O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală


 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 


 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021


Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

Lumanare-cununie-60-cm-cu-flori-aurii-1

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto

„Mouelle Roucher” – Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

„Mouelle Roucher”


Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

de Flori din călimară,

Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:

Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila
Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor…
Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…

Va urma.


Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă las link spre recomandările celor 8.

Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Carti Autorul Cosmisian – Preturi minime | Libris

 

Nereușiri

Nereușiri

Mi-am luat din sertar un creion uzat
Cu vârful tocit, folosit mult prea rar,
Am încercat să scriu, l-am abuzat
O sumbră realizare, scriu în zadar.


Din raftul luminat am luat o carte
Paragrafele păreau sulițe din fier,
Fără folos mi-a fost răsfoirea, departe
Mi-am împins personajele la disper.


Seara am luat o daltă cu vârful sluțit
Sperând să sculptez gânduri în piatră,
Gura bietei creații țipa din piept ascuțit
Să-i ating inima, altfel în două se crapă.

Sursă foto

Nefericit că pădurea la frunze renunță
Mi-am lipit pe piept un arbore verde,
Iernii i-am făcut o eșarfă, și-anunță
C-ar trebui să renunț la dorințe absurde.


Creionul i l-am dat unei fete cu părul roșcat
Cu el a scris o carte cu desene conturate
Din piatra sculptată și-a făcut o bază solidă
Și-un om de zăpadă să-i asculte povestea.

© Cosmisian, Timișoara

 

Labirinturi impuse

Labirinturi impuse

Te-ai trezit vreodată cu multe gânduri contradictorii în cap, de parcă mintea ta s-ar alimenta dintr-o furtună deșertică? Ai impresia că, gândindu-te la mine, dorințele tale au forma nisipului ce cade înapoi pe deșertul intangibil, moale, ce își risipește forma?

Privind în urmă, risipirea are sunet, o voce ca a nisipului ce foșnește când se adăpostește la umbra dunelor uitate de atingere.

Ți-ai sorbit vreodată cafeaua amestecată cu aburi, simțind truda cu care o tânără de culoarea soarelui aduna în palmele ei fine boabe zvelte ca pieptul ei, ce se desprindeau de pe crenguțele arborelui, adoptate fiind de crenguțele palmelor ei?

După ce ai înghițit prima gură, ai oftat, așa cum o faci de fiecare dată când asculți un cântec în franceză pe care nu îl înțelegi, chiar dacă ai sufletul plin de înțelesuri.

Ți-ai șoptit dorințele doar ca să le asculți, așa cum îți vorbești într-o limbă creată de tine ca urmare a unui entuziasm inexplicabil? Nu-i așa că dorințele par a avea propria lor viață de îndată ce le dai formă cu buzele tale obișnuite să strivească nepăsarea și nesiguranța?

Înțelesurile pe care dorințele le au sunt diferite de cele ale cuvintelor. Semantica dorințelor mai este egalată doar de vise și de doruri.

Te-ai întrebat vreodată ce formă ar lua mișcările pe care o balerină le creează cu o măiestrie egalată doar de apă, atunci când este un râu de munte, dacă ar putea alege să își trăiască propriul lor vis? Te-ai lăsa sedus de mișcările născute cu încetinitorul, atât de lente, încât doar Luna ar putea să le întreacă, când lumina înaintează peste iubirea dintre oameni?

Pașii pe care o balerină îi așează pe sol sunt o oglindire a perfecțiunii pe care viața o seamănă în fața noastră atunci când trupurile ne zboară în imponderabilitate.

Te-ai întrebat cât de greu mi-ar fi să creionez mai simplu viața cuvintelor? La final aș menționa doar două lucruri. Nu scriu ciorne și nu folosesc creion. Îmi nasc cuvintele cu viteza cu care albastrul cernelii pătrunde hârtia. Iubesc nerăzgândirea poveștilor pe care le scriu la fel de mult ca uscarea cernelii pe brațele mele pline de necuvinte.

Mintea cu care îmi odihnesc cuvintele în labirinturi impuse este ca liniștea răcoroasă pe care o au diminețile doar iarna la munte. Mi-am născut adesea imaginile în atelierele improvizate de nopțile fără somn, cuibărit la umbra spontaneității.

© Cosmisian – Timișoara

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

 

– Domnule, să îl folosiți.

– … sănătos? Asta ați vrut să spuneți?

– E doar în avantajul dvs să fiți sănătos. Eu sunt preocupată doar de soarta acestui stilou. Lucrez în acest magazin de-o viață întreagă. Acest stilou este singurul pe care îl revindem.

– Îl revindeți? Cum ați putea să îl revindeți dacă tocmai l-am plătit? Mi-l confiscați dacă nu îl folosesc? Asta îmi spuneți?

– Sunteți nostim și nici nu vă dați seama de acest lucru. Nu acesta este motivul, din start vă spun. Nimeni nu vi-l va confisca, nici chiar în situația nefericită a neutilizării lui.

– M-ați făcut curios. În afară de aspectul lui și de materialele din care este făcut, ce ar mai fi special la el? Prețul? Cam mare, aș spune eu, mai în glumă, mai în serios.

– Riscați să deveniți hilar. Da, acest stilou este revândut la preț foarte mare, dacă ar fi să vă uitați la cele din vitrina aceasta, scumpe ele fiind, spre comparație. Că este făcut din fildeș din Africa, nu știu prea mulți, dar plăselele din fildeș i-au fost sculptate de un artizan din Etiopia secolului al XIX-lea. Și vedeți și dvs că sunt potrivite la perfecție, dând impresia de continuitate, așa cum inspirația nu are limite.

– Dețin un stilou făcut prin exploatarea negrilor din Africa? Cine a fost deținătorul, mă rog? Cui i se datorează privilegiul unei asemenea asupriri în numele artei?

– Pentru un tânăr chipeș, domn drag, sunteți tare ignorant. Un ignorant dulce.

– Cui i-a aparținut? Sunteți cumva o scriitoare și vă exersați ideile pe ignoranța mea, de care mă considerați vinovat atât de lesne?

– Stiloul i-a aparținut unui cronicar, prieten bun al artizanului. Am în bibliotecă o cărțulie despre acest stilou, numită: „Aventurile unui cronicar ce-a scris prea puțin”

– Glumiți acum, nu-i așa? Nu trebuie să mă cuceriți să cumpăr stiloul; l-am plătit deja.

– Cum spuneam, acest stilou are propria lui viață. Pe undeva pe la începutul secolului al XX-lea, acesta figura pe o listă scurtă a testamentului, alături de obiecte pe care le puteai pune într-o geantă ca a dvs. Manuscrisele au fost oferite împreună cu stiloul. Nimeni nu știe de ce nu le-a publicat autorul, sau cum de nu le-a menționat cuiva. După moartea lui, moștenitorul le-a citit, în lacrimi, dintr-acelea ce dor. Tinere, tu știi cum dor acele lacrimi?

– Le-a publicat? Au avut succes?

– Le-a publicat de dragul tatălui său. Ediție limitată, păstrată doar pentru familie. Cine le are, cu siguranță că te-ar invidia că ai intrat în posesia acestui stilou.

– Scrie singur? Nu cumva îi dați prea multă importanță, de parcă ar fi materializarea Muzei?

– Eu spun să îl păstrați întotdeauna aproape de un caiet cu copertă groasă, ceva de genul acestuia…

– Și acesta este scump? Pare și el vechi. Este de „revânzare”?

– Primul moștenitor a primit o ladă din lemn plină de astfel de caiete. Acesta este ultimul. Și da, tot scump este și acesta.

– Bine, îl iau. Cam aveți noroc cu mine astăzi. Numai pe mine m-ați avut client de o oră. Tocmai ați vândut cele mai scumpe articole din colecția dvs specială.

– Ar mai fi un ceas de buzunar, făcut special pentru moștenitor. Și manuscrisele scrise cu stiloul în posesia căruia ați intrat.

– Ceas de buzunar? Sună interesant. De ce nu le publicați? Le-ați citit? Le pot vedea?

După câteva minute, tânărul a plecat cu cele mai prețioase articole pe care le-a vândut vreodată doamna aceea. Le luase pentru fiul lui, Marin. Ce putea fi mai potrivit pentru un băiat de 13 ani? Un stilou ce se revinde, manuscrise pe care nimeni nu le-a publicat…

*

Tânărul se întorsese la magazin la 3 zile. Acolo, nimeni nu auzise de acea doamnă, nici de stilou, sau de manuscrisele despre care întreba acesta. Speriat că totul a fost un vis, și-a introdus mâna în buzunarul de la piept, sperând ca ceasul acela să nu își fi disipat existența, aruncându-l pe posesor în derivă.

Dacă tu crezi că ar fi fost mai surprinzător pentru tânărul nostru să nu găsească acel ceas, decât ce i s-a întâmplat, așteaptă să îți povestesc ce s-a întâmplat.

Tânărul a găsit acel ceas, l-a deschis pentru a se asigura dacă este într-adevăr real. Spre surprinderea lui, era real. Pe capac, la interior, era gravat numele fiului său.

Fiul tânărului care a cumpărat stiloul tatălui meu a devenit un poet al necuvintelor. Anii au trecut peste scriitura lui, Dacă ai un stilou revândut, scrie. Scrie și publică. Dă-le formă necuvintelor tale.

Cu drag,

Bunica ta pe care nu ai recunoscut-o…

 

 

 


© Cosmisian – Timișoara

Iluzie de toamnă

Iluzie de toamnă

Mi-ai spus să te-aștept până în noapte
Târziu ți-ai amintit că am trupul slăbit
Iubirea ne tace.

Am pus lemne în focul iubirii de-o viață
Devreme să îmi simți iubirea din sânge
Iubirea-i o ceață.

Vântul își caută bleg trupuri să îmbrace
Acum în brațele tale sunt un necunoscut
Iubirea se desface.

În ochii tăi stinși nu-mi mai văd oglindirea
Acum am inima desprinsă de al nostru zbor
Iubirea ne tace.

 

© Cosmisian

Foto Ioana Popa

Singurătate

Singurătate

  Seara, coridoarele largi ale Muzeului se topesc de oameni, disipându-le existența efemeră. Covorul roșu se rulează înapoi singur, mulțumit ca a scăpat de tălpile celor care i-au tocit sufletul, mai ales ale celor care își târâie picioarele de parcă ar vrea să își curețe noroiul din suflet. Uneori, prea rar, ar spune bietul covor roșu, o balerină pe post de bufon alb, dansează pe suprafața colorata a acestuia, atât de fin, atât de blând, încât atingerile punctate ale poantelor îi recolorează porțiunile de roșu stins.

  Puțin mai sus, lămpile ce se țineau din toate holșuruburile de diblurile din perete, răsuflau mulțumite de liniște. Ziua, când lumina naturală putea să încânte singură mulțimea grăbită de trecători, căci asta erau cei care vizitau Muzeul, cineva le inunda cu electricitate, considerând că o zi la Muzeu nu este conform așteptărilor dacă nu stoarce lumină și din lămpi. Acestea străluceau în zadar, absorbite de lumina soarelui, disprețuite de oamenii care nu priveau nici măcar pe unde mergeau, cu atât mai puțin spre ele.

  Seara, acea parte a timpului ce le-a născut destinul, cineva, diferit de cel de dimineață, le frângea bucuria de a prinde formă. Luminii de noapte îi place cel mai mult să acopere trupul unei copile ce alerga veselă pe coridoare. Numele ei nu îl știu, dar semăna cu balerina catifelată. Umbrele imită trupuri, târându-se după ele, pe când lumina se contopește cu ființele umane care îi seamănă copilei. Doar că, așa cum am spus, destinul le era frânt, chiar dacă tânjeau să lumineze cu folos. Lumina lunii nu le-a făcut niciodată să se simtă inutile.

  Întunericul nopții zăcea, pustiit de singurătate și lipsă de formă. Durerea resimțită pe coridoarele înalte ale Muzeului te înduioșa, lăsându-te într-o stare de confuzie avansată. Ce puteai face tu, ființă uitată peste programul cu publicul? Ți-ai fi scris propriile temeri pe marmura rece, doar că sufletul tău era mai rece. Ca să nu te mai simți singur, deși doar astfel te știai dintotdeauna, ai tras chitara de gâtul ei, lung și acordat, aducând-o în față. Păreai ca un cântăreț de ocazie, obosit de puținele acorduri pe care le știa, cu care abia dacă forma introducerea unui cântec. Te-ai așezat lângă un soclu înalt, tu odihnindu-ți degetele pe acorduri imaginare, formate doar în mintea ta, iar umbra ta, fixată cu grijă deasupra umerilor tăi, învăța ritmul cu care singurătatea îi cânta iluziei că e ca orice altă durere de cap ce trece.

  Te-ai întrebat de ce există agenți de pază în Muzee, angajați doar pentru ture de noapte? Singurătatea își are proprii agenți de pază. Nu am văzut niciodată singurătatea liberă, lăudându-se cu plimbări departe de coridoarele Muzeului.

© Cosmisian, Timișoara