CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

CRONICĂ LITERARĂ – Un nume de remarcat, de Veronica Balaj

MeridianulTimisoara

Cosmisian, un nume/pseudonim, un pseudonume asumat artistic. În peisajul publicistic al tinerilor care exersează în proză, numele său are deja un răsunet. De obicei, noua generație nu are chemarea spre munca pe text, răbdarea, apetența să scrie proză. Care înseamnă trudă. Mulți atacă poezia, versul, inspirația frustă. Adesea și… neinspirația preferând descrierea nudă a unor stări sau mici secvențe dintr-o realitatea comună. La îndemână… Dar nu voiam să fac deschidere spre un asemenea subiect ci, să spun că, noii scriitori nu se aruncă în desfășurări epice la sute de pagini Lucru firesc dintr-un anume punct de vedere. Așadar, un autor de proză, intrat pe teritoriul literaturii și care preferă proza încă de la început, este de remarcat. Este și cazul lui Cosmisian.

Mouelle Roucher

Volumele sale, trei la număr, au văzut lumina tiparului la edituri din Capitală. Acesta despre care va fi vorba și precedentul, poartă sigla Editurii Siono, București. De notat că, mai toate beneficiază de o largă distribuție. Dacă precizez librăriile Cărturești, nu e un lucru de trecut cu vederea.

Volumele sale au o condiție grafică excelentă, atractivă, după toate normele marketingului modern. Autorul se implică, și în realizarea graficii de pe copertă așa cum, firește, trăiește fiecare frază, se împrietenește, construind personajele pe care le identificăm în povestea care se leagă ușor, ca o alunecare lină. Epicul pe care-l propune este colorat și chiar susținut în nuanțele sale prin metafore. Aceasta fiind tonalitatea predilectă.

REALITATEA SE RESCRIE ÎN ACEST REGISTRU

Întâmplări dramatice dar nu obsesive sau apăsătoare, personaje care alunecă în fantazare, ne propun o lume din visare și imaginar dar, cu suport în realitatea recognoscibilă. O anume tandrețe susține fluxul emoțional din cărțile sale. Punctul forte fiind fantazarea. Și expresivitatea prin metaforă. Ar fi superfluu să… povestesc vreuna dintre cărțile semnate de Cosmisian. Reținem poarta deschisă către imaginar prin susținerea metaforică, drept un îndemn la lectură.

Articole ale doamnei Veronica Balaj pe MeridianulTimisoara aici!

_____________________________________________

Cărți semnate de Cosmisian

LIBRIS

CĂRTUREȘTI

SIONO

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE

Au trecut cîteva ore de când mă lupt cu toate activitățile de astăzi, sperând să prind un moment liber pentru a citi. Sunt încântat să vă prezint recenzia scrisă de Oana. Prin ochii ei am văzut și eu ceva nou la cartea mea. Sunt surprins și eu de o perspectivă asupra tăcerii la care nu m-am gândit în acei termeni.
Sunt încântat.
Vă las puțin din text și vă invit pe Crâmpeie de Suflet să lecturați întreaga recenzie. Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii la pachet cu Lucette, sau independent de aceasta.

_______________________________________

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE
2022-06-15

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O știam pe Mariette încă din fașă, am citit ceva fragmente, dar acum mi-am încântat sufletul cu plinătatea prezenței ei. Și nu, din păcate nu am putut să o duc la Paris, dar am purtat-o cu mine prin Anglia, furând câteva rânduri unde era posibil. Și am lăsat-o să vadă puțin și din universitatea din Greenwhich, acum, serios, după aventurile sale prin universul lui Jules Verne, merita o nouă poveste și la Greenwhich, poate așa reușește să reînvie și manuscrisul pierdut!

Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne este un roman poezie, o feerie de senzații și trăiri, o minunăție de carte și de poveste, care îmbracă în nenumărate metafore un adevăr mai dureros și mai trist: cel al stigmatizării aduse de existența unui defect de cromozomi. Însă acest lucru nu împiedică deloc miracolul să se petreacă, pentru că Fetița cu Codițe este o adevărată muză și o inspirație pentru toți cei care ajung în contact cu ea, nu numai pentru marele Jules Verne:

Continuarea pe LINK

Crâmpeie de suflet

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, Iunie 2022

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”

CARTEA LUNII

Cu încântare vă anunț apariția Recomandării de Carte „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, recomandare semnată de scriitoarea N Marianne, publicată în Ziarul Vocea Ta, ediția tipărită, Anul 2 * Nr. 10 (108), pentru care le mulțumesc Redacției pentru primire, Editurii SIONO – București, N Mariannei pentru textul scris și Cristinei Apostol pentru fotografie.

Totodată, în aceeași publicație poate fi lecturat și un text, drag mie, sub titlul: „Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale”.

Ziarul Vocea Ta, împreună cu publicația online AșiiRomâni.de este un Proiect susținut de Departamentul Pentru Românii de Pretutindeni. Ziarul Vocea Ta este distribuit în Zona Metropolitană Nürnberg.

Cu multă apreciere Theodorei-Raluca Paun pentru sprijin.

Când mă gândesc la Mariette, o văd înconjurată de mulți prieteni dragi. Vrei să devii și tu unul? Te invit să citești Recomandarea scrisă de N Marianne:

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.”

______________________________________________________________

Cu apreciere, al vostru Cosmisian!

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Festivalul – Concurs Internațional de Literatură și Grafică „Elogiul Iubirii”
(Valer Popean), Ediția a IV-a
LANSAREA ANTOLOGIEI PRIETENIEI, Vol. 6
4 iunie 2022, orele 10 – 16
Cu Mirela Minuţa

Dragi prieteni,

Premiile pentru Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” și Antologia Prieteniei, Vol. VI sunt pregătite pentru a vă întâmpina la Buzău, în 4 iunie, la un eveniment cultural de excepție: Lansări de carte, Lansarea Antologiei Prieteniei – Vol VI, Gala de Premiere a Festivalului Concurs Internațional Cultural-Artistic „Elogiul Iubirii” -Ediția a IV-a.
Mulțumesc domnului George-Nicolae Stroia, directorul editurii Armonii Culturale, pentru profesionalism și promptitudine! Mulțumiri – cu stimă, respect și prețuire – pentru prefața cărții, domnului George CĂLIN, scriitor – Ambasador Cultural Convenţia ONU-Geneva; Mulțumiri cu recunoștință, pentru Precuvântare și Binecuvântări, Pr. prof. dr. Milea Mihail, membru în Uniunea Scriitorilor şi a Ziariştilor Profesionişti din România; Mulțumesc graficienilor care, prin contribuția lor, au dat un plus de valoare Antologiei Prieteniei… și nu în ultimul rând mulțumesc tuturor creatorilor coautori…
În cuprinsul celui de al VI-lea volum al Antologiei Prieteniei sunt îmbinate poezie, proză și grafică de calitate, amprente nemuritoare ale unui număr de 135 de creatori, consacrați, amatori sau debutanți:


Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Alături de: Adrian Păunescu, Nicolae Tonitza, Valer Popean, Nicu Gavrilovici, Constantin Triță, Afrim Hyseni, Mișu Popp, Vasile Brânzan, Rodica-Cristiana Marin, Stelian Necșoi, Ionica Bandrabur, Mihai Cătrună, Iurie Brașoveanu, Nynna Vizireanu, George CĂLIN, George Filip, Florin Grigoriu, Aurel Anghel, Girel Barbu, Teo Laurean, Ștefan Stefan Doroftei (Doimăneanu), Camelia Florescu, Emil Almășan, Violetta Petre, George Tei, Liliana Liciu, Florin Bogdan Boitan, Sorin Bălășcău, Marina-Nicoleta Bădărău, Mircea Coroș, Viorica Cazan, Liliana Simion Mirela Minuța Alexa, Florin Tudoran, Doina-Maria Constantin, Sorin Dumitrache, Nicoleta Tudor, Mihai Soare, Ileana Vlădușel, Ioan Nicolae Mușat, Andreea Dilek Blahuță, Andreea Popa, Raissa Alexandriu, Andreea Berceanu, Vlad Alexandru Mărunțelu, Luisa Ramona Urucu, Monica Ștefania Hanciuc, Maria-Daria Balașca-Mihoci, Ecaterina-Elena Mititelu, Ana Enache, Andreea Stemate, Ada Ceparu, Raul Alexandru Mitruți, Victoria-Maria Pripon, Ioana Balmuș, Tamara Pop, Valeria Dulce, Valeria Postica, Andreea Georgiana Irimia, Cristina Cracea, Cristina-Violeta Gheorghiță Paula Diana Handra, Casian Ioan Sinpetreanu Dante Vescan Viorela Marinela Sandu, Adriana-Elena Axinte, Adelina-Maria Homenco, Oana Stephanie Roșu, Maria Antonia Vlad, Teodora Nițu, Georgeta Rada Geta Lipovanciuc, Nicolae Crepcia D, Daniela Konovală, Aurelius Belei, Marilena Răghinaru, Elena Stan, Georgeta Muscă-Oană, Simona Mihuțiu, Florinela Rusu, Issabela Cotelin Dorel Mancaș, Lăcrămioara Teodorescu, Ionel Alexa, Mihaela Ienuțaș, Marin Rada Ecaterina Chifu, Francisc Edmund Balogh, Mirela Cocheci, Olga Văduva Grigorov, Cristinel Badea, Voica Rusu, Elena Obrinteschi Angela Dumbravă, Gabriela Cecilia Cioran, Lăcrămioara Elefteriu, Constantin Iordan, Maria-Alexandra Iliescu Maria Pană, Laura Ilinca (LLaura Lali, Elena Mititelu, Bianca Timșa Stoicescu, Alexa Gavril Bâle, Florentina Danu, Andreea Cristea, Rodica Mureșan, Liliana Roibu, Carmen Ifrim-Săsărman, N. Marianne, Vasile Bele, Natalia Nicoleta Nicoletanatalia Soare Sandu Chiva, Marina Costa (Lelia-Elena Lelia Elena Vasilescu, Ramona Pantea (Irimie), Mirela Hubali, Nadia Urian, Iuliana Cozma, Ileana Corina Ciuraș, Costache Năstase, Loredana Cristea Loredana Constantin, Petru T. Grădinaru Vadurile, Cipriana-Manuela Nichita Frățilă, Eric Cristian Cirică, Corina Claudia Ioniță, Eugenia Calancea, Arpád Toth Elena Mărunțelu, Marlena Raducu Mioara Zaharia, Vladimir Potlog, Ileana Pușcașu, Radu Iorgulescu, Andreea Văduva, Liliana Albu.


Tuturor vă mulțumesc! Trăiască Cultura și Nația română!


Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe – Theodora Savuli

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe
Theodora Savuli depsre Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne

Pe Theodora Savuli o puteți găsi pe Site-ul Editurii Siono.

Mă bucur, dragă Theo, pentru că te-ai lăsat prinsă în Labirintul Fetiței cu Codițe. O călătorie bună, observ 🙂

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

Articolul de față poate fi citit în întregime pe pagina Revistei Online Catchy, dând click pe LINK

Articolele mele pe catchy sunt aici: LINK

Cununa regăsirii
Cosmisian

Venisem în grabă. Viktor a sunat imediat ce a aflat că Nadia se trezise. Agitația tuturor era blocată în spatele unui trup inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jurul lui. Tânăra era așezată pe un scaun fără spătar, sprijinită de caloriferul rece, privind în jos. Cuprinsă în liniștea din interiorul uraganului ce i-a ruinat universul, privea în jos, fix și fără a clipi. Într-o astfel de liniște nu este permis să clipești, poate și pentru a ține simțurile departe de aerul ce le-ar aduce înapoi în trup de om.

Trecuseră mai bine de două luni de când nimic nu a mai reușit să o smulgă din ceața adâncă și lipicioasă în care o prinsese începutul lunii martie. Veștile curgeau în acea dimineață cu repeziciune, usturând ca o ploaie rece și sărată ce curgea nemilos peste un trup gol, rănit și însângerat, căzut la pământ, unde se topea lent, sfâșiat de durere. Sufletul unei tinere se zbătea în neputință, cu mintea blocată pe câteva scene succesive ce o loviseră ca un pumn nemilos în tâmplă, atunci când praful și resturi din lumea ei zăceau pe caldarâm. Lumea ei, cu tot ce îi era drag, fusese lovită frontal pe contrasens, mult prea repede ca să poată face ceva. Somnul liniștit al normalității nu poate păzi pe cineva de neprevăzut. O salvaseră vecinii de lumea spulberată într-o clipă, dar ea se dusese; alunecase într-o lume a tăcerii, una din care nu a mai reușit să o salveze nimeni.

(pinterest)

O luase Viktor la el acasă, departe de lumea în care i se pierduse nepoata, singura ființă a binelui ce îi mai era lăsată aproape. O crescuse împreună cu soția lui, o văzuseră iubind arta populară încă de mică, și ce putea face mai mult pentru ea decât să o trimită la liceu, la oraș!? Anii s-au scurs, copila crescuse între două lumi, care ajungeau spre sufletul ei în armonie. Vacanțele în singura casă pe care o cunoscuse de când rămăsese singură erau sublime, capabile să risipească orice încercare a răului de a prinde formă. La fel era și acum, sperau cu toții. Nu era oare de așteptat ca lumea ei interioară să reintre în armonie aici, unde o iubeau cu toții?

Pe Nadia o cunoscusem într-o dimineață din toamna anului trecut, în apropierea Universității de Cultură și Arte din capitală. Eu îmi serveam micul dejun sumar la o masă din apropiere, când am văzut-o trântindu-se grăbită pe un scaun, cu o plasă imensă din care scotea capete de material monocolor, aproape de natură, aproape de culorile unei zile în care poți privi cerul și pământul în ochii iubitei cu care vrei să colinzi universul într-o continuă iubire. Eu mă îndrăgostisem pe loc, ea strecura un șnur albastru deschis, ca al unui cer fără nori, prin mânecile înalte ale unei cămăși din ceva ce părea cânepă netopită.

Mi-am luat jurnalul și din acea clipă am început să scriu despre ea. Era pricepută, dar se vedea că se agită peste măsură. Privirea i s-a ridicat brusc spre mine, întrebând scurt un „Ce e? Ce găsești tu de râs fix acum?” Aflasem atunci că se numește Nadia și că era în primul an la Artă vestimentară. Pregătise o ținută cu care ar fi vrut să călătorească în timp, acolo unde o mai avea pe mama ei, unde viața la sat era întotdeauna ca un câmp plin de flori sălbatice mirositoare, peste care roua căzuse dimineața doar pentru a le amplifica mirosul, unde adierea caldă a vântului servea la nașterea viselor.

Făcuse o cămașă din cânepă, cu mâneci adunate sub cot ca un buchet de flori albe de câmp, strânse discret cu un șnur albastru, discret ca și fusta lungă până la glezne, din același material. Îi mai lipseau cămășii acea atingere din urmă, născând în privitor impresia că din acea strânsoare a florilor de la încheietura cotului se naște cea mai frumoasă floare pe care o puteai privi. Nadia era frumoasă, cu părul blond șaten, căzut puțin peste umeri. Chipul ei era alb ca o petală de crin înmuiată în seninătate, cu o simetrie pe care niciun artist nu o putea reproduce cu precizie, pentru că pe chip i se nășteau forme incipiente de bucurie și perfecțiune pe care un om le poate doar admira. Sau, ca în cazul meu, iubi. Prezentarea îi reușise în acea zi. Aflasem în acea seară în care ne-am întâlnit pentru o plimbare cât o clipă, pentru că seara se terminase mult prea repede.

Frumosul nostru ne-a fost pătat de o teamă care pusese stăpânire pe mulți dintre cei mai în vârstă, doar că noi, tineri fiind, nu credeam că e posibil ca lumea noastră să poată permite trecutului să zdruncine liniștea și integritatea vieții cu care ne obișnuisem. Nadia devenise universul meu, pe care îl lăsasem în inima mea tânără, acolo unde îi crescuseră primii lăstari de viitor. Mai aveam câțiva ani și puteam întemeia o familie, pentru că ne iubeam peste măsură.

Ce putea să ne răpească nouă viitorul? Nimic. Până în acea dimineață. Aflasem cu stupoare că Nadia supraviețuise, dar nu știam unde se pierduse. Și o căutasem, o zi, două, o săptămână. Nimeni nu știa nimic. Iar acest lucru a devenit norma cu care tot mai mulți se trezeau și cădeau în genunchi, căutând printre ruine bucăți de viitor pe care să le lipească la loc cu lacrimi. Într-un târziu am primit un mesaj pe telefon. Era al Nadiei, dar nu era ea expeditorul. Am vorbit la telefon câteva minute și am aflat ce se întâmplase. Aveam un piept plin de lacrimi cu care să îmi lipesc viitorul. Aflasem unde este Nadia.

Am bătut ușor în lemnul masiv al ușii, temător. În fața unei asemenea situații vii cu inima strânsă, sfios. Mi-au deschis ușa, privindu-mă cu lacrimi în ochi. Unchiul iubitei mele, Viktor, m-a cuprins cu palmele lui mari și moi, strângându-mi pumnii mici și încleștați. Avea lacrimi în ochi, dar pe undeva avea și speranță. Putea oare ca iubirea să răzbată dincolo de trupul crud al fetei, dincolo de nebunia cu care bucăți din lumea ei, a noastră, se învârteau amenințător pentru a o ține captivă haosului pe care îl văzuse? Neputință peste tot…

M-am așezat pe canapea, aproape de Nadia. I se spusese că vin, se îmbrăcase cu cămașa pe care o finisa când ne-am cunoscut în toamnă. Fustei îi mai făcuse pe laterală o fâșie din albul cămășii de cânepă, unind lumea pieptului ei plin de viitor cu al lumii nesăbuite pe unde călcaseră picioarele ei. Era tăcută, privind spre poala ei unde mai fixa ultimele flori dintr-o cununiță simplă. Era perfectă ca un cerc înflorat al vieții, de care prinsese o panglică verde din satin, lucioasă ca un fir crud de iarbă plin de rouă.
M-am așezat în fața ei, sărutându-i mâinile. Am luat cununița și, după ce i-am ridicat bărbia cu degete tremurânde, am sărutat-o. I-am așezat-o pe cap, pe al iubitei mele ce purta primăvara pe un chip tăcut. Firele de panglică i le-am împletit cu părul ei blond șaten, și am sărutat-o din nou. M-am așezat din nou aproape de trupul ei, cu capul în poala ei. I-am simțit degetele prin păr, așa cum o făcea ea când ne făceam planuri de viitor. Eu am vărsat o lacrimă pe ascuns, cu care am reușit să lipesc o frântură a unui viitor împreună într-o lume pe care ne-o dorim liniștită.

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

Cu acest articol debutez în Revista Logos și Agape, pe care vă invit să o urmăriți urmând linkul articolului „Clepsidra și creația literară”, apoi click pe pagina principală. Articolul de față face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” pe care l-am scris anul trecut între septembrie și decembrie, și câteva zile din ianuarie. Îi mulțumesc și domnișoarei Niculicea Lavinia Elena, a cărei contribuție în Revistă o puteți găsi aici (LINK).

Vă invit la lectură!

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Cu o bucurie deosebită vă ofer spre lectură Cronica scrisă de doamna Veronica Balaj și publicată de Revista Literară Logos & Agape. Îi mulțumesc și drei Lavinia Niculicea pentru găzduire.

Textul la sursă este aici!

Realitatea intre metaforă și visare – Cosmisian: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne     

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”
Cronică de Veronica Balaj
Editura Siono, Bucureşti, 2022

Mulțumiri distinselor doamne, Veronica Balaj pentru Cronică și doamnei Emilia Țuțuianu, pentru găzduirea acestui articol pe Melidonium.

Melidonium

La Editura Siono, din București, a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero,și acum, Mariette,muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau faptele neprevăzute.

Vezi articolul original 749 de cuvinte mai mult

Realitatea între metaforă și visare: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, Cronică de Veronica Balaj

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”

Cronică de Veronica Balaj

Editura Siono, Bucureşti, 2022

Cronica a apărut în Revista Floare Albastră (ISSN 2734-7710 ISSN-L 2602-0580) AICI

Cartea poate fi achiziționată de AICI

_______________________________

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosminian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero, și, acum, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc, sau cum sunt faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livrești de pe rafturile unei librării. Atractivitaea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre, ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezintă metaforele, am mai subliniat-o și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiţi să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină.Ar fi, să spunem, o discretă invitaţie la o lectură plăcută. Se astfel confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

   Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului, la valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă acesta întrucât Cosminian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el, într-un anume fel, personaj implicit, precum Fetița cu Codițe – Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse.

Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă inventivitate scriitoricească:

„M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm ce se întâmplă dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru că ar putea să le schimbe destinul.” (Cap. 16)

  Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă, uneori tristă. Oricum, caruselul se învârte între magie, și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care o sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosminian, și în acest roman, ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu Sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica Balaj

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

Mariette, frumoasă fată,
Te-am plimbat prin Orășel,
Te-am mai răsfoit o dată,
Te-am iubit din nou la fel.

Tu, Fetiță cu Codițe,
Muză-n vis a lui Jules Verne,
Gândurile-ți sunt mlădițe,
Sufletul din vis – etern.

de Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin o puteți citi aici: https://semaiintampla.com/

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

Am bucuria să vă anunț faptul că în 20 aprilie 2022 a ieșit de la Tipografie cartea „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, la un an distanță de data apariției cărții „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”.

Cum poți obține un exemplar? Direct de pe site-ul SIONO. La final voi lăsa o listă a locurilor unde poate fi găsită în scurt timp.

Despre carte au scris deja cinci prietene bune ale scrisului meu. Mi-au făcut bucuria de a citi manuscrisul înainte de publicare și apoi au scris prefața și patru recomandări de carte în carte. Le veți putea citi în carte.

Voi reda în cele ce urmează Prefața scrisă de Petruța Petre, căreia îi mulțumesc în mod deosebit pentru cuvintele alese cu care mi-a condus cartea spre publicare.

PREFAȚĂ

Cuvintele devin într-o secundă sărace și se ascund exact așa cum o face Fetița cu Codițe din volumul lui Cosmisian, intitulat sugestiv Mariette –Muza şi Inspirația lui Jules Verne, iar eu acum,ca oricare alt cititor, mă simt dezarmată neștiinddacă este bine să rămân pe loc și să o privesc sausă alerg după ea să-i răpesc toate cuvintele pentrua putea să-mi scriu textul.

Cunoscând stilul lui Cosmisian din celelalte două volume citite, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp și Lucette – Viața dincolo de imunitate zero, știam că voi avea o misiune grea. Cosmisian scrie îngerește, este un magician al metaforei, se joacă cu înțelesuri, scoate frumosul de unde te aștepți mai puțin, surprinde, atunci când crezi că te-ai obișnuit cu felul în care își țese pânza, Sensibilitatea sa o transpune în cuvinte și cuvintelor le oferă puteri nebănuite. Trezește emoții, le lasă să crească repede, exact cum cresc copiii…, apoi suflă peste ele și le risipește în sufletul cititorului.

Dar cine este ea? Cine este această fetiță – Mariette? De ce a apărut mica fantasmă să tulbure viața unui scriitor? Cum reușește o făptură plăpândă să oprească respirația Narato-rului, să-l facă să tresară, să lăcrimeze sau să zâmbească? Cum de Naratorul nostru pare uneori atât de pierdut, atât de emoționat?
Privit de sus, „dindărăt”, se poate observa cu ușurință duioșia cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței, Narator care în momentele dificile plasează povara pe umerii Firului Narațiunii, făcând el însuși câțiva pași în spate, pentru a-și putea trăi emoțiile la maximă intensitate, fără să știe, poate, că odată cu el și cititorul se oprește copleșit de aceleași trăiri. Fără să bănuiască o clipă că și cititorul s-a oprit așteptând ca emoțiile să se așeze în sufletul său.

Narațiunea este la persoana I, naratorul lăsând uneori impresia că nu cunoaște mai mult decât personajul, alteori ne lasă să credem că într-o clipă, atât cât noi, cititorii, am întoarce privirea, ar putea să schimbe complet destinul personajului său.

Uneori avem senzația că suntem spectatori la teatru de păpuși, iar Naratorul este chiar păpușarul care-și mânuiește marionetele. Firul acela de care este prinsă păpușa, invizibil de cele mai multe ori, este Firul Narațiunii, pe care doar un Narator iscusit îl poate pune în valoare și căruia îi poate încredința misiuni importante.

Ne aflăm într-un labirint prin care se caută perpetuu toate instanțele comunicării și în clipa în care, cu sufletul la gură, există iluzia unui tot, imediat acesta se dispersează, plasându-l pe cititor într-o nouă căutare.

Mi-am întărit ideea că autorul este atent la ceea ce se-ntâmplă în jurul său și că este un fin observator al ființei inocente – copilul.

Observasem în opera literară Lucette acest aspect de o finețe impresionantă, iar acum am primit confirmarea. Se observă grija cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței. Dar Doamne, cine este fetița? Iar apar zeci și zeci de întrebări în mintea cititorului. Fetița cu codițe este Muza? Nu, fetița cu codițe este Mariette. Ei, da! Linia dintre real și imaginar este atât de fină, încât uneori dispare și cele două planuri se contopesc într-unul singur ca o iluzie. E ca atunci când privești liniile de cale ferată și la început le observi drepte și paralele, pentru ca apoi să-ți lase mereu impresia că se unesc și se separă continuu. Așa te fură povestea, te introduce într-o lume din care fie nu mai vrei să ieși, fie cu greu deschizi poarta către realitate.

Povestea în sine este emoționantă, drama este profundă, sensibilă și reală. Taie în carne vie la propriu, lasă urme adânci în conștiința cititorului care, de fiecare dată, are nevoie de clipe de meditație, de momente de căutare de sine, de fire invizibile de care să se prindă strâns pentru a-și păstra echilibrul și pentru a rămâne în contact cu lumea reală. În mod sigur, volumul Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne va avea un ecou frumos, va trezi întrebări și-l va plasa pe cititor în ipostaza omului aflat în căutarea răspunsurilor. Aceasta este menirea unei opere literare, acesta este rolul unui scriitor. Cosmisian este autorul care m-a impresionat încă de la început, de la prima sa apariție editorială, și sunt convinsă că deține resurse nebănuite pentru a face asta în continuare. Este, cu siguranță, o revelație a literaturii noastre contemporane.

Și iată cât de frumos sufletul unui Narator țese povestea: „Mi-a fost dificil să aleg unde să îmi fixez rolul de Narator, așa că am rămas în apropierea doctoriței. Detaliile despre tăcerea Mariettei i-au rămas în gât doamnei Ecaterina, sufocând-o de suferință. Auzise puțin din toate acestea la telefon, dar greul părinților era intensificat aici. Speranța de a găsi răspunsuri i-a făcut să agite minutele în care au povestit despre momentele ce au urmat episodului de febră al fetei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, mai mult pentru durerea părinților, decât pentru lipsa de reacție a unei fetițe cu o condiție medicală ciudată, despre care oricum se știau prea puține lucruri.”

Petruța Petre

Descriere

Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete. (Potecuța)

Mariette & Lucette împreună cu celelalte titluri Siono pot fi găsite:

Rețeaua națională Humanitas

București (Auchan, Cișmigiu, Kretzulescu, Magheru) • Alba Iulia • Bistrița • Brașov • Cluj • Galați • Oradea • Piatra Neamț • Ploiești • Sibiu

Rețeaua națională Cărturești

București (Verona, Carusel, AFI, Modul Cărturești, Promenada) Arad • Baia Mare • Brașov • Brăila • Cluj-Napoca • Constanța • Craiova • Iași • Oradea • Pitești • Ploiești • Sibiu • Suceava • Timișoara

Rețeaua națională Alexandria

Arad • Bacău • Bistrița • Botoșani • Buhuși • Buzău, Câmpulung Moldovenesc • Fălticeni • Focșani • Galați • Gura Humorului • Iași • Onești • Piatra Neamț • Rădăuți • Râmnicu Vâlcea • Roman • Suceava • Târgu Ocna • Vatra Dornei

Șt. O. Iosif – Brașov
Mihai Eminescu – București
Elstar – Câmpina
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Dorian Gray – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
Casa Cărții – Iași
Junimea – Iași
Esotera – Timișoara
Libris Eminescu – Târgu Mureș
Librali Cart – Turda
Galerie Moldave – Paris

ONLINE
Cărturești
Humanitas
Libris
Adler
Galerie Moldave

Călătorii și muzică

Călătorii și muzică

Călătoriile cu bagaj restrâns sunt cele mai degajate. Mi-am făcut un bagaj sumar, cum am spus, amintiri și vise. Trecut și viitor, o călătorie pe care niciodată nu am plănuit-o. Am făcut primii pași spre o desfășurare de evenimente pe care am lăsat-o în priceperea timpului, mare maestru al întâlnirii dintre oameni. Că am întâlnit oameni care mi-au pus aripi, se știe din experiența tuturor. Nu e de mirare că la fel au simțit și ei când s-au intersectat cu mine. Eram o întâmplare menită să le apară în cale, un fel de „trebuia să mi se întâmple” neprevăzut. Și, dacă nu ne-am mărturisit uluirea cu care am redenumit coincidența, am crezut că ea chiar vine la noi sub numele de coincidență, nemascată, fără pretenții sau înșelătorie. Că au fost dintre aceia care ne-au legat de glezne cu neîncredere și urâțenie de suflet, o știm. Sigur că o știm și pe aceasta. Ne-ar fi plăcut să nu fim atât de cunoscuți. Doar că magnetismul acestora ne-a dezarmat. Nu de la început, pentru că magnetizarea se face treptat, așa cum se schimbă anotimpurile.

Muzica pulsează notele dintr-o zonă profundă a creierului, acolo unde se nasc cele mai multe iluzii. Muzica este și ea o iluzie. Te face să crezi că vibrația ei este un ecou al pulsului, al bătăilor regulate ale inimii, gazda perfectă pentru ritmicitate. Din copilărie am avut o abordare greșită a ideii de amplificare a sunetului. Primul Pick-up ce mi-a căzut pe mâini a rămas fără difuzoare. Le-am luat pe rând pentru a pune în valoare primele casete cu muzică instrumentală, cu muzică pop, cu nopțile ce promiteau îngemănarea liniștii depline cu a sunetelor ce făceau echilibristică pe un fir reparat în prea multe locuri, uneori ajungând prea puține în cartonul difuzorului. Într-o zi am legat de cele trei fire un difuzor mai mic, cu aspirații înalte. Sunetele care au căzut de pe fir au reușit de această dată să se țină de firele difuzorului mai mic. Călcau pe fire subţiri și aveau aspirații înalte. Anii ce au trecut nu mi-au schimbat preocuparea. Am pieptul plin de difuzoare, iar inima mea a devenit un dispozitiv de produs ecouri.

© Cosmisian, Timișoara

Fotografiile nu îmi aparțin.

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune. Lăsate în voia propriei sorți, florile par a reînflori, uscate fiind. Culorile li se estompează, parfumul devine ca mirosul unei cărți vechi pe care nu a mai deschis-o cineva de multă vreme, iar petalele lungi devin rigide și casante ca ale aripilor de Mantis, după ce aceasta și-a sacrificat viața pentru a fi servită în cel mai deosebit punct al procreării. Și florile se ofilesc, devenind în prea scurt timp o imagine de care vrei să te desprinzi. Să știe ele că primăvara este o înflorire în oglindă a toamnei, care pare că înflorește atunci când umple pământul cu ruginiul desfrunzirii?

Afară ninge, i-am spui cuiva. Petalele unui cireș s-au lăsat purtate spre palmele unor fete. Că au vrut să lovească trunchiul cireșului, este un subiect pe care nu îl voi aborda. Le-a salvat de o vină inutilă vântul după ce a făcut un pact cu inflorescența rozalie a primăverii. Le-a spus el cât de frumoase vor fi fructele ce vor crește din rana desprinderii petalelor, așa că au cedat și s-au lăsat purtate spre palmele fetelor, care nu au vrut să facă nimic deosebit cu ele. Un băiat care mergea în direcție opusă le-a făcut fotografie. Ele au râs, aruncând petalele pe asfaltul rugos al nepăsării. Pentru a nu le îndurera inima, vântul a suflat petalele spre un pâlc de iarbă. Nu-i așa că ierbii îi șade bine împodobită în roz?

În fiecare an am spus că primăvara s-a instalat cu adevărat atunci când vrăbiile cântă vesele, ascunse în desișul tufelor ce promit culoare și parfum. Am ajuns să le apreciez veselia atât de mult, poate prea mult, că iarna le așezam hrană în apropierea crengilor pe care au înflorit smocuri de zăpadă. Încă din copilărie am știut cum să deosebesc femela vrabie de bărbătuș. Pasiunea cu care se iubeau, delirul cu care se certau de la orice, le-a făcut să nu mai respecte o înțelegere perpetuă. Cântau fără să țină cont că m-am pregătit de multe ori pentru primăvară, înșelat de lipsa lor de responsabilitate. De ce m-am răzgândit să le asociez cu primăvara, e simplu acum de înțeles. Încă mă mai opresc să le asimilez ciripitul.

Știați că albinuțele au limbă? De trei ani m-am atașat de o familie sălbatică de albine, una cu care mă înțeleg de minune. Diminețile de primăvară, după ce și-au desigilat odăițele ceruite, albinuțele ies la exerciții de gimnastică obligatorie. Părinților nu le-a fost niciodată dificil să își lase puiuții în grija mea. Eu le întind un deget, puiuții mă știu, vin la căldura căușului meu primitor. Uneori fac exerciții sportive, altori își fac toaleta și bâzâie sublim, de antrenament. Încă obișnuite să doarmă după puțina exersare a piciorușelor, se adună în grupuri de patru și dorm în palma mea. Albinelor nu le displace să petreacă timp cu mine. Când li se fac ochii mari, zboară din floare în floare, a polenizare. Știam că vântul le-a promis florilor că le încununează sacrificiul cu fructe, dar până azi nu am știu că a trecut de mine și a cerut albinelor polenizarea. A trecut de mine fără a-mi cere sfatul, deși știa că aș fi acceptat bucuros. Am depășit momentul când le-am văzut pe albinuțe simţindu-se împlinite. V-am spus ca sosirea albinuțelor este cel mai de încredere semn că primăvara chiar e aici?

© Cosmisian, Timișoara

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

 Notele pianului și-au răspândit de-a lungul anilor parfumul de lemn de pădure, iz adânc absorbit de fibra tapetului vechi al casei din munți. O părăsisem de mulți ani, o lăsasem pradă naturii ce și-a revendicat dreptul asupra spațiului fără ezitare. Am părăsit acea casă cu mulți ani în urmă, iar gândul la ea îmi readuce trăiri pe care nu credeam că omului îi este permis să le simtă. Un motiv bun să citești ce urmează, nu crezi?

Eu îmi amintesc de seratele oferite participanților, pline de candoarea Annerisei. O rochie albă, împletită manual dintr-o singură iubire de artă și forme, avea să se lipească de trupul frumos al tinerei, ca un soclu ce îi susținea perfecțiunea. Chipul îi era frumos, cald, alb ca un vârf înzăpezit de munte, acolo unde norii își croiesc destine, acolo unde mintea umană se transformă în vise și aspirații. Cred că am descris destul de bine chipul ei, ca unul care mi-am văzut viitorul în strălucirea ochilor ei căprui prin care soarele își desăvârșea opera cromatică, născută din strălucire și iubire.

Pentru a fixa amintiri pe axa timpului, omul are nevoie de contraste, unele impuse de Principiul care controlează destinele, altul spontan, născut de abundența părului ei negru, lung, ce cădea în șuvițe frumos răsucite, poate de ea, intenționat, poate de privirile celor mulți, care o sorbeau din prima clipă în care intrau sub influența frumuseții în forma ei feminină.

Când s-a oprit în dreptul meu, eu tocmai îmi terminasem strategia de a o ignora. M-a privit cu o buză mușcată, seducătoare ca o fiică a Evei ce era, cu desăvârșire dezinteresată de privirile ce o încorsetau strâns, şoptindu-mi să o însoțesc într-o călătorie dincolo de pereții reci ai Labirintului în care o abandonase ideea de frumos, apăsată fiind de așteptările tatălui ei. Să creadă ea, naivă ființă, că i-aș fi cedat? Mi-am așezat batista în buzunarul sacoului, privind spre candelabrul imens ce părea a coborî perpetuu din tavan, ca un fel de cascadă de lumină cristalizată, oglindind destinele celor prezenți. O imagine sugestivă, nu crezi? Annerisa își dorea un răspuns sincer, unul pe care nu îl putea primi de la nimeni altcineva, în afară de mine. Să o fi atras aparenta mea indiferență? Să știe că o admiram de când ne-am intersectat prima dată privirile, ale ei fiind izvorâte de pe palmele ce îi susțineau bărbia, de brațele ei așezate pe luciul oglindiu al pianului? Sau, de privirile mele ce o căutau printre notele ce suspinau pe partiturile din care îmi luasem respirația, din care pianul vechi trăia?

Ne-am regăsit drumul spre o lume transcendentă oricărui labirint nisipos doar privindu-ne. Chiar atunci, pe când muzica le alimenta invitaților rătăcirea spre o stare impusă de bucurie, asemănătoare unei stări de reverie colectivă, eu i-am întins palma, ea mi-a răspuns. Dacă a fost adevărat sau nu, cine ar putea spune? Tu, spre exemplu, ai putea spune că a fost adevărat ce am văzut aievea, atât de real încât i-am dat drumul mâinii, mi-am aruncat greu privirea în podeaua lustruită, ca să scot din mintea mea o asemenea fărâmă de viitor?

Când s-a apropiat de mine în această seară, i-am simțit parfumul din păr, strălucirea de pe buza mușcată, ușor umezită, lacrima din ochi. Mi-a sfâșiat sufletul cu o forță pe care o ținusem departe de mine, dar pe care a reușit să o împingă în mine când degetele ei fine, înmuiate în rouă, mi-au atins chipul, întorcându-l spre privirea ei. M-a privit, șoptindu-mi că vrea să plecăm în chiar această clipă. Un amestec de iubire declarată și o teamă pe care nu ar fi putut să o descrie, iată ce am simțit eu când ne-am privit cum o fac cei care vor să își unească inimile într-un dans etern. Că mă iubea, era o alegere a ei, una pe care nu o înțelegeam, că se temea, da, aici m-am oprit. Se temea. De ce anume se temea o tânără admirabilă ca ea?

Am ezitat să dau curs unei asemenea invitații. Mintea mea făcea calcule peste calcule, iar îndoielile că m-ar fi plăcut cu adevărat m-au paralizat. O priveam ca un orb, o atingeam ca unul care și-a pierdut orice formă de asimilare a emoției prin această uluitoare comunicare a doi oameni care se iubeau cu taină. Nu știu cât să fi trecut de când i-am refuzat șoaptele. Am trădat-o fără vreun jurământ care să ne pecetluiască iubirea, iar asta doare mai tare decât orice altă înfățișare ar fi adoptat trădarea. Annerisa se transformase într-un păpușă ceramică ce adăpostea un suflet în lacrimi.

Un tremur mi-a cuprins genunchii, o durere mi-a apăsat fiecare vertebră, dislocându-mi coloana vertebrală. Fără să mă pot controla, m-am trezit una cu podeaua, încă lustruită, oglindind neputința ce se instalase în trupul refuzului meu. Tavanul se crăpa cu zgomot metalic, dintr-acelea care se laudă cu impusă teamă, făcându-și singur ecou. Pulbere de perete sfărâmat curgea peste toți cei prezenți, la fel de prinşi în reveria lor colectivă, transformându-i în ființe de pulbere, încă dansând în spectacolul propriei lor ruine.

Candelabrul a început să vibreze din toate cristalele lui aurii, atingând un punct critic, pe care îl intuiam, unul de care mă temeam. A explodat cu un zgomot ce mi-a chinuit urechile până la rădăcina propriei mele existențe. M-a orbit pentru o clipă atunci când cioburile lui tăioase mi-au pătruns prin ochi, neasemuit de arzătoare. Durerea mi-a ajuns până în gât, sufocându-mă aproape de bătăile inimi.

Am oftat gândindu-mă ce i s-ar fi putut întâmpla femeii de care nu am ascultat, vinovat fiind de dezastrul ce abia se apucase de schimbat întreaga scenă a ceva ce trebuia să conducă la iubire. O altă explozie a antrenat pulberea reveriei colective într-un vârtej expansiv din ce antrena particulele de cristal auriu într-o înfricoșătoare imagine, de departe cea mai incredibilă priveliște. Sunetul pe care îl produceau cioburile cristalelor a reușit să îmi trezească cele mai teribile temeri suprimate.

Dintr-o dată vârtejul s-a oprit, iar masa mare de pulbere de reverie colectivă și cioburi de cristal auriu a căzut pe podea, neuniform. Din ruina aceea se puteau vedea frânturi de suflet, alb ca tenul femeii pe care o trădasem, poate și pentru că vârtejul o cuprinsese și pe ea, ființă ceramică cu suflet trădat în clipa unică a iubirii necondiționate.

Un sunet la fel de înspăimântător ca al exploziei candelabrului s-a auzit din nou, punând în mișcare întreaga masă de ruină. Pe măsură ce se ridica, se spirala cu o viteză tot mai tare, transformându-se într-un labirint în formă de clepsidră, unul de care nu auzisem vreodată, unul care nu părea să poată exista. Eu nu îmi mai simțeam trupul, pe al Annerisei îl vedeam refăcându-se în interiorul Labirintului în formă de clepsidră, atât de pierdut în fluidul ce se prelingea de sus în jos, schimbând pereții clepsidrei pentru a împiedica scurgerea finală a nisipului. Palmele ei lipite de sticla groasă a clepsidrei au fost lipite în dreptul privirii mele. Șoapta ei nu se putea auzi, dar am citit de pe buzele ei un strigăt chinuitor.

Cum poți salva o femeie dintr-un Labirint în formă de Clepsidră ce-și schimbă forma pentru a o reține dincolo de pereții transparenți ai unui destin impus de hazard? Eu am salvat-o pe Annerisa. V-aș spune cum, dar fiecare om își are propria lui poveste.

© Cosmisian

29 martie 2022, Timișoara

Foto Printerest

Ora de vară

Ora de vară

Alergăm la infinit. De când mă știu aleg fără să mă opresc. Mi-au amorțit picioarele de mult timp și alerg fără să îmi pese. Viteza cu care tălpile revin pe sol este atât de mare încât nu văd nici un lucru care să mă atragă, nimic pentru care să mă opresc. Mi-aș fi încetinit delirul dacă aș fi văzut unde se termină iluzia orizontului. Alerg. Alerg de un infinit și mă îndrept spre un altul, chiar dacă o fac de puțin timp. Timpul se măsoară în lucruri importante, în motive de bucurie sau tristețe, în zâmbete de copii sau lacrimi de despărțire, în stropi de ploaie sau în nisip ce adăpostește pentru o clipă urme de om. Eu alerg fără a mă alipi de ceva.

Sunt un om fără amintiri, unul care nu are bucurii sau tristeți. Dacă am fost dintotdeauna astfel, nu știu. Nu am amintiri care să mă facă să regret ceva, nu am pauze de la care să fi crescut vreun zâmbet pe chipul meu. Alerg și nu știu dacă am chip. Tălpile mele au pus în mișcare bucăţi din mine, disociate de orice trăire umană. Trupul meu aleargă fără să miște aerul, pe care l-am consumat cu mult timp înainte. Nici urme nu las, poate și pentru că ele ar putea arăta că alerg în cerc, unul desprins de infinitul ce mi-a impus ritmul.

Alerg fără aer în piept. Au fost momente în care respiram lent, controlat. De acele respirații îmi amintesc. Ce nu îmi amintesc eu, dacă îmi amintesc ceva, este unde mi-am oprit toracele, pe ce notă l-am fixat cu gratii făcute din os, din coaste circulare. Am expirat sau am inspirat ca sigiliu al refuzului de a mai respira? Alerg fără a mai privi în urmă. Când alergi între două planuri infinite, ca om, nu devii infinit, ci cel mai finit și fix punct în mișcare liniară înainte. Trecutul nu există pentru că sunt un om gol. Am inima goală.

Trecutul este o repetiție a lucrurilor pe care le-am găzduit în noi. Eu nu am avut niciodată loc pentru ceva în inimă. Aș fi scos-o din mine, goală fiind, dar fără o inimă goală aș fi devenit un om fără viitor. Viitorul este omul care are pieptul ancorat într-o inimă fără așteptări.

Alerg de unul singur. Când alergi în acest fel nu mai poți spune că alergi singur. Se autoexclude raționamentul și poate exista numai dacă îl accepţi. Alerg și am mintea fără gânduri. Ele te fac să alergi în mai multe direcții în același timp, iar eu nu pot alerga decât cu picioarele amorțite. Alerg fără să mă opresc dintotdeauna.

De unde ești tu, mă vezi alergând?

(Exercițiu literar pe tema trecerii la ora de vară)

© Cosmisian

Foto 7-themes

Cosmisian @ Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian

Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ

Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)

Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.

Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.

____________________________________________________________________

Mirela Minuţa, 13 martie 2022

CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.

Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!

Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

Felicitări tuturor celor 311 participanți!

CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)

____________________________________________________________________

Femeia, o metaforă care a prins viaţă

De Cosmisian

Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.

Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.

În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.

De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.

Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?

De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?

I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.

Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.

Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.

Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.

Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.

Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.

Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.

Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.

Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.

Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?

Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.

Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?

Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?

Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.

Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.

„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.

O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”

Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.

Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.

Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.

*

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.

Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.

Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.

Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.

*

Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.

Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.

Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.

Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?

M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.

Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.

O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.

În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.

*

Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.

Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.

Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.

Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.

M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.

Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?

Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?

Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.

Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?

(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ce faci atunci când vezi un copil care cade şi se juleşte la genunchi? Dacă acel copil este o Fetiţă cu două codiţe la fel, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu intervii cu nimic, pentru a nu schimba destinul care se scrie sub ochii tăi.

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete.

Când Naratorul şi Firul Naraţiunii devin personaje într-o poveste în care se pot rătăci cu uşurinţă şi asistă neputincioşi la derularea evenimentelor, incapabili să-şi ajute propriile personaje, te întrebi dacă nu cumva şi tu eşti parte din tot acest carusel în care o fetiţă cu două codiţe la fel te ia de mână şi-ţi zâmbeşte fix atunci când crezi că nimeni nu te poate vedea.

Şi ce i-ar mai putea rămâne de făcut unui narator care nu mai poate schimba naraţiunea?

„Tăcerii i-aș face un trup cu mai multe inimi, ca să i le rănesc în fiecare zi, pe rând, ca să o scutur de dorințele ei ce o leagă de om. La final, i-aș da o inimă de copil și aș învăța-o să zâmbească.”

_______________________________________________
Despre Potecuța vorbesc zecile de poezii și sutele de postări-jurnal pe care le puteți citi pe blogul ei.

Poteci de dor

„Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu” – Oscar Wilde

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.

_______________________________________________

Despre N. Marianne

  • A debutat în volumul colectiv Dincolo de aparențe (apărut în două ediții) în anul 2015.
  • „Proiectul Dincolo de aparențe, marca Să reînvățăm să citim a luat naștere din dorința de a ajuta cititorii să termine de citit poveștile începute.”

Despre carte: Pe cărări româneşti este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristeţe şi adâncime sufletească, spiritualitate, erudiţie şi dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e uşor de citit, nu e uşor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care, în chinuri, dă naştere soarelui. O experienţă mitologică, amestecată cu trăiri şi concluzii antice, într-o inimă de copilă la fel de curată şi de concisă în a spune vieţii viaţă, apei apă şi morţii moarte. Cartea Mariannei N nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munţi şi văi, ci dimensiuni ale umanului. (Em Sava)

Citește un fragment din cartea Mariei Neagu aici

Cristinne C.C. despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet.

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. Cosmisian anulează granițele dintre lumea concretă și materială a vieții unei fetițe și a familiei sale supuse unor situații grele, copleșitoare și lumea plină de posibilități a imaginației.

Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

Autorul sudează o legătură înduioșătoare între celebrul scriitor vizionar Jules Verne și personajul principal al poveștii, Fetița cu Codițe.

Stilul său inconfundabil farmecă de la primele rânduri, iar acest nou roman oferă cititorului o călătorie emoționantă în lumea simbolismului.

„Omul – o ființă cu oglindă-n pori, suflet adânc înlănțuit în constrângeri cromozomice, cu desprinderi de ființă, mutații genetice ale devenirii. Omul – ființa cu suflet oglindă. Se uită la sine și se vede ocean. Oceanul este acea planșă desenată cu albastru pe sufletul omului. Sau în sufletul lui. Am încercat să arunc un coș de nuiele în ocean cât să mă țină la suprafață, sperând că voi prinde albastrul senin al cerului și voi face șnur împletit din el cu oceanul. Albastrul oceanului mi-a intrat treptat în coș, dar nu m-am înecat. Oceanul nu era adânc, doar albastrul lui era adânc.”

CRISTINNE C.C.

____________________________________________________________________________________________

Pe Cristinne C.C. o puteți citi pe Libris

și îi puteți achiziționa Seria pe Libris

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă Jules Verne a fost scriitorul profetic…

Poți construi un drum liniar între fantastic și realitate atunci când, pe mãsurã ce înaintezi, linia devine foarte subțire? Cum poți sã faci aceasta când tot ce ai sunt doar un vis, un velier, un manuscris criptic şi un labirint? Cum poți auzi culorile? Cum poți vedea muzica? Cum îi poți atinge țipătul lung şi chinuitor al tăcerii? Cum poți scrie șoapta unui copil? Poți fi „colierul” unei iubiri de o viațã? Ştiu, unele povești sunt de basm! Dar e atât de simplu! Mai simplu decât o „clema de pãr ce prinde şuviţa de pãr a unei Fetițe cu Codițe și sandale galbene”. Mai simplu. Trebuie doar sã deschizi paginile unei cărţi scrise de Cosmisian, acest autor misterios, pe care arta finã, spectaculoasã, jocul și imaginația, emoțiile și reflecțiile puternice îl definesc.

sursă foto: 7 – themes

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul sãu uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim.

Ami Ancelin

__________________________________________________________________________

Despre Ami Ancelin: Blog și publicații

Blog: https://sophisticatedwords.wordpress.com/

Antologii: Nuanțe De Piper Și Ciocolată (2020) & Șotron Pe Zăpadă – Let It Snow (2021)

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

„Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor ‘sensibilitate’ și ‘gingășie’ . Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. ” – Iuliana Cazan, blogger – Glasul literaturii

Poți citi fragmente urmând linkul următor

Cartea poate fi comandată urmând linkul următor

Despre Canalul Youtube al Dianei: Bun găsit pe canalul meu de Youtube! Sunt Diana Mîndrilă, mamă, soție și iubitoare de cărți și frumos. Videoclipurile pe care le veți găsi aici vor fi cu și despre cărți, dar voi aborda și alte subiecte despre viața mea și ceea ce mă înconjoară. Periodic voi publica o serie de filmulețe în care voi citi povești de seară pentru copii. Sper să vă placă alături de mine. Și nu uitați: abonați-vă și apăsați clopoțelul pentru a primi notificări de fiecare dată când public ceva. Vă îmbrățișez și vă urez ca tot ce e mai bun să vă invadeze viața!

______________________________________________________________

Filă de jurnal
A fost cândva prea puțin în viața ta
Notă: aceste versuri, rearanjate, îi aparțin lui Marcel. Sunt scrise după ce a aflat de la medici că soția lui…

Ai simțit vreodată
cum tai cu vorbele tale alte vorbe,
sugrumându-le literele cu putere,
scoțând din miezul lor secretele cuvinte,
ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?
Ai simțit vreodată
cum mergi pe cărări labirintice,
iar în urma pașilor tăi se țese viitorul,
un viitor ce privește acuzator
din ruinele ierbii strivite?
Ai simțit vreodată
cum e să minți un copil
doar pentru a-i salva o copilărie
ce deja a murit în ochii lui,
dar pe care tu nu o crezi dispărută?
Ai simțit vreodată
cum îți înghiți propriile lacrimi,
doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale
în mascarada de cretă
ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?
Ai simțit vreodată
cum involuntar revii
la locul amintirii dureroase,
adunând pe furiș visele,

speranțele fărâmițate în alizeul timpului?
Ai simțit vreodată
cum florile se ofilesc
doar cu o singură privire
ce poartă trista decadență
în flăcările nestingherite ale neiertării?
Ai simțit vreodată
cum clipele lovesc
în ființa ta ca niște secole de istorie nescrisă,
pe care sălășluiesc nefireștile doruri
purtate pe potecile neatinse?
Ai simțit vreodată
cum tăcerile te asurzesc
cu melodia lor vaporoasă,
strivindu-ți singurătatea
până la disperarea limbajului semnelor?
Ai simțit vreodată
frica ce-ți șuieră prin oase
ca un tunet străfulgerat din neputință,
și gândurile ce se ceartă între ele,
iar inima îşi îngroapă glasul în tumultul lor?
Ai simțit toamna
scuturându-se subtil de fructele coapte,
născute din florile ofilite în primăvară înghețată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?
Ai simțit vreodată
cum e să cazi în văi întunecate,
să tremuri de teamă,
iar la capătul lor să descoperi lumina tămăduitoare
despre care alții au spus încrezători că există?
Ai simțit vreodată
cum este să primești
tot ce ai visat
în clipa când ai renunțat
să mai trăiești sperând?
Ai simțit vreodată
cum sufletul îți ruginește în tăcere
Ori de câte ori calci peste alte suflete,
doar pentru că speri
să îl tocești pe al tău?
Ai simțit vreodată
cum e să iubești până la epuizare,
o ființă de la care nu ți-a rămas
decât amintirea că a fost cândva,
prea puțin, mult prea puțin, în viața ta?
Ai simțit vreodată?

În căutarea manuscrisului pierdut – Din manuscris

Iată cum începe povestea domnului Argeșean Ionică, un mare scriitor în lumea celor nepublicați, acolo unde viețuiesc manuscrisele scrise cu grijă de mâna tremurândă. Și cum o fac ele de bine! Aveam de-a face cu un scriitor ce scrie pe pagini libere de strânsoarea pe care o impune publicarea. Doar singurătatea îl mai știa. Bineînțeles, și eu.

L-am întâlnit dintr-o simplă coincidență, una nefericită pentru oricine ar fi fost acest scriitor. În vremea aceea lucram la o firmă de amenajări interioare, montam uși. Așa se face că, într-o zi m-au sunat de la Administrația unei scări dintr-un cartier sărăcăcios de la noi din ora pentru a deschide o ușă. Vecinii! Erau îngrijorați că vecinul lor, bătrânul de la etajul trei, nu mai apăruse. Îl credeau mort în casă. Era în plină pandemie cu Covid-19 în acea vreme. Nefericirea i-a vizitat pe mulți în această perioadă, iar cum acest locatar singuratic nu a mai mișunat prin zonă, cum se spune că îi era felul, era legitim să îl cauți la timp ca să nu îl găsești mort.

Privind în urmă, îi și văd pe bătrâneii din scara omului, piperniciți și înspăimântați, ascunși după măștile lor purtate peste măsură de mult, indignați că pandemia le-a răpit motivul bârfelor. Pentru ei, era doar un motiv ce putea fi răpit. Să-l fi răpit blestemata pandemie? Nimeni nu știa.

Aici intervin eu. Cu o găletușă de chei, una mai universală ca alta, am încercat să pătrund în locuința omului. Având martori cu intenții bune alături, nu m-am simțit ca un infractor, gata să pătrundă în casa unui dispărut. Când am simțit că prinde, am învârtit repede cheia. Am apăsat pe clanță cu teamă, ținând palma apăsată pe mască în dreptul nasului. Doar așa, de prevenție.

L-am strigat eu, l-au strigat vecinii mai mult decât era necesar, dar răspunsul așteptat nu s-a făcut auzit. Scenariul sumbru se instalase imediat în grumazul bătrânilor, iar unii au început să sugrume pui de tuse. Chiar nu era momentul să tușești, dar așa îți venea doar la gândul că puteai locui în scară cu un om răpus de Covid-19. V-aș lăsa să vă minunați și voi de ce am găsit în garsoniera proprietarului de negăsit, dar s-ar pierde suspansul.

Din Manuscrisul „În căutarea manuscrisului pierdut”, 2021

Cosmisian

Protejat: Manuscris – Mouelle Roucher Vol. 2, Reliterarea destinelor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

%d blogeri au apreciat: