Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

Agitația provocată de găsirea trupului unui bărbat la poalele munților, aproape de o cărare acoperită din nou de verdeață, era evidentă. Nu înțelegea nimeni cum a ajuns acest bărbat acolo. Nu îl cunoștea nimeni și nu se raportase dispariția vreunui om în acea zonă. Trupul îi era rănit în prea multe locuri de parcă trecuse printr-o fereastră ce l-a sfâșiat. Era intubat și nu schița nimic. Avea ochii deschiși puțin, privind în gol. L-am urmărit încă de când l-au adus, atrasă fiind de noutatea unei asemenea drame. Mă mutasem după rezidențiat în munți, într-un orășel liniștit, unde rar ambulanțele ar fi alarmat prin prezența lor. Dar azi o făcuse. Vestea se răspândise repede, iar telefonul îmi suna mai des ca oricând. Apoi, a sunat mama.

– Da, e adevărat! A fost găsit un bărbat în apropiere de „puntea nopții”. Nimeni nu știe de unde a apărut.

– Erika, tu să ai grijă, mamă, să ai grijă! Se auzi în difuzorul telefonului.

– Mamă, nu cred în povești. O să vezi că băieții de la Districtul 1 îi vor da de capăt repede. Sunt polițiști buni, să știi! Oamenii nu apar de niciunde…

– Să nu închizi că vrea să îți vorbească și sora ta. Hai, vorbește!

Anabelle își drese vocea solemn și îi spune surorii ei mai mari, cu un tremur drăgălaș în voce:

– Mai pot veni la tine? Convinge-o pe mama că acum se teme de basme. Spune-i și tu că nu există în realitate niciun „bărbat cu făclie”. Haide, că nu o să îți pară rău că vin.

– Hei, puștoaico, doar ți-am spus că te aștept la gară, de ce te-ai mai da pe lângă mine?! Știi tu bine că ești sora mea favorită…

– Și singura, rostise Anabelle peste sora ei…

– Da, și singura. Pup, puștoaică. A, să nu uit. Să nu vii aici fără cărți! Așa ne-a fost înțelegerea, nu?

– Cam așa ne-a fost, rostise fără încântare, puștoaica. Te pup și eu!

Își întoarse privirea din nou spre patul unde era intubat necunoscutul, făcând în mintea ei tot felul de scenarii, iar în câteva dintre ele își imagina momentul în care se trezea, ba nu, în care ea îl trezea pe necunoscut… Deși rănit, era un bărbat chipeș, înalt și liniștit. Avea o liniște pe chipul lui tăcut! Ceva o atrăgea la el, o tulbura, o zăpăcea chiar. Și, nu era bine. Era un pacient într-o stare destul nefericită, îmbrăcat destul de nostim, de atipic, sau de neobișnuit. Iar ei nu i se mai întâmplase din adolescență să se îndrăgostească de un necunoscut complet.

Printre locuitorii văii se vorbea adesea despre momentul acela special al primăverii când soarele părea a pune stăpânire pe vârful muntelui. Legenda despre un bărbat care se rătăcise în munți, se formase doar în împrejurimi. Se crede că muntele ascunde în interior o lume de cristale luminiscente care îți taie respirația și că bărbatul nimerise din întâmplare o intrare în munte. Unii chiar au spus că inima bărbatului devenise din cristal, alții că tot trupul lui se transformase în cristal translucid. Eu rămân la o explicație mult mai credibilă, ca și în cazul de față, al turistului găsit acolo unde începe „puntea nopții”. Oamenilor rătăciți le place să exagereze, vorbind la superlativ despre peripețiile lor. Mai bine ar citi și ei avertismentele care interzic traseele periculoase fără însoțitor.

Privind spre pacientul misterios, Erika se întreba ce povești va spune și acesta când se va trezi. Trecuseră doar 13 ore de când îl stabilizaseră, iar soarele își făcea loc printre norii cenușii. Prima rază lovi vârful muntelui. Erika privea uluită pentru prima dată acest eveniment extraordinar ce prevestea începutul unui anotimp atât de plin de viață. Cum stătea sprijinită cu un umăr de tocul ferestrei, o rază de soare i-a trecut peste umărul ei fin și a lovit direct în leoapele închise ale necunoscutului. Acesta se trezi speriat. Poate la fel de speriată fusese și ea, dar rămăsese blocată în ochii lui verzi cu irizații de căprui deschis. Amândoi oftaseră, dar motivul era evident diferit.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Fluturi de cristal 4

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Vreau să privesc strălucirea soarelui în plină vară, să îi înfrunt perseverența cu care revine dimineață de dimineață. M-am săturat de arborii cărora le lipsesc ochi, ce râd în adierea crudă a căldurii ce-mi topește ca o lavă gândurile pe care le-aș fi transmis în privire spre soare. Mi-am transformat pleoapele în mono-aripi cu care să-mi lansez dorul spre infinit. Gândul că mi-aș înceta lumea interioară în umbrele ce o ascund mă tulbură. Bateți, pleoapelor, duceți-mi lumea pe raze de soare până acolo unde mă simt împlinit.

Am scris zilelor cu fâșii de visare, nopților le-am desenat conturul luminii pe aripile deschise, iar anotimpurilor le-am făcut adăpost în sedimente de suflet, dar pe tine, pe tine crezi că te-am uitat? Mi-ai semănat în inimă nebunia cu care nu m-am mai întâlnit, iar acum mă simt ca o grădină sălbatică, îngrijită de amintiri ce răsar din rădăcini răspândite acolo unde nu le-aș mai căuta. Am încercat să uit senzația de tine privind spre alte planete, unde m-aş fi izolat. M-am depărtat de pământul care mi-a scrijelit ființa cu tine prea ușor și adânc, sperând astfel ca nimeni să nu îi descifreze sensurile.

Mi-am deschis pieptul larg, iar inima mi s-a transformat într-o corabie purtată de vânt. Tu te-ai transformat într-o ființă care nu mai are inima. Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale, așa că, mă întreb eu, care ar mai fi șansa să ne aruncăm ancorele aproape?

Sursa poza

Cosmisian

 

 

Așa e ziua mea astăzi! :)

Așa e ziua mea astăzi! 🙂

Știi tu ziua aia în care ți s-a terminat bateria de la telefon

și te sună toată lumea,

iar bateria externă e acasă?!

Mai prinzi o priză între deplasări și nu face altceva decât să te irite

că nu mai ajungi cu urechea la telefon,

că nici vorbă ca telefonul să ajungă la ureche…

Așa e ziua mea astăzi! 🙂

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 – Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 –  Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

Poveştile nescrise sunt cele mai bune. Le știu doar munții din interiorul lor plin de cristale vii ce stau să înfluturească din fiece loc, în căutarea pieptului unei ființe ce și-a regăsit iubirea în tăcerea iubirii nemărturisite. O priveam și nu îmi era suficientă ziua prelungită a unui munte ce nu mai știe că nopțile îi umbresc negăsitele poteci spre interior. Avea chipul alb, atât de alb încât lumina de fiecare dată când îl atingeam. Și o făceam privindu-i buzele ce conturau în mișcarea lor sublimă aripi de fluturi de cristal. Nu mai întâlnisem pe cineva înainte care să înflutureze simțirile cu atât de multă seninătate și repetiție Mi-ar fi spus în cuvinte că mă iubește, dar îi venea atât de natural să contureze mișcarea sentimentelor ei în bătăile fine ale fluturilor.

Trupul ei strălucea când îl atingeam, lăsând în urmă parfumuz amețitor al unui crin alb. Voalul ce îi izvora din umerii ei fini era o prelungire firească a cuvintelor pe care le formase buzele ei. O acopereau sentimentele înfluturate, fără a-i ascunde formele pe care le născuseră degetele mele pe care țineam fluturi. O priveam în ochi. În ei se întrezăreau dorurile ei, liniște de munte și alinarea unei prea dorite strângeri în brațe. Seara nu își mai avea puterea de a liniști suflete. O făcuse muntele de îndată ce îl primise pe bărbatul cu făclie în el.

Sursa poza:

L-am privit cum devenea tot mai mult una cu inima ce îi fusese prinsă în piept. Oare iubirea îi va schimba într-atât de mult încât să își uite propria sa căutare? Dacă timpul o va înflutura tocmai prin faptul că îl absorbea pe zi ce trece tot mai mult în ea? Muntele se hrănea cu căutarea lui, iar el își regăsea oglindită bucuria în tăcerea cu care ea îi spunea că se îndrăgostise de el, dar altfel decât putea explica. De ce ar fi făcut-o când inima ei era prinsă de trupul lui? Lui nu i-ar fi păsat de vreo explicație, se lăsa purtat de vocea ei spre lumi ale unui trecut pe care nu l-a avut, dar care și-l putea imagina acum.

Trupul îi devenea tot mai acoperit de fluturi de cristal, lăsând parcă tot mai puțin din ce obișnuia să îi aparțină. Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inimă. Muntele o conținea în inima unei iubiri pe care o formase căutarea lui.

Fluturi de cristal 3

Fluturi de cristal 4

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Îngenuncheată în lumea mea, am închis ochii într-o tristețe de care nu puteam scăpa noapte de noapte. Nu este ușor să adormi obosită de propria-ți dorință de eliberare, doar ca să te trezești conștientă că vei inspira zbucium și deznădejde până seara. Ce îți dorești acum, la ce te gâdesti? am auzit o voce necunoscută întrebându-mă cu preocupare. Eu, eu îmi doresc să plec departe de această lume, să călătoresc singură, apoi să rămân departe de orice ființă vie, într-o lume nouă, a mea.

Cine s-ar fi gândit că viteza luminii este o distragere, o capcană în care căzuse ființa. Să călătorești cu viteza luminii înseamnă doar să te îndepărtezi de contraste spre o lume ce reunește razele luminii ce călătoresc peste tot în Univers. O emoție puternică-i zdrobise sufletul, un tremur rece îi amorți picioarele, dar ce nevoie mai avea de ele? Confuzia unei posibile schimbări o apăsa în inimă, acea schimbare pe care doar îndrăznea să o intuiască. Cum stătea îngenunchiată, se desprinsese de pământ, lăsând recele nopții în urmă.

Noaptea în care își adormea trupul până atunci, devenise însăși puterea ce o împingea departe de Pamânt. Stelele punctate în alb erau linii prinse de ochii noștri, la un capăt, ca la capătul celălalt să își facă …

Sursa poza

Pe măsură ce se apropia de lumea dorită, tăcerea o cuprinse de umeri, apoi îi acoperise întregul piept, lăsând-o gradat fără amintiri și legături.  Redusă la tăcere, lumea aceasta abundă în lumină, contur de forme creat dintr-o singură nuanță de alb.

Mi-am dorit să pătrund în lumea aceasta, dar este planeta unei singure creaturi…

Flori

Flori

flori

flori

flori

 flori

flori

flori

flori 🙂

Am scris mult astazi!

Cosminsian

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Găsiți-mi mama, vă rog,

căutați-o-n grabă,

căci tata încă o iubește tare

*

Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare,

sau rău de adevăr ar fi,

un anotimp ce face dintr-o păpădie,

o floare moartă-n devenire?

Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

Băiatul născut din flori de păpădie

Sursa foto: google

– Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

– Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce-ntotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

– Iubite instrumente, adunate langă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de-ngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice-ncercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag încă!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

– Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie creda că îl mințire. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

– Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui gradinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

– Băiete dragă, linistește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

– Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

– Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufuluit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

– Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Din seria: Mi-am propus sa uit complet de papadie, by Cosmisian

Cum aș fi scris dacă aș fi știut s-o fac în copilărie

Cum aș fi scris în copilărie dacă aș fi fost o fetiță și aș fi știut să scriu…

(Textul e scris în 24 ‎februarie ‎2016. L-am găsit întâmplător…)

La bunici,

soarele mă trezește atât de jucăuş

Grădina bunicului. Încă de mică așteptam cu nerăbdare să îi văd pe părinții mei făcând planuri pentru vacanță. Le făceau în fiecare an, dar primul sfârșit de săptămână din august era cel în care ne împachetam lucrurile pentru o călătorie de multe ore spre Sibiu. Acolo locuiau bunicii mei. De fiecare dată când ne pregăteam, ajungeam la un subiect sensibil. Mama mă întreba ce tricouri doream să port acolo, dar îmi punea cu mine mult mai multe, pentru ca fiecare purta o poveste întrețesută în el, așa că eu luam cu mine tricouri de poveste.

Casa bunicilor mei era una tradițională. Avea pereți groși, tavan înalt și ferestre largi. Soarele mă trezea de dimineață, dar nu mă deranja. Asta spre deosebire de supărarea pe care o aveam de la bietul soare în diminețile în care trebuia să merg la școala. La bunici, soarele blând mă trezea fără ceas. Bunica mă învățase să așez cuvertura pe pat după ce așezam lenjeria albă pe scaunul imens din lemn brun. Eram tare încântată că reușeam să fac patul atât de bine. Dacă nu știti ce e aia cuvertură, cum să vă zic…

Grădina bunicului era lauda lui. Dar, mai avea o laudă. Animalele. Le creștea cu drag și respect. Unele aveau nume. Eu preferam pisicile. Erau patru mici și trei mari. Mâncau împreuna. După puțin timp, le hrăneam și eu, doar că evitam să le chem pe nume, pentru că veneau toate. Și-atunci, care era rostul unui nume? Bunicul mă lua de mână și mă ducea în grădină. Tobias, cățelul șchiop, ne însoțea vesel, agitându-și codiță de parcă lui dorea să i se arate grădina. Dar, nu mă puteam supăra pe el. Eram prieteni de când a încetat să latre la mine.

În grădină se intra pe o poartă din lemn care avea o încuietoare ce permitea deschiderea ei de pe ambele părți. Probabil că bunicul a vrut să fie sigur că nu îl voi închide iar acolo câteva ore. Ştiţi, odată l-am închis în grădină și m-am ascuns curioasă dacă poate ieși. Nu avea telefon pe vremea aceea, nici zăvor pe partea dinspre grădină. A reușit să treacă peste un gard făcut de el din crengi cu spini. Atunci s-a zgâriat rău și mi-a fost atât de rușine că l-am închis în grădină. Eu credeam că poate sări peste poartă. Eu o făceam când fugeam acolo să o privesc pe tanti Ileana cum sapă. M-am uitat la zăvor și nu am avut curaj să îl ating. Grădina era plină de flori, de peri cu fructele atât de mari și coapte. Deși puteam lua după bunul plac, cea pe care o alegea bunicul, era cea mai bună. O țineam cu ambele mâini și o mâncam cu plăcere. Mai era și cea pe care o luam din părul vecinilor. Pe ascuns.

Sursa poza – google

Bunicul îmi povestea tot ce era acolo, în grădină. Lui îi plăcea mult să vorbească despre fiecare floare sau pom. Nu am înțeles eu tot, dar mă simțeam mare pentru că el nu părea să știe că eram mică. Tata încă știa. Bunicul a dorit să îmi facă o surpriză. M-a dus până în partea însorită a grădinii și mi-a dat un hârleț și mi-a arătat cum se sapă o groapă. Oare bunicul știe că noi nu facem așa ceva? Copiii de azi stau cu tableta în mână. Aș fi stat și eu, dar la bunici uitam de ea. Nu din prima zi. Totul mă fascina și nu mai simțeam lipsa tabletei. După ce am săpat puțin a intervenit bunicul. Împreună am săpat o groapă adâncă. Am încercat-o. Era până la genunchii mei. L-am întrebat pe bunicul ce vrea să facă cu groapa. Mi-a spus că omul care nu plantează niciun pom în viața lui este mai sărac decât cei care nu au ce mânca. Apoi a spus să plantez în fiecare an un pomișor. M-am lăudat mult cu pomul pe care l-am plantat, însă am uitat ce am plantat. I-am cerut mamei să îl întrebe pe bunicul ce pom era, dar cred că și ea uită. Dacă uită atât de des, oare va uita și ce pom e? Mai bine îl întreb eu pe bunicul.

Când bunica pregătea cina, eu tot timpul o ajutam. Era uimitor și pentru mine. Acasă nu făceam asta. Dar la bunica totul era magic. O iubeam pe bunica. Iar când tăiam ceapa, tot timpul plângeam. Interpretam roluri dramatice, improvizam piese de teatru. Bunica râdea uneori. Alteori mă ajuta. În timpul acesta, mâncarea prindea tot mai mult gust și culoare. Și, mirosea ca la bunica.

La bunici mă simt cel mai bine. Fac atât de multe lucruri frumoase și nici nu mă strădui. Dragi bunici, vă iubesc.

_____________________________

Cosmisian,

Acesta este un exercițiu de imaginație, călătorind spre un trecut pe care nu l-am avut.

 

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Cât de des am întâlnit scriitori debutanți sau nepublicați care caută să zboare în marele stol al celor care și-au făcut poze doar din zborurile în stoluri imense, purtate-n vânt, fără să țină cont că zborul și tehnica acestuia se învață din minisculitatea și micimea unui cuib, supravegheat de Muză și Inspirație. Să arzi ca să publici e una, să arzi ca să primești reacția rapidă a cititorilor (sau, a cumpărătorilor), e alta. Mie îmi place una, nu și alta. Știu că putem discuta despre toate acestea, dar fiecare și alege momentul, nu și stolul. Zburăm după specia noastră.

Voi, scriitori ce publicați pe bloguri sau în cercuri literare, ce vă mirosiți cartea proaspăt legată în tipografii, să nu vă supărați că vă spun, lăsați-vă cititorii să citească, lăsați-i să construiască lumi nebănuite din scrierile voastre. Luați în calcul că scrieți pentru a vă vedea cărțile îngălbenite de timp, uzate de cititori întâmplători care poate nu vă vor întâlni vreodată.

pungi2

(sursa poza: totd . ro)

Cosmisian