unei zile senine crezi că îți aparține. Când te înalți spre el, e atât de larg, de departe. Tatăl meu nu mi-a spus că zborul spre infinitul norilor nu este doar în sus, ci în afară. Părea că te poți așeza pe albastrul înalt, dar depărtarea de casă m-a făcut să îi găsesc pe mulții fii ce s-au rătăcit în depărtarea întunecată a universului. Știam că le sunt fii taților lor după licărul de lumină ce străbătea zumzetul nopții spre casa de care s-au înstrăinat. Aș vrea să îi fac să revină, dar stelele nu au aripi. Au doar lumina care se stinge dacă nu ajunge înapoi în ochii ce privesc cerul nopții.

Sursa poză – envato.elements.com

Am pieptul plin de zgârieturi. Când mi-am deschis prima dată brațele, și cât a mai trecut de atunci, am îmbrățișat o făptură fără chip. Era albă ca marmura, rece ca sufletul ei stins de diminețile în care se trezea prea devreme. I-am cuprins ceafa cu o palmă, iar cu cealaltă palmă i-am strâns talia de a mea, dar aceasta nu respira. Se lăsa trasă de mine fără a opune rezistentă, așa cum o chitară rece se lasă ciupită fără a privi disperată în jur pentru ajutor. Am mimat câteva cuvinte fără a le rosti pe de-a-ntregul, și-am văzut cum i se formau făpturii buze, dintre acelea subțiri și nesigure cum au oamenii cărora le este mai ușor să spună cuvinte ce dor. Mi-am închis ochii și mi-am dus mintea spre dealul copilăriei pe care alergam mai mult în sus, apoi i-am deschis brusc, curios. Ochi nu îi crescuseră, doar o pictură în ulei, încă nezvântată suficient de aerul cald, o reflexie autentică a priveliștii pe care o țin în minte pentru momente ca acestea. Făptura nu privea. Se lăsa privită ca o reflexie în straturi de culoare pe care să o poți asimila în minte. Cuvintele fără întrebări sunt ca o lume unidimensională. Nu te poți ascunde în ea, nu îți poți stăvili curiozitatea la umbra unei întrebări pentru simplul fapt că nu vor exista curiozități. Toamna, mai ales când plouă atât de rece încât poți spune că plouă cu un frig ce te ajunge la os, vizitezi ateliere de creație. Tu nu pictezi. Nu ți-a reușit niciodată. Când te gândești la lume, cel mai adesea o vezi descompusă în cuvintele ce o formează, poate în căutarea unui înțeles, poate pentru a-ți naște metaforele. Metaforele nu au nevoie de explicații. Ele sunt ca un tablou pictat în straturi suprapuse, pe care pictorul, fără a se teme de risipă, repictează albul pânzat cu albul petalelor de crin. Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite. Curiozitatea este dansul artistic al unei dimensiuni ce se lipește de cuvinte pentru a naște metafore.

Timișoara, 14 septembrie 2021

© Cosmisian

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.

La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.

Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.

O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.

O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.

Sursă foto envatoelements

De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.

Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.

Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

© Cosmisian

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE
2021-08-16
Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo de povestea încărcată de tristețe, a unei fetițe care se luptă cu o boală nemiloasă (lucru inspirat de un fapt real), cartea asta este zbor spre înalt cu aripile larg deschise și cu speranțe renăscute spre un destin mai bun, capabil să oprească un întreg și de blesteme aruncate asupra unor femei de o sensibilitate aparte, care trec prin viață aievea, fantomatice trăiri condamnate la un final tragic încă de la început. Și, ascunse printre iubiri de început și trăiri adolescentine, se află trăiri de o profunzime și complexitate parte, emoții în stare pură, creatorul de frumos, omul de litere, care dă formă și substanță cuvântului, prin intermediul Elenei, și, nu în ultimul rând, delicatețea și finețea unei iubiri cu rădăcini adânci, în timpuri imemorabile, când puritatea era definiția acesteia.

LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – O POVESTE DE IUBIRE DESPRINSĂ DIN ALTE TIMPURI
Lucette este romanul care stă sub semnul emoției puternice, a sensibilității și a durerii, fapt pe care îl întrezărești încă din prefața autorului și acea postfață care precedă cartea. Simți că va fi o poveste care te va trece prin toate stările posibile încă de la primele pagini și nu te înșeli, căci tot conținutul te poartă pe aripi de vis printre tenebrele unei boli care suge viața din om și metafore lăsate în urmă de niște file de jurnal și poezii absolut splendide, care vin să contureze iubiri ca de basm, visuri și speranțe renăscute pentru un viitor mai bun, așa cum simt Marcel și Darius, când micuței Lucette i se mai acordă o șansă la viață, în ciuda bolii autoimune ce pare a face parte din moștenirea ei genetică.

Romanul nu cuprinde între filele sale doar o singură poveste, ci o panoplie întreagă de metafore asupra vieții și a morții. Există o poveste cadru, cea a lui Lucette, copila bolnavă de o boală extrem de crudă, care nu ar trebui să fie preocuparea niciunui copil, pe care atât tatăl, Marcel, cât și unchiul, Darius, încearcă să o salveze de la același destin crud și scurt pe care l-au avut atât mama, cât și bunica sa, în interiorul căreia sunt înglobate multe alte istorisiri, pline de savoare și de sensibilitate.

Destinul lui Lucette este împletit cu cel al mamei sale, Elena, femeia pe care nu a reușit să o cunoască decât mult prea puțin, dar care a lăsat în urma ei un adevărat testament literar, spunând povești inspirate de viața real, adevărate bijuterii pentru cititorul avid de a călători în alte lumi și timpuri. Ea devine astfel un fel de alter ego al autorului, vocea lui nedisimulată, care transpune în scris toate frământările unui suflet frumos. Prin intermediul acestor file de jurnal, adevărate opere create de Elena, ajungi să te apropii mai bine de ea și de universul sufletului său, asta după ce, în prealabil, o cunoști ca adolescentă și, mai apoi, studentă în Timișoara, unde își întâlnește și prima și ultima dragoste, pe Chipeșul, Marcel, bărbatul care i-a pătruns în suflet încă de la prima vedere.

Și asta face cartea asta, te face să te îndrăgostești din nou de ideea de dragoste, de fiorii aceia de început, de micile ocheade, de geloziile nejustificate, de trăirile acelea intense când te pierzi în privirea celuilalt sau într-o melodie veche, ascultată la pick-up, în mod neconvențional, căci nici Elena nu este o oarecare. Este un suflet delicat, gingaș, capabil de acela mai intense trăiri și emoții și asta iubești la ea, capacitatea de a se da pe sine în totalitate în iubire. Povestea ei și a lui Marcel pare a fi desprinsă din alte timpuri. Depășește lumea modernă în care cei doi viețuiesc și capătă valențele acelea pure ale domnițelor curtate de minunați cavaleri în armură.

Iar atmosfera cărții este pe măsura poveștii celor doi, căci este una atât de frumoasă, de feerică, purtându-ți pașii parcă prin alte locuri decât Timișoara cu Bega ei cea murdară și cu aglomerația. Totul devine atemporal și aspațial, așa cum este și dragostea, ce merită trăită măcar o dată în viață, chiar dacă este de scurtă durată și cu un final tragic. Totul este aflat la granița dintre vis și realitate, mergând spre un realism magic, iar asta te face să adori cartea asta.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este cartea pe care o porți în suflet mult timp după ce ai terminat să o citești. Gingașă, delicată, ca însăși iubirea, fie ea amoroasă sau părintească, emoționantă și încărcată de sensibilitate și de optimism, că lucrurile pot intra pe un făgaș normal, indiferent de furtunile pe care le ai de înfruntat pe parcurs.

DATE DESPRE CARTE:
Titlu: Lucette. Viața dincolo de imunitate zero
Autor: Cosmisian
Editura: Siono
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 226
Cartea o găsiți și voi aici.

Crâmpeie de suflet

Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo…

Vezi articolul original 792 de cuvinte mai mult

Melcul și Licuriciul, de Alina L


„La apusul soarelui când lumina palidă deveni aurie, apoi roșiatică, Melcul cu căsuța lui în spate fu tot pe drum, mergând agale, obosit și supărat că acum nu mai vede pe unde să meargă pentru că soarele fu pe asfințite deja, doar câteva raze se mai strecurară plăpând prin desișul copacilor. Deși, Melcul avu căsuța cu el ca de obicei, totuși nu putu dormi acolo unde se află, căci nu era locul cu care se obișnuise de atâta amar de vreme, și nici nu-l avu alături pe frățiorul mai mic, cu care crescuse împreună.

Melcul merse o bună bucată de vreme cu cochilia în spate pe întuneric, tot împiedicându-se și cât pe ce s-o piardă și regretând amarnic că dormise la o umbră deasă preț de câteva ore din cauza căldurii.

Noroc că liniștea apăsătoare a nopții nici nu apucă să-și facă bine simțită prezența, că greierii, locuitorii de la marginea pădurii și începură să-i încânte pe locuitorii acesteia cu cântecele lor minunate.

In drumul său, pe neașteptate, Melcul zări o lumină puternică strălucind în întunericul beznă și crezând că e cineva întârziat ca el, dar care are o lampă să-i lumineze poteca, se gândi o clipă cum să intre în vorbă cu el si să-l convingă să-i fie camarad de drum. Așa că decise să grăbească pasul și se apropie de îndată de cel cu lumina.

  • Bună seara, domnule, salută politicos Melcul.
  • Bună seara, domnule Melc, i se răspunse.
  • Încotro mergi? întrebă curios Melcul
  • Eu merg spre lacul cu apă cristalină de la marginea pădurii.
  • Ce bine, că și eu merg într-acolo, zise Melcul bucuros. Acolo e locul unde am crescut și locuiesc, dar astăzi am cam întârziat pe drum din cauza căldurii și pân să-mi dau seama se înseră și-acum nu mai văd pe unde să merg. Ai fi bun să-mi fi camarad de drum și să-mi luminezi și mie calea cu lampa ta? întrebă Melcul cu sufletul la gură de teamă să nu fie refuzat.
  • Ce lampă? eu nu am așa ceva.
  • Cea cu care luminezi poteca, răspunse mirat Melcul.
  • Aceasta nu este o lampă, eu sunt Licurici, iar acestea sunt antenele mele cu care luminez,
    îi replică amuzat Licuriciul.
  • Aha, ești Licurici, va să zică, ai și antene .. spuse fascinat Melcul în timp ce-l studie și
    uitându-se cu băgare de seamă, observă o pereche de antene lungi și strălucitoare de-ți orbeau ochii cu lumina lor. Melcul auzise de la părinți despre licurici, dar nu văzuse niciodată vreunul.
  • M-aș bucura să mă însoțești Melcule, astfel voi avea și eu cu cine povesti până acolo.
  • Mulțumesc pentru amabilitate, Licuriciule.
  • Dar ce lumină puternică au antenele tale, se miră plin de apreciere Melcul.
  • Eu sunt Licuriciul Splendid, de-asta luminez așa tare, zise îngâmfat Licuriciul.
  • Luminezi așa puternic pentru că te numești Splendid .. dar cum poți dormi cu
    lumina asta așa puternică? continuă Melcul cu întrebările, curios din cale-afară.
  • Eu mă odihnesc ziua, căci noaptea e timpul meu de petrecere, spuse Licuriciul Splendid.

Si tot așa pălăvrăgiră tot drumul câte-n lună și în stele, ba despre lumina Licuriciului, ba despre familie și prieteni, ba despre petreceri, până ce ajunseră la lacul cu pricina, unde era o mare petrecere cu o sumedenie de licurici care-și etalau antenele care mai de care mai frumos. La petrecere fu invitată o orchestră foarte cunoscută de greieri, care încinseră atmosfera prin cântecele lor.

În timp ce Melcul se pregăti să-și ia la revedere de la Licurici, îi ieși înainte frățiorul foarte îngrijorat, dar bucuros de reîntâlnire. Licuriciul îi invită pe Melc și frățiorul lui la petrecere, însă Melcul îi mulțumi politicos și îi spuse că el e tare obosit de drum, dar cu promisiunea că la următoarea petrecere va participa și el și fratele lui numaidecât. Melcul îi mulțumi și pentru drumeție, iar Licuriciul Splendid îi spuse că de-acum poate să-l cheme oricând să-i lumineze poteca atunci când va avea nevoie, că de-acum sunt prieteni. Tot ce trebuie să facă e să fluiere, iar el va veni de îndată.

Astfel, fericiți, își luară rămas bun unul de la celălalt, Melcul recunoscător că a ajuns cu bine și pregătindu-se de dormit, iar Licuriciul Splendid de petrecerea ce începuse deja pe marginea lacului.”

Articol scris de Alina L.

Recenzie „Lucette”, de Cristina Lincu – On Catchy

„Lucette sau lupta pentru viață dincolo de imunitate zero” – On Catchy

Cristina Lincu

7 August 2021

Sunt cărți care au nevoie de timp pentru a se așeza în sufletul și-n mintea cititorului. Sunt cărți pe care le înțelegi nu în timp ce le citești, ci după aceea, după ce le regândești, după ce nu te poți desprinde de ele și încă mai trăiești, fără să vrei, în realitatea acestora. Sunt cărți care, așa cum s-a mai zis, te aleg ele pe tine, și nu tu pe ele.

Așa mi s-a întâmplat și mie cu volumul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, volum semnat de Cosmisian și publicat la editura SIONO anul acesta. Este vorba de a doua carte publicată de autor, după debutul editorial cu „Mouelle Rocher, Dezliterarea pe fuior de timp”.

Pornind de la un caz real, povestea micuței Lucette și a luptei ei pentru viață devine povestea fiecăruia dintre noi. În stilul său caracteristic, tributar metaforei și poeziei în esența sa cea mai pură, Cosmisian ne poartă prin intimitatea personajelor sale, dezvelind fără pudoare cele mai ascunse gânduri și trăiri – reproducerea jurnalului Elenei fiind un viu exemplu în acest sens – devenindu-ne astfel un excelent ghid în universul emoțiilor, al suferinței, al iubirii și al sacrificiului.

Volumul de față nu urmează calea liniară, tradițională, a romanelor, de aceea este greu să-l încadrezi într-un gen anume, pentru că, în egală măsură, este poveste, poezie, jurnal și confesiune de o sinceritate vie, ce dezvăluie o temă în egală măsură sensibilă și dureroasă: lupta pentru salvarea unui copil de la moarte. Poate că nu este nimic mai cutremurător pentru o ființă umană decât să-și vadă fructul dragostei sale aflat în pericol de moarte și să se simtă mic și neputincios în fața acestei amenințări. Lumea însăși își pierde sensul și rostul, atunci când un asemenea hău se deschide în destinul unui părinte, iar Cosmisian reușește să transmită fidel și fără menajamente aceste trăiri extreme. Iar asta transformă cartea într-una copleșitoare, dar nu tragică, dat fiind finalul care îmbrățișează optimismul, speranța, viața: „Lucette trăiește frumos acum…”

Ca în fiecare dintre recenziile mele, mă feresc să povestesc cartea, așa că vă invit s-o descoperiți aici. Atât vă mai spun, lectura se face cu sufletul deschis și cu mintea liberă de prejudecăți literare.

On Catchy – Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

Cosmisian

30 June 2021 – Acest articol a fost scris pentru Publicația Online Catchy

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

În vremea aceea locuiam singur, într-o cabană improvizată, aproape de mare, una care respira împreună cu mine briza marină. Avea pereții făcuți din scânduri verticale, uscate de timp și soare. Rosturile formate pe alocuri serveau în mod exclusiv unui scop, unul pe care l-aș fi înlăturat din poveste. În unele nopți târzii, pe când Luna își ținea palma lipită de tâmplă de plictiseală, prin crăpăturile și rosturile pereților pătrundea un dor cu miros marin, tăios ca cel mai cumplit dor pe care îl simți când visul se confundă cu o realitate pe care nu o mai poți atinge cu adevărat. Am reparat de multe ori pereții, chiar dacă nu am reușit să acopăr rosturile. Dorul le-a sfărâmat nereușita, lăsând în urmă grămăjoare de nisip scurs ca dovadă a insuccesului meu.

Când mă trezea dorul, mă îmbrăcam în in alb gălbui, îmi luam caietul în care desenam și plecam desculț pe fâșia de nisip ce avea aceeași culoare și compoziție ca a acelui nisip ce mă pironea în nereușită. Aș fi spus că întreaga fâșie de nisip ce lega marea de uscat provenea din rosturile pe care le umpleam de prea mult timp, fără succes. Plecam destul de devreme, încât aveam timp să parcurg o distanță mare de timp până la prima rază a soarelui, aruncată ca o ancoră. Soarele își ancora răsăritul în nisip. De ce o fi repetat asta zi de zi… nu știu. Urme de ancore smulse din nisip puteau fi văzute seară de seară, urme pe care doar valurile insistente le mai ascundeau treptat, dând impresia că pe acolo au alunecat în mare bărci cu structuri nefirești. Eram singurul martor al acestei repetiții.

Inul alb gălbui mă camufla în lumea nisipului pe care îl călcam cu tălpile goale. Era umed și întotdeauna nivelat de valurile blânde ce se jucau cu mine înainte să se facă zi. Lumea mea nu avea sunet. Calmul perfect se definea prin lipsa oricărui zgomot. Eu pășeam doar pe nisipul umezit de mare. Dar de ce o făceam fără excepție, dimineață de dimineață? Făceam atât de puține lucruri, iar acum, pentru prima dată, mă întreb de ce le fac și pe acestea. De ce îmi amintesc doar că plec din cabană, întotdeauna pe acel petic de nisip, fără să mă întorc, dar întotdeauna mă trezesc din somn în patul jos, montat în apropierea unui perete pe care niciodată nu îl pot vedea?

Laura Bagrii

Într-o dimineață, aflat la o distanță considerabilă de cabană, am călcat pe nisip și am simțit o tăietură ascuțită în călcâi. Am țipat scurt, dar atât de pătrunzător, încât durerea sunetului m-a secerat. Am căzut în genunchi, cu palmele duse spre urechile a căror existență nu o observasem până în acel moment, când durerea din tălpi se topise în fața durerilor despre care nu mă credeam capabil. Sunetul îmi sfărâma craniul, amețindu-mă de durere, una care apăsa cu putere în maxilar, forțându-mă să deschid gura cum nu credeam că o poate face. La început țipam fără să mă aud, apoi mi-am auzit glasul, și-am țipat doar ca să mă aud.

Valurile mării mă tachinau chiar și în aceste momente. Tâmplele mă ardeau ascuțit, nefiresc. Durerea se spirala dinspre urechi spre interiorul craniului meu, apoi am simțit-o în gât. Am înghițit scurt, și-am auzit. Durerea se transformase într-un sunet pe care l-am înghițit. Când am deschis ochii, îi aveam umeziți cu lacrimi. Nu știam că pot avea lacrimi, dar se pare că acestea jucau rol de lupă, făcându-mă să văd mult mai bine. Fiind încă înfipt cu genunchii în nisip, l-am privit și părea diferit de tot ce am crezut că este. Mi-am făcut palma căuș și am introdus-o cu grijă pe sub mănunchiul de granule ce păreau atât de diferite. Aș fi crezut că lacrimile din ochi le făcea să pară mari, dar luate în palmă au dovedit a fi mari și în comparație cu palma mea. Poate nu erau nisipul pe care călcasem dintotdeauna. O asemenea apariție să mă fi rănit la călcâi, să fi adus în scenă durere și sunet? Mi-am întors privirea spre valuri și le-am auzit pentru prima dată. Râdeau de mine. Râdeau și mă tachinau până ce mă învăluiau cu recele lor. Lacrimile erau lupe ce măresc așteptarea.

Când mi-am întors privirea spre locul unde genunchii mi se scufundau în nisipul ud, am văzut pentru prima dată o multitudine de formațiuni asemănătoare cu ce crezusem eu că este nisip mărit sub lupă. Erau așezate în formă de om, de femeie, ca și cum o astfel de ființă chiar ar exista, naufragiată pe nisipul meu. M-am târât spre locul respectiv, auzind valurile ce loveau formațiunea aceea. Se retrăgeau cu zgomot, aproape sfârâind. Avea cu-adevărat forma unei femei, de parcă s-ar fi topit chiar acolo, pe plaja mea. Mi-am petrecut palma peste formă și-am constatat că se întindea până în mare, de parcă ar fi tras-o cineva în apă, de parcă ea s-ar fi târât în lumea ei misterioasă.

Ce vă spun acum este ca un vis împletit cu realitate, ca momentul în care lucele nopții se îngână cu primele raze ale soarelui, ale acelei ființe ce își ancorează menirea în nisipul meu. Trecuseră câteva zile petrecute departe de cabană. Înainte de a mă răni la călcâi, viața mea era simplă. Mă trezeam în fiecare dimineață la fel, niciodată întrebându-mă cum am ajuns acolo.

Luna era încă vizibilă, prinsă într-un joc al luminilor cu primele raze de soare. Valurile mării loveau ușor în scoicile lipsite de viață, încă în formă de femeie. Apa se retrăgea de fiecare dată, dansând printre scoici. Am ațipit câteva clipe, până mi-am auzit numele. Mă striga pe nume, unul pe care nici eu nu mă mai auzisem strigat. Am ezitat să îi răspund, apoi mi-am deschis ochii și am văzut înaintea mea o femeie.

O parte a trupului ei era așezat pe scoici, o parte era încă ascuns de apă, de mare. Părea ca o ancoră înfiptă în nisipul meu, nu doar a Lunii, nu doar a Soarelui, ci a ceva ce simțeam adânc în mine. Mă privea zâmbind, și o făcea sublim și devastator. Mi-am așezat palma pe piept pentru a-mi simți pentru prima dată bătăi în cutia toracică. Oare să am și eu în piept o ființă ca aceea, închisă, dornică de a ieși?

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle se juca înaintea mea. Pieptul îi era lipit de ele, trupul la fel. Coatele îi erau fixate în prelungirea corpului, cu antebrațele ridicate. Din palmele ei curgeau cochilii, atât de lent și de uniform, încât am început să le simt pulsația, una ce se asemăna cu cea pe care o simțeam în piept. Timpul. Clepsidra din fața ochilor mei părea a măsura timpul. Chipul i se mișca lent când spre palmele ei, când spre mine, imitând pulsațiile unei meduze translucide. Ochii ei blânzi trădau tristețe. Lumea din care venea era plină de iubiri ce se pierdeau prea repede, mult prea ușor.

Scoici fără perle, iubiri pasagere fără conținut, dar care topeau trupurile gelatinoase ale bietelor scoici. Din când în când, obosită de a le mai măsura trecerea, clepsidra pătrundea în lumea mea pentru a le arunca pe nisip. Aduna din ce în ce mai multe cochilii lipsite de viață. Prețul plătit de ele era mult prea mare. Fiecare scoică ascundea povești despre care nu se mai vorbea, dar ea le simțea. Atinse, ele trădau dorul după suflete ce-ar fi putut fi perle.

Când ultima cochilie i-a căzut din palme, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit. Timpul și-a încetinit suflarea. Scoicile, rar în perechi, se ridicau deasupra nisipului pentru a-și spune povestea. Mii de idile ce nu au devenit perle tânjeau după o a doua șansă. Când și ultima cochilie și-a spus dorul, timpul și-a revenit. Ființa mării dispăruse. O durere ascuțită mi-a secerat creierul, lăsându-mă inconștient pe nisipul umed pentru câteva clipe.

Lucrurile deveniseră instant clare. Te-ai întrebat de unde provine nisipul din clepsidre? Ei bine, eu îl ofer. Sunt meșterul de nisip, cel care simte dorul din scoici. Nu multe îl poartă, dar pe acelea le zdrobesc și le fac nisip. Un nisip ce măsoară iubiri, unul care se scurge din palmele femeii clepsidră.

Inima unei clepsidre

Inima unei clepsidre

Mă dor palmele, mi-am spus eu, așezat pe scaunul din nuiele de dinainte de apusul soarelui. Vieții i-am oferit totul. Că au fost lucruri bune sau mai puțin reușite, am fost acolo, făcând din puținul meu, frământat cu putere în palmă, fărâme de speranță pentru un viitor învăluit de orizonturi agățate la distanță.

De câteva nopți mă văd obosit din cale afară, aproape de a adormi, ca să constat că m-am așezat prea repede în poziția mea favorită de somn doar ca să nu adorm. Sau, ca să mă macin de nesomn și preocupări. Dacă pentru mulți noaptea este un sfătuitor bun, pentru mine este ca un chinez care vrea să mă avertizeze cu privire la ceva ce nu înțeleg, cu atât mai puțin când țipă. Limba lui mă ține treaz și nu îmi mai pasă dacă înțeleg ceva.

Mă dor tâmplele, mi-am spus eu, sperând ca acea durere ce îmi traversa cutia craniană să cedeze, că nu eu am înșelat-o spunându-i că ar fi menghină. Am pretenția de la biata durere de tâmple să își dea seama că strânsoarea ei nu este cel mai bun destin pe care și-l poate dori o durere. Am strâns ochii ca să îmi reduc spiritul de observație, suspinând a durere și a preocupări difuze. Știam însă faptul că tăieturile din palme provin de la o meserie pe care o avusesem în tinerețe. Și cât a trecut de la acea expediție în care am colectat clepsidrele iubirilor spulberate, și câte petice de nisip însângerat am atins.

Din piept îmi curge nisip roșiatic, fin și uniform. Văzusem acest dans doar la clepsidrele ce și-au stins menirea de a măsura timp atunci când au spulberat sticla ce le făcea să pară ființe ale unui destin mult prea simplu. Mi-am lipit palma îndurerată de piept, sperând să opresc sunetul calm al pierderii. Mi-ar fi plăcut ca pieptul meu să nu conțină nisip. Aș fi acceptat cu plăcere să conțină un săculeț plin cu note muzicale, poate chiar cu partituri nescrise încă. Să am un piept plin de nisip m-ar conduce la singura concluzie acceptată.  Eu sunt ultima clepsidră, una solitară. O altă concluzie ar fi aceea că sunt o marionetă a timpului, una în care acesta și-a ascuns o palmă de nisip pentru vremuri de criză.

Mă doare pieptul de la timp, mi-am spus eu. Mă doare până în genunchi de la teama că mi-aș putea pierde bătăile inimii. Mă gândesc să devin și eu o clepsidră pulsatoare, una cu o inimă ce pulsează uniform spre dor. Nisipul scurs fără pulsație este o pierdere de timp. Aș vrea să pulseze cu viață, cu dor, cu iubire.

Ce este dorul? Mă întreb mult prea des, mai ales acum când cioburile clepsidrelor de pe Marte par a mă însoți pe Pământ. Dorul este nașterea unei limbi noi, una care poate să traducă ramificațiile interioare ale iubirilor rătăcite în trecut, acele iubiri ce și-au scurs secretele prin pereții fisurați ai clepsidrelor. Dorul ne ancorează în trăiri trecute cu valoare imposibil de exprimat, făcându-ne rătăcitori incurabili, alienați de menirea noastră primordială de a iubi. Dorul fără speranță este ca un ocean surprins în încăpățânarea lui de a lăsa orizontului puțin loc în depărtare. Speranța este acea ființă care ne ridică peste oceanele greu de traversat.

Mă doare senzația de orizont, mi-am spus eu. Pierdut de el mă simt ca naufragiat în leagănul unui ocean, supărat pe nopțile fără stele. El și-a făcut nori din suflet, evaporându-se, în timp ce eu mi-am strâns la piept dune de nisip pentru a-mi întârzia scurgerea. Căldura topește orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, păream o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele îmi loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul meu, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îmi susțină moralul. Din străfundul oceanului uscat se aud pulsațiile unei noi deveniri, una care să dea naștere unei clepsidre obișnuite cu orizontul.

Mi-am îndepărtat palma de pe pieptul ce-și scurgea nisipul. Credeam că sângele meu se va amesteca cu nisipul pentru a-l coagula, ca să constat că mi-l pierdusem cu mult timp în urmă. Mi-am petrecut peste un umăr o bucată de material de in dublu bătut, cât să nu permită celui mai fin nisip să se scurgă. L-am așezat sub rană, ascultând tonalitatea scurgerii. Nisipul aluneca uniform, găsindu-și loc în forma sferică a inului. Ai spune chiar că între pieptul meu și material exista o comunicare pe care o puteai asemăna cu cea a unei clepsidre. Îmi propusesem să schimb acest lucru.

Mi-am înfipt palma dreaptă în nisipul ce și-a liniștit pentru moment alunecarea și m-am simțit acolo, în căldura lui, în auriul ce îi definea culoarea. Când am ridicat privirea, orizontul și-a ancorat asigurarea că nu mă părăsește. Rotindu-mi privirea în toate părțile am constatat că mă aflu într-un câmp de curând arat. Pe loc mi-a venit o idee. Cum ar fi să iau o mână de nisip ce s-a scurs aproape de pieptul meu și să îl presar în sol?! Să îl semăn, dându-i posibilitatea să își crească singur înclepsidrarea.

Mi-aș semăna inima de clepsidră în pământ. Înclin să cred că mi-am rănit pieptul involuntar pentru acest simplu fapt: un câmp plin de semințe de clepsidră solitară, crescute cu grijă de aliații mei, ai oricărei clepsidre. Timpul, orizontul, speranța…

Era să uit de iubire și dor…

www.cosmisian.com

© Cosmisian

Foto google

22 iunie 2021 Timișoara

Frânturi din „Fetița cu Codițe și Firul Narațiunii”, cap. 33

„Câțiva dintre călători i-au făcut loc fetiței, încurajând-o să urce prima. Nu a pierdut o așa ocazie, urcând lent, privind în sus, puțin în jos, cu pieptul plin de emoție, așa cum cerul senin se emoționează în pragul ploii, strângând la piept nori plini de răcoare. Mintea ei genera scenariul perfect pentru călătorie, doar că pentru aceasta îi erau necesare mai multe locuri, că doar avea un echipaj. Știa că la un moment dat drumul spre Hațeg va fi inundat de o mare secretă, iar autobuzul se va transforma într-un Velier colosal, cu care va reuși să străbată marea, salvându-i pe toți.

Șoferul și-a întors privirea spre culoarul autobuzului, încă mustind cu călători dezorientați. Le-a dat un ultim  minut de pregătire, a închis ușa din față a autobuzului. Turase puțin motorul, fapt ce a bucurat copiii, vibrând la unison cu trupurile încântate ale micuților. În tăcere, o fetiță se pregătea să conducă pe ascuns autobuzul spre o călătorie pe care o vedeau doar ochii ei migdalați. Un autobuz condus spre destinație pe două drumuri în același timp, pregătit să înfrunte greutățile mării. Fetița-căpitan era la datorie.

Odată pornit, autobuzul a devenit cea mai mare descoperire pentru copiii ce călătoreau pentru prima dată spre casa bunicilor sau a neamurilor. Să stai pe un scaun și să vezi trecând cu viteză pe lângă tine păduri pline de nuanțe de verde, dispărând în coada ochiului, făcând loc satelor aliniate pe ambele părți ale drumului proaspăt asfaltat. Casele erau ornate cu mozaicuri din gresie ornamentală, lucind în mod inconfundabil în soare. Porțile înalte ascundeau lumi nebănuite, despre care nu puteai decât să gândești o fracțiune de secundă. Din loc în loc puterau fi văzute bunici îmbrăcate în straie multicolore, unele așezate pe băncuțe din lemn de brad, al cărui miros îl simțeam involuntar, altele sprijinite de cârje improvizate, unele încă verzi, putând prinde rădăcini dacă ar fi fost să rămână mai multe minute fixate în același lor. Un interes deosebil în aveau roțile, pentru că din tot ansamblul autobuzului, doar acestea le atrăgeau atenția câinilor. Ei erau singurii care lătrau la roți. Copiii imitau cât puteau, spre disperarea părinților.”

© Cosmisian
Foto: 7-themes

Veronica Balaj: LUCETTE – Viața dincolo de imunitate zero

Cu multa apreciere,
Cosmin

Revista Floare albastră

de Cosmisian, Editura Siono, București, 2021

Volumul ,,Lucette, viața dincolo de imunitate zero”, cel de-al doilea semnat de Cosmisian, continuă o traiectorie personală. Un fel de a scrie care nu uzează de tiparele știute. O formulă personală, cu atingere a zonei expresivităților moderne. Coperta, la orice carte, face parte dintr-o simbolistică pe care cititorul o descifrează blitz. O acceptă sau … o respinge. Se creează din prima o legătură între autor, textul propus și beneficiarul înțelesurilor înscrise în pagini. În cazul de față, se merge fix pe prima variantă.

Vezi articolul original 844 de cuvinte mai mult

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

Protejat: Manuscris „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

„Săgeata lui Viacent” în imagini

„Săgeata lui Viacent” în imagini


Vă recomand să vizualizați pozele la dimensiunea lor maximă. Să vedeți păpădia prin ochiul meu de mare păpădiator


Să știi că nu mă așteptăm să alergi atât de repede. Ai dispărut pe când eu încă făceam un bulgăraș de zăpadă. Când să ți-l ofer în zbor, nu te-am mai găsit. Timpul a făcut să îngheț cu el în mână, să devin eu însămi o plămădeală de îngheț, cu forme de degete care au imprimat retragerea într-o ființă a petalelor galbene.

Surprinderea mi-a născut dorința și pasiunea de a mă ascunde și de a nu mai reveni. Așa cum orice păpădie face. Nu am știut că joaca mea cu tine îmi va aduce un anotimp întreg de neființă, în care totul a înghețat. Aveam sufletul încorsetat în îngheț. Așa credeam eu că o păpădie înghețată va rămâne în nedevenire.

Am văzut prin ferestrele înghețate ale sufletului meu o floare, zveltă, luminoasă și liberă, dar mâinile îmi erau cuprinse de o amorțire nebănuită. Nu știam că înghețul din ochi mă reflectă. Fiecare gând spre tine producea un zgomot metalic înghețat.

Am îndrăznit să privesc și am simțit că îmi spulber întreaga ființă doar ca să te ating. Am auzit cum sufletul mi se sparge în formă de semințe, ca într-o oglindă ce reflecta o păpădie. Tot departe erai.

Lucrurile conflictuale se îngrămădeau pentru a forma o săgeată nemaivăzută, cu un fel de vârf translucid, cu scopul de a-mi pătrunde inimă înghețată. Nu am știut dacă dezghețul îmi va face bine. Săgeata avea forma unui viacent, despre care prea puțini oameni știu.

Săgeata lui Viacent în formă de chemare, ce pătrunde între anotimpuri, e dintre acele săgeți ce te pătrund în piept în reluare, lăsând ca durerea să se instaleze treptat și incontrolabil. Apoi, am auzit din nou un sunet puternic de gheață alb-albastră. Sunetul mă orbise pe loc, iar lumina lui mă făcuse să nu-mi mai aud ticăitul slab al inimii. M-am ridicat privindu-mi degetele, mâinile, ființa, ca să constat că am devenit o nouă asemănare a mea.

Păpădia înghețată

Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețată. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă. O iarnă a devenirii.

Deși erai departe, te-am simțit în vârful săgeții care m-a străpuns. Îmi întind mâna mai ușor către tine, dar când să-ți ating chipul luminos, mi-am dat seama că noua devenire mi-a produs o replică mai mică. Din ceața care se ridica mi-a apărut o fetiță cu vise mari, care mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la pieptul ei. Am strâns-o la piept cu multă iubire, de care nici nu credeam că sunt capabilă.  Apoi mi-ai apărut.

Îi aud sufletul că își dorește să…

… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!

Sunt păpădia ta schimbătoare

M-ai prins de mâna când palma îmi era rece,
M-ai prins de suflet sperând că dorul trece,
M-ai prins de inimă cu-o agrafă de cristal,
M-ai făcut o păpădie cu desprinsele-i petal’,
M-ai iubit aşa cum doar tu ştii că eram,
M-ai făcut să mă iubesc, şi chiar speram.

Să-ţi fiu înflorită ca o păpădie iubitoare,
Să-ţi las guriţa să mă sărute printr-o apăsare,
Să-ţi atingi chipul de vrăjitor de cuvinte,
Să-ţi creezi alinturile calde, să mă alinte,
Să-ţi apleci sărutul pe gâtu-mi pulsând,
Să-ţi imprimi iubirea într-al meu gând.

Te-am lăsat să pleci fără să-ţi explic ceva,
Te-am făcut să crezi că încă mai sunt a ta,
Te-am înşelat să ai aşteptări nesfârşite,
Te-am făcut să crezi că nu mă schimb nicicând,
Te-am făcut să-ţi faci zilele un chin muribund,
Te-am făcut orice, dar tu m-aştepţi sperând.

Dacă vin acum, mă mai recunoşti că sunt ca tine?
Dacă încerc să-ţi întind palma să mi-o săruţi, e bine?
Dacă vin cu inima goală, fără să te mai iubească?
Dacă te-am transformat într-o amintire dureroasă?
Dacă încerc să scap de tine, deşi spun că eşti în mine?
Dacă aceste cuvinte sunt tristeţea ce te minte?

RE:

M-ai prins și chiar spera
Să-ți fiu într-al meu gând.
Te-am lăsat sperând
Că, dacă vin, tristețea e cea care te minte.

Foto și text © Cosmisian

Foto 16 februarie 2021 – Timișoara

Fetița cu Codițe la Fel – Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare? (Spicuiri din Cap. 10)

Fetița cu Codițe la Fel – Spicuiri din Cap. 10

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

Priveam în jurul ei.

Tăcerea se desfăta în durerea lacrimilor pe care le-am văzut pentru prima dată

arzându-le chipurile, ca o lavă a neputinței. 

Pentru prima dată în viață mă simt neputincios.

Geamănul meu, Fir al Narațiunii, lipsea.

Cu inima lui iute, plină de empatie,

aș fi schimbat fără rezerve această nefericire din viața Neasemănării.

Fetița Labirint se pierduse ea însăși?

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

© Cosmisian

Foto Jorjette

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Pe FabricaDePoezie

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim


Acest articol a fost scris pentru Fabrica de PoezieLinkul Fabricadepoezie vă conduce spre postarea inițială. Le mulțumesc Georgianei Mihăilă și Fabricii de Poezie pentru oportunitatea de a participa în proiectul fabricii.

Vă invit să vizitați Fabrica de Poezie urmând linkul acesta.


În ianuarie 2021 am împlinit 11 ani de blogging.

Vă mulțumesc pentru susținerea constantă

în toți acești ani!

Sper că nu am dezamăgit prea tare

🙂


Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian

Foto: Author: Leyy M

Tăcerea unui scriitor

Tăcerea unui scriitor

Vântul adie ușor pe buza timpului, atingând granulele de nisip uscate, ușor de dislocat din loc. Soarele își ține încă fruntea sus, privind spre locurile pe care încă nu le-a vizitat, plutind spre ele maiestuos. În mintea mea se formează noi înțelesuri, unele derivate din firicelele de nisip purtate de vânt, altele culese din mintea mea, sătule să își aștepte rândul. În mintea mea există multe cuvinte, lipite între ele, prinse în neformă, adormite pe o semantică nebănuită.

Te-ai gândit vreodată cum ai putea încetini trecerea timpului? Ai crede că mă transform într-o pânză de păianjen care să prindă nisipul de strălucirea lui aurie, pentru a-l încetini. Eu îl umezesc cu roua dimineților în care mă târăsc scriind. Nisipul uscat este ușor de spulberat, așa cum sunt cuvintele fără sens ale vieții anoste. Doar roua știe să lege cuvintele de sensuri ce rămân fixate de tâmpla unei clepsidre literate.

Sursa poză huff post

Am dat din cap, convins fiind că aș putea creiona câteva făpturi stinghere, tăinuite de tăcere. Nu de puține ori mi-am privit curios umbrele din labirintul impus al minții mele, sperând să pot prinde ocazional sensul efemer al cuvintelor, poate înainte de a se disipa în neființa ce cuprinde uneori viața, poate după ce acestea se nasc printre oameni, clandestine, cu o viață ca de insectă, misterioase precum Palingenia longicauda.

Te-ai gândit de cât timp am nevoie pentru a permite cuvintelor să se ridice la suprafață, pentru a fi cunoscute? Nu îmi nasc cuvintele pentru spectacolul semantic, ci pentru a le oferi un mediu în care să se reproducă pentru o nouă perioadă de tăcere.

În piept port ființe ce pulsează a viață. Le hrănesc cu emoție, le fac cuiburi în care să se odihnească peste noapte, apoi le adap cu lacrimi pe care nu le vede nimeni. Ochii mei își plâng lacrima în inimă, râuri pe care le poate săruta în liniște doar cuvântul.

Cuvintele par a îmbrăca mantia sunetelor, ca ale unui pian ce își duce melodia spre adâncimile sufletului, într-o extrasistolă, o notă căzută pe umărul surorii ei, un contratimp viu, unul pe care doar pauzele de respirație îl mai înțeleg. Atunci, pe neașteptate, din sânul timpului, o fărâmă de cuvânt, nenăscut cu totul, vine să își suplimenteze destinul, resuscitând dorința de a scrie. Te-ai gândit cum se nasc cuvintele care rămân? Ele renasc după ce trăiesc în interiorul unei ființe ce găzduiește semnificații pe care puțini le pot culege.

Când scriu, cuvintele mele devin dantela cu care înfrumusețez coloanele pe care se sprijină liniștea. Liniștea mea. Anii tinereții mele au fost nesăbuiți, iar cuvintele lor au fost ca lampioanele pe care le lasă să lumineze întinderea cerului, de parcă el ar avea nevoie de efemerul pe care îl poate purta un licăr de lumină. M-am deșteptat pe măsură ce nopțile în care îmi  așteptam în zadar reîntoarcerea cuvintelor lampion se disipau. Păcat.

Sursă poză timetv . ro

Mi-a luat mult timp să învăț să-mi țin cuvintele aproape de nări. Le expir ușor, cât să prindă formă, apoi le inspir îmbibate cu aer proaspăt. Ai crede că ele au nevoie de aer. Eu vorbesc pentru a-mi transforma gândurile în cupe cu care să recoltez aerul cu care îmi umplu pieptul. Doar după ce îmi înnobilez cuvintele pot afirma că scriu.

Stilul meu nu are menirea de a mă face cunoscut în rândul celor ce citesc. Pentru mine, stilul este o necesitate interioară, singura de altfel când vine vorba de scris. Stilul este zbuciumul cuvintelor, este înflorirea naturală a semințelor pe care le port în piept, spontaneitatea cu care cuvintele doar devin ce sunt, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Stilul, în ciuda aparentei insistențe cu care îl invoc, este doar o obligație pe care o am față de freamătul interior.

© Cosmisian

Fluturi de cristal – ea își vindecase singură lumea, sărutând-o

Erai chiar acolo, plină de rouă în locul iubirii 

S-a trezit.

Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început.

La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni.

Erau albi.

Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn.

Albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga.

Bărbatul îi vindecase întunericul, iar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o.

Era atât de delicată.

Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

 (Sursa)

© Cosmisian

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală


 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 


 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021


Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

Lumanare-cununie-60-cm-cu-flori-aurii-1

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto